Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Ieșiți din casă, procurați niște flori și apoi descrieți această experiență. Cumpărați-le, culegeți-le, cerșiți-le sau furați-le, dar faceți asta în acest week-end. Cei care scriu din amintiri vor fi depunctați."
Toate despărțirile sunt roșii
George-Cosmin Borș
George-Cosmin Borș
Iulia mă invită în camera de zi. Îmi face semn să mă așez pe canapea și se întoarce la masa de călcat, pe care se află o cămașă bărbătească.
- Scuză-mă, o să mai dureze câteva minute.
- Nu-i problemă, îi zic și las aparatul de fotografiat pe canapea, lângă mine. Nu mă grăbesc.
Mă uit prin cameră, la rafturile mari, pline cu cărți. Ramona desenează la măsuța de lângă fereastră. Abia a ridicat ochii din blocul de desen ca să mă salute. E o fată sfioasă, la fel ca mama ei, și sunt convinsă că au afectat-o evenimentele din ultima vreme.
Iulia netezește în tăcere cutele cămășii. N-are chef de vorbă. Față de ultima dată când am văzut-o, acum are părul proaspăt spălat, unghiile date cu ojă neagră și un pic de blush în obraji. În spatele ei, pe o etajeră, e o vază cu multe frezii. Mirosul lor mă îmbată. Mi-aduc aminte că a existat un moment când am invidiat-o pe Iulia din cauza acestor flori.
Cândva, am fost colege la liceul de arte. Ea era pasionată de desen, eu de fotografie. Ne-am apropiat încă din clasa a noua, pentru că amândouă eram introvertite și visătoare.
Mama Iuliei îngrijea o bătrână în Italia și trimitea bani acasă, dar cred că cea mai mare parte a lor se ducea pe băutura consumată de tatăl ei. Într-o zi, după ore, când am mers să fumăm în spatele școlii, Iulia mi-a povestit că taică-su era alcoolic. Când se îmbăta, îi spunea că-i o proastă de care n-o să se aleagă nimic, la fel ca maică-sa. Îi spunea că arta nu mai interesează pe nimeni. Am înțeles-o atunci, pentru că vorbe similare auzeam și eu din partea alor mei.
Schimbarea Iuliei a început în clasa a unsprezecea. Lipsea de la ore și părea mai tot timpul distrată, cu capul în nori. O surprindeam adesea scriind mesaje pe telefon, în grabă, dar refuza să-mi spună despre ce era vorba. Mi-am dat seama că la mijloc trebuia să fie un băiat, dar n-am presat-o, deși strălucirea din ochii ei atunci când tasta îmi stârnea curiozitatea. Purta haine tot mai strâmte, se dădea cu o groază de fond de ten și își punea unghii cu gel, chestii pe care eu nu mi-aș fi permis să le fac, de teama maică-mii.
Într-o zi oarecare, în jurul prânzului, un curier a sunat-o din fața liceului. Noi, celelalte fete din clasă, am privit uimite pe fereastră cum tânărul îi punea în brațe un buchet mare de frezii portocalii. Când Iulia s-a întors în clasă, obrajii îi ardeau de emoție. N-a zis de la cine sunt florile, dar mirosul freziilor a umplut repede toată clasa și eu nu m-am putut abține să nu simt gheara invidiei în piept. Cred că Iulia a observat, pentru că în seara aceea m-a luat deoparte și mi-a povestit totul. Îl chema Stelian și lucra la o firmă care comercializa utilaje agricole: tractoare, combine, semănători și alte asemenea mașini mari, despre care noi nu știam mare lucru. Avea treizeci și opt de ani, era divorțat și conducea un Audi. Iulia îl cunoscuse pe net și o vreme discutaseră prin mesaje, dar situația devenise serioasă. Stelian, mi-a zis ea, nu era ca băieții cu care interacționam noi la școală, niște fătălăi care bravau în încercarea de-a ieși în evidență. Stelian îi aprecia talentul artistic, expresivitatea, creativitatea. Vedea ceva special în desenele ei. Stelian o înțelegea.
Spre sfârșitul vacanței de vară dinaintea clasei a douăsprezecea, Iulia m-a sunat să mă roage să ne întâlnim într-un parc. N-o mai văzusem de la sfârșitul școlii, cu două luni în urmă. Era dimineață, pe la zece. M-a surprins s-o văd cu ochii roșii, de parcă tocmai plânsese. Am stat lângă ea pe o bancă și-am fumat țigară după țigară, în timp ce pensionari și mame cu copii mici treceau prin dreptul nostru. Atunci mi-a zis că era însărcinată. Când îi dăduse vestea lui Stelian, bărbatul făcuse ochii mari și țipase la ea. Cum dracului fusese posibil? Nu se protejase? El avea deja doi copii din căsătoria anterioară și, oricum, planul său dintotdeauna fusese să se împace cu fosta soție. N-avea de gând să-și fută viitorul de dragul unei adolescente rebele. Despre viitorul Iuliei, nu spusese nimic. O lăsase într-o parcare și, când ea îl sunase mai târziu, constatase că telefonul bărbatului era închis.
Din lipsă de soluții, Iulia le-a spus totul părinților, iar ei au încercat s-o convingă să avorteze. Iulia a refuzat cu încăpățânare. Nici măcar nu le-a spus cine era tatăl copilului. Din cauza vinovăției, cred. Sau a rușinii.
Mi-aduc aminte cum tatăl ei, beat fiind, s-a răstit inclusiv la mine într-o seară, în încercarea de-a afla cine îi lăsase fata gravidă. Am ridicat din umeri. Nu era secretul meu ca să-l pot scoate la lumină.
- Sunteți niște ratate, a țipat, agitând o doză de bere. O s-ajungeți să faceți centura.
A fost ultima dată când l-am văzut. Iulia nu m-a mai chemat niciodată acasă la ea.
Când a reînceput școala, am observat că ceva se schimbase din nou în atitudinea ei. Devenise retrasă, melancolică, parcă opusul fetei agitate din anul anterior. Chiulea mult și, când venea la ore, părea bolnavă. Trata totul cu dezinteres, dar se enerva când cineva îi atrăgea atenția. Ne-am îndepărtat, mai ales că și eu aveam destule pe cap, bacalaureatul și toate celelalte, și, oricum, nu peste multă vreme, Iulia a renunțat complet la școală. Am încercat să dau de ea, dar nu mi-a răspuns.
În final, m-a sunat cu vreo lună înaintea examenelor. Mi-a zis că născuse o fetiță pe care o chema Ramona, la fel ca pe mine. Mi-a zis că urmau să plece amândouă în Italia, că mama ei aranjase totul. Am rugat-o să mă sune oricând ar fi simțit nevoia. I-am promis că n-o s-o uit niciodată și-am bocit amândouă, de parcă tocmai murise cineva drag. După ce apelul s-a încheiat, am mers în parcul în care stătusem de vorbă și-am făcut fotografii până târziu în seară, nereușind să scap de golul din piept. A doua zi le-am developat. În câteva dintre ele apăreau doi îndrăgostiți pe care nici nu-i cunoșteam. Fata, o elevă, ținea în mâini un buchet de frezii portocalii. Au fost primele fotografii pe care le-am inclus în dosarul de admitere la facultate.
N-am mai știut nimic de Iulia mulți ani. La un moment dat, am încetat să mă gândesc la ea. Mi-am văzut de propria viață. Am absolvit facultatea, mi-am deschis o afacere profitabilă în domeniul fotografiei, m-am căsătorit, am divorțat după un singur an de căsnicie. Când Iulia mi-a scris pe adresa de email a firmei, încă nu-mi luasem toate lucrurile din apartamentul fostului soț.
Inițial, nici nu mi-am dat seama de cine era vorba, mai ales că se semnase cu alt nume de familie, unul cu sonorități slave. Ne-am dat întâlnire peste două zile, la o cafenea din centru. Iulia a venit însoțită de un bărbat înalt, șaten, cam de aceeași vârstă cu noi, pe care l-a prezentat ca fiind soțul ei. Ne-am îmbrățișat cu căldură și ne-am privit îndelung. Arăta diferit față de cum mi-o aminteam. Cu părul scurt, purtând un taior care îi punea în evidență talia perfectă, răspândea eleganță și încredere. M-a întrebat dacă putem să discutăm în engleză și am fost de acord. Soțul ei știa doar o brumă de cuvinte în română. Era ucrainean și îl chema Maksym. Se cunoscuseră la facultatea de arhitectură din Milano, unde fuseseră colegi.
Am aflat că se mutaseră de curând în România și că aveau planuri mari, încercând să profite de oportunitățile pe care pandemia le crease în domeniul imobiliarelor. Românii preferau mai nou locuințe de la periferia localităților, iar cererea pentru arhitecți era în creștere. Nu mă căutase intenționat. Dăduse peste site-ul meu din întâmplare, în timp ce se uita după un fotograf pentru o ședință foto de cuplu.
Au refuzat să vină la studio și m-au invitat acasă la ei. Ramona era plecată la școală.
- I'm going to get dressed, mi-a zâmbit Maksym și ne-a lăsat singure în bucătărie să stăm de vorbă.
Ne-am aprins câte o țigară și-am pălăvrăgit minute bune în jurul cănilor cu cafea, simțindu-ne din nou ca în perioada liceului. I-am rezumat în câteva cuvinte căsnicia mea ratată, iar ea mi-a povestit despre Maksym.
- E totul pentru mine, Rami. Nu cred că poți să-ți dai seama. M-a ridicat de jos și m-a pus înapoi pe picioare. După Stelian, am crezut că n-o să mai pot avea niciodată încredere în bărbați. Că toți sunt la fel, niște vite interesate numai de ei înșiși. În Italia mi-era teamă și să răspund unui zâmbet. Aveam impresia că toți se uită ciudat la mine, că fac mișto, că mă vorbesc pe la spate pentru că sunt o mamă singură și româncă, pe deasupra. Maksym mi-a arătat cât m-am înșelat. Lui nu i-a păsat de trecut. A insistat două luni până am acceptat să ies cu el la film și-atunci când am văzut că mi-a adus frezii albe la prima întâlnire, am înțeles că-i ceva între noi. Ceva deasupra cuvintelor. Plus că Ramona s-a atașat de el din prima clipă, mă crezi?
I-am pozat în camera de zi, pe balcon și în dormitorul matrimonial. În jurul lor, în vaze, Iulia așezase sute de frezii albe. El purta un costum bleumarin, vestă și papion, iar ea o rochie albă care se oprea deasupra genunchilor. Am surprins în ochii lui iubirea, așa cum nu cred că am mai făcut-o vreodată. O privea cu adorație pe Iulia, așa cum orice femeie și-ar dori să fie privită. O diviniza. Când și-a îngropat fața în părul ei, Iulia a zâmbit larg și mi-a făcut cu ochiul. Uite-te la mine, sunt fericită, spuneau ochii ei. Surprinde chestia asta pe film. Iar eu am surprins-o.
Am mai întâlnit-o pe Iulia de câteva ori până în primăvara lui 2022, dar niciodată n-a mai fost atât de exuberantă ca atunci. O năpădiseră grijile. Tensiunile de la granița dintre Ucraina și Rusia deveneau tot mai mari, iar zvonurile despre un posibil război se întețiseră. I-am recomandat să se liniștească.
- Suntem în secolul douăzeci și unu, Iulia, ce naiba? Vremea tancurilor a trecut de mult. Putin bravează, asta-i tot.
- Maksym zice că nu. Zice că rușii-s nebuni. Ține permanent legătura cu-ai lui, în țară. Mi-e teamă că, dacă o să fie cu adevărat război, o plece-n Ucraina, iar eu n-o să pot să-l opresc.
- N-o să te lase singură cu un copil. Te iubește.
- Ramona, tu nu-l cunoști. Ei sunt altfel decât noi, românii. Ne iubește, pe mine și pe copil, știu că ne iubește, dar asta n-o să-l împiedice să meargă să-și apere țara. Ar face orice pentru ea.
Trupele rusești au invadat teritoriul Ucrainei pe 24 februarie 2022. O lună mai târziu, soțul Iuliei s-a întors voluntar în țara natală pentru a se înrola în armată.
Iulia termină de călcat, aranjează cămașa pe un umeraș și-mi face semn să o urmez în dormitor.
- Rămâi în cameră câteva minute, draga mea, da? i se adresează Ramonei și fiica ei se oprește din desenat pentru a mormăi o aprobare.
- E-atât de tăcută în ultimul timp. Nici la școală nu se mai joacă cu ceilalți copii. Nu știu ce-o să mă fac.
- Lasă-mă să te-ajut cu umerașul, i-am zis, neștiind ce altceva să spun.
- Mă descurc. Uite, stai acolo, ca data trecută. Ai înțeles ce vreau, da?
Mă uit cum Iulia întinde hainele pe pat. Pantofii negri ai soțului ei aproape de capătul dinspre mine, apoi pantalonii și cămașa, în jurul căreia aranjează vesta și, la urmă, sacoul. Am senzația că sunt părtașă într-un ritual intim, pe care nu-l pot descifra. La sfârșit, extrage un fir de frezie roșie din vază și-l culcă cu inflorescența peste pieptul cămășii albe. După ce termină, se lungește alături de haine, cu brațele desfăcute în lateral. E îmbrăcată în negru din cap până-n picioare și desculță.
Mă uit prin obiectivul aparatului și vreau să-i zic că e greșit, că nu pot face ce-mi cere. Mâinile îmi tremură și imaginea îmi joacă în fața ochilor. În cameră simt spiritul bărbatului secerat de un tir de artilerie la doar câteva zile după ce intrase efectiv în luptă. Îi văd privirea plină de dor suspendată între hainele goale. Corola freziei se desprinde în petale, care se topesc și curg pe așternuturi, transformate în sânge. Umbra lui Maksym se întinde peste întreaga cameră, peste noi, peste lume. Degetul îmi stă amorțit pe buton.
- Simți și tu? întreabă Iulia stins, cu privirea în tavan.
- Da, șoptesc cu o voce care nu-i vocea mea.
- El m-a învățat să trăiesc și-acum mă învață să trăiesc din nou, fără el. Trebuie să fiu puternică. Trebuie să merg mai departe.
Nu-i răspund, dar în mâna mea aparatul de fotografiat declanșează. Tocmai am imortalizat despărțirea.