Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Ieșiți din casă, procurați niște flori și apoi descrieți această experiență. Cumpărați-le, culegeți-le, cerșiți-le sau furați-le, dar faceți asta în acest week-end. Cei care scriu din amintiri vor fi depunctați."
Casillias
Codruț Baciu
Codruț Baciu
În acea duminică pustie și călduroasă, Maimuță îi puse pe toți să sape mormântul. El doar așeză florile și o poză alb-negru. Apoi recită:
- Cu toții suntem egali în fața morții.
Copiii îl priveau cu respect și admirație. Era cel mai mare dintre ei. În jurul micului mormânt se aflau alți trei puști. Pe fiecare dintre ei îi bătuse Maimuță cândva sau le luase banii. În ziua acea însă, îngropau securea războiului ca să-l îngroape pe Casillias, câinele mult-iubit al lui Maimuță.
- A fost un câine-lup minunat, spuse Maimuță fără să privească pe nimeni. Cel mai bun câine pe care l-am avut vreodată.
- Foarhte iubitorh, completă Rareș Rârâitul.
- De departe cel mai iubitor, se auzi Miki, locotenentul lui Maimuță, care și-o lua cel mai rar de la el.
Maimuță toleră generos întreruperile și zise:
- Să spunem fiecare câteva cuvinte despre ce a însemnat Casi pentru el. Mircea, începi tu.
Mircea avea ochelari groși, cu arc în jurul urechilor. Nu vedea prea bine, dar auzea perfect și-i plăcea să facă pe plac.
- Eu când l-am cunoscut pe Casillias...
- Mai tarhe! spuse Rareș.
- Eu când l-am cunoscut pe Casillias era vară. În aceea zi frumoasă, mama și cu mine făceam clătite. Când am coborât ca să duc gunoiul, eu l-am văzut pe Casillias mergând prin cartier. El nu era atunci câinele lui Maimu... lui Cosmin și...
- Mereu a fost al meu, Chiorule, dar îl lăsam liber, că era foarte inteligent.
- De departe cel mai inteligent, completă Miki.
- Așa. Miki, acum zi tu.
Darul povestirii nu era punctul lui forte, dar Miki își aminti de un serial la care se uita uneori.
- Casi mi-a salvat viața. Într-o zi, mă aflam pe Insuliță, dădeam la pește. Și nu am fost atent, am alunecat și am căzut în apă. Atunci, Casi a venit, că era pe-acolo și... era... ăăă... era lăsat liber în ziua aia, prin cartier. Văzând că mă înec, acestaa fugit repede la tata care a venit repede și m-a salvat.
- Rhepede a venit, erham și eu acolo.
În spatele Centralei, în singura bucată de pământ neasfaltat, odihnea acum Casillias. O fată slabă, cu ochi negri și calzi, apăru lângă grupul de jelitori.
- Ce faceți aici? se auzi glasul ei.
- Nu e pentru fete, Mirelo, îi răspunse frate-său.
- Las-o, Mirhcea, ce-ai cu ea?
- Dă-i drumul de-aici, o repezi Maimuță.
Mirela se apropie fără să-i bage în seamă.
- Ați îngropat ceva?
- Am îngropat-o pe mă-ta!
Copiii începură să râdă, dar încă o dată, Mirela îi ignoră și ajunse lângă ei. Văzu poza cu câinele și mări ochi.
- E Casillias. A murit Casillias?!
- Da, l-am găsit sub balconul lui nea Relu.
- Casillias...
Mirela privi spre Centrală. Sau spre Oltcitul parcat lângă. Oriunde, dar nu acolo, la pământul răscolit din fața ei. Își reveni după o clipă și se simți privită de toți băieții.
- Ce păcat, spuse ea.
- Mare păcat, spuse și Mircea.
- Îmi aduc aminte când era pui și l-a mușcat de gleznă pe Pripone de la doi. A început să urle, că cică voia dreptate, că de ce ținem bestii de-astea pripășite la bloc.
- Da...
- Ce păcat, reluă Mirela.
- Da, era câinele lui Cosmin, spuse locotenentul Miki.
- Cum să fie câinele tău, Maimuță?
Mirela îl privi pe liderul grupului direct în ochi, iar grupul amuți. Rareș începu să se holbeze cu mare interes la vârfurile tenișilor săi, Miki beli ochii speriat, iar Mircea spera să nu fie nevoit să implore pentru viața soră-sii. Maimuță călcă peste mormânt și se apropie de fată.
- Da, al meu era.
- Era câinele tuturor, mama îi dădea să mănânce în fiecare joi la macara, acolo.
- Era câinele meu, l-am luat noi!
- Serios? Și cine i-a pus numele Casillias?
- Eu i l-am pus, ezită Maimuță. Pentru că... mă apăra de țigani. Cum apăra Casillias la Real.
- Nu, Cosmine. Seba de B-uri i-a zis așa, că se punea cu curu-n în poartă și nu vă lăsa să jucați.
- Eu și tata i-am pus numele!
- Taică-tău era beat în șanț acu' patru ani.
Mirela regretă cuvintele, dar privirea îi rămase fixă pe Maimuță.
- Taică-miu bea ocazional și doar pe fond de stres, schiloadă fără țâțe ce ești!
Mirela nu mai regreta cuvintele.
- Taică-tu bea că-i alcoolic și probabil o să facă ciroză.
- Ce roză?
- Ciroză. O boală a ficatului care apare de la băutură și te omoară.
- Tata n-are ceroză.
- Din câte știi tu.
- Tata n-are ceroză!!!
- Încă.
Băieții ar fi preferat să fie oriunde altundeva. Dar erau acolo, la 35 de grade, într-o duminică fără nimic la televizor, așteptând să curgă sânge.
- Morții mă-tii de curvă!
În cartier se vorbea urât, dar era pentru prima oară când cuvinte de genul ăsta se rosteau în gașca lor. Maimuță se îndreptă spre fată, care era cu două capete mai scundă. Mircea abia apucă să îngâne încet "Băi, Cosmine...". Mirela nu se clinti. Durerea morții lui Casi nu mai exista pentru ea. Testul la istorie, de-a doua zi, nu mai exista nici el. Fractura de rotulă a maică-sii nu mai conta. Mirela se înfipse în pietrișul din spatele Centralei și se pregătea să salte ca Sandy Bell, cinci metri deasupra tuturor, pentru ca apoi să-l strivească pe băiatul cu nasul mare din fața sa. Și saltul veni:
- Maică-ta știe că rămâi corigent la mate?
Maimuță înlemni la jumătate de metru de Sandy Bell. Fata îi simți mirosul de transpirație și gumă Turbo. Ultima oară când maică-sa îl bătuse ajunsese la orelist. Un ac mare îi penetrase atunci timpanul, iar Cosmin urlă cum nu mai urlase în viața lui.
- Ce...
- Mi-a zis soră-ta că ai trei de 4 și doi de 5. Asta înseamnă o medie de patru virgulă patru și mai sunt doar șase zile din trimestrul ăsta. Scoatem ziua de pomâine, că-i inspecție, deci cinci. Scoatem ultima zi, că ne-ncheie mediile, deci patru. Scoatem zilele fără mate în orar, deci îți rămân doar două zile ca să iei un 6. Asta dacă vrea Nanu să te-asculte și dacă chiar reușești să pricepi cât de cât fracțiile zecimale și cum se calculează volumul cubului.
Umerii lui Maimuță căzură, iar pumnii i se înmuiară. Își duse mâna la ureche și tresări. Băieții nu mai respirau decât ocazional, ca peștii din jurul Insuliței. Niciun zgomot, niciun câine-lup care să latre între sieste. Maimuță o ocoli pe fată și privi înapoi. Nu-l urmă nimeni.