Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Ieșiți din casă, procurați niște flori și apoi descrieți această experiență. Cumpărați-le, culegeți-le, cerșiți-le sau furați-le, dar faceți asta în acest week-end. Cei care scriu din amintiri vor fi depunctați."
Borș
Dragoș Duțulescu
Dragoș Duțulescu
Dacă despărțirea ar fi o ființă, atunci despărțirile ca rezultat al morții ar putea fi considerate ființe nemuritoare. Nemuritoare pentru că se întâmplă și, apoi, nimic nu le mai poate reversa. Devin despărțiri fără sfârșit. Ele cresc hrănindu-se cu timp, și, în lipsa lor de finalitate, nu fac decât să doară.
- Ce să fie de data asta, domnu' Augustin? întrebă Mărgica, florăreasa, oferindu-i și un zâmbet cu dinți înveliți în sclipiri de metal prețios.
- Păi, tanti Mărgica, să fie trandafiri. Așa, vreo patru buchețele. Dar florile din fiecare buchet aș vrea să fie de culori diferite.
- Patru? Păi cui, Doamne iartă-mă, aveți de dat atâtea flori?
- Trecut, prezent și viitor, spuse Augustin. Mamaie, mama, Iulia și Nora.
- Așaaa, deci mergeți să o vizitați și pe mamaie. Nu ați mai fost de mult pe la coana Mărioara. Ce bun borș făcea. Tot cartieru' loa de la ea. Cinci lei litru', da făcea toți banii. Beam juma' de sticlă până acasă. Acu' nu mai face nimeni borș ca ăla.
Cu zâmbetul pe buze, Augustin plăti florile și plecă spre mașină cu brațul multicolor de trandafiri. Așeză trei buchete în portbagaj, la răcoare, iar cu al patrulea se sui în mașină. I-l dădu Iuliei și o sărută. Deși Iulia îi spusese încă de la începutul relației lor cât de mult îi plac florile, Augustin nu o răsfăța prea des cu gesturi din astea. Avea o problemă cu florile. Într-un moment de sinceritate, i-a zis Iuliei:
- Nu am încredere în flori. Ele sunt oricând gata să miroasă și să arate bine, indiferent de ocazie. Parcă nu le pasă că e nuntă, că e botez, că e înmormântare, că e o prima întâlnire sau vreo comemorare. Ele se comportă la fel, fără să țină cont de eveniment și de sentimentele celor implicați.
- Hai că ești copil, Tinule. Nu vezi că din toată lista asta a ta sunt doar câteva ocazii mai triste. În rest, florile sunt asociate mereu cu fericire.
- Mda, parcă o aud pe mamaie. Așa îmi zicea și ea când eram mic. Din cauza asta, ori de câte ori o vizitez, știu sigur că nu o să greșesc dacă îi aduc flori.
Plecară și după câteva minute de mers, reușiră să găsească un loc de parcare mai aproape de intrare. După ce parcă mașina, Augustin luă un buchet de flori din portbagaj și, cu Iulia la braț, porni spre poarta de metal cu vopseaua neagră scorojită de soare. Apăsă pe clanță și împinse poarta. Scârțâitul balamalelor, ce ținea parcă loc de sonerie, sperie câteva vrăbii adormite. Intrară, și curtea imensă se deschise în fața lor. Era duminică, după prânz, și curtea era scufundată într-o liniște ca de siestă. Adia ușor vântul, dar era o zi de aprilie însorită, tocmai bună pentru astfel de vizite. Înaintară pe aleea lungă care, la pachet cu amorțeala ce domnea în jur, părea că duce către nicăieri. După vreo două minute de plimbare ajunseră în locul din care putea să vadă deja, în dreapta, literele de o șchioapă care pentru el marcau un fel de punct cardinal: "Fam. DELEANU".
- Sărut mâna, mamaie!, zise Augustin. Ce mai faci? Iartă-mă! Nu am mai venit de ceva vreme pe la matale. Tataie cum este?, întrebă el cu zâmbetul pe buze.
Luă buchetul de trandafiri și îl duse la nas. Inspiră adânc, închizând ochii parcă pentru a se concentra să nu piardă nicio aromă. Mirosul de trandafiri îi amintea mereu de nenumăratele seri de vară din vacanța mare petrecute în Giulești, la mamaie și la tataie Deleanu. Seara, când mamaie uda grădina, mirosul florilor era parcă mai intens ca oricând. În aer și în nări se ducea o luptă pentru supremație între arome. Regina nopții încerca să-și facă cunoscută mireasma dând din coate printre aromele de peste zi care erau trezite atunci de stropii de apă ce țâșneau din vârful turtit al furtunului. Mirosul aspru de pământ ars era la concurență cu mirosul dulceag de trandafiri și petunii răcorite de stropii de apă de la cișmea.
- Ce țară a minunilor era atunci viața, zise Augustin. Totul era frumos. Totul era fericire. Timpul trecea și, orice s-ar fi întâmplat, viața semăna cu aleea asta pe care am venit. Părea că nu are vreun final. Părea că un rău major nu există. Nu se putea întâmpla. Mai știi, mamaie, câte prostii făceam? Le credeam de neiertat. Tu, însă, m-ai învățat să privesc lucrurile altfel și, după o dojană sau o urecheală,...
-... îți spuneam că, atunci când mergem la culcare și spunem Tatăl nostru, totul se transformă în amintire, auzi Augustin vocea domoală a bătrânei care îi completă pe neașteptate gândul.
Puțin surprins, dar fără să-și mai pună întrebări inutile, Augustin se lăsă prins în acest joc și continuă:
- Iar eu te întrebam: "Ce se întâmplă cu amintirile, mamaie?". Și tu mă scărpinai atunci ușor pe spate cu palmele tale asprite de muncă...
-... și îți răspundeam: "Mâine dimineață, când ne vom trezi, vei vedea că amintirile au rămas undeva departe. Pe unele chiar o să le uiți, iar pe altele, din care ai învățat ceva, o să le ții minte toată viața."
- Așa cum a fost atunci când am furat două monede de cinci lei din cutia de carton în care îți țineai banii pe care îi primeai pentru borș? Voiam doar să merg la meci pe stadion și apoi să văd Superman la cinema. Ce prost puteam să fiu. Cred că dacă îți ceream, pur și simplu, nu m-ai fi refuzat.
Era liniște. Mamaie Deleanu nu-i mai răspunsese de această dată. Cu toate astea, Augustin strânse și mai tare din ochi și își forță norocul. Suspină ușor printre dinți, de parcă avea o conversație secretă cu cineva și nu ar fi vrut ca Iulia să devină bănuitoare:
- Ce dor mi-a fost de tine, mamaie. Ce dor îmi este de discuțiile noastre. De ce oare nu am avut timp să discutăm niciodată despre iubire, despre viață sau despre oameni? Să știi că încă îmi place felul în care taci. Mi-a plăcut dintotdeauna liniștea pe care ai avut-o în jurul tău. Am învățat multe din tăcere. Acum o să fac așa cum mi-ai spus. O să spun în seara asta Tatăl nostru și mâine voi mai avea de adăugat încă o amintire la jurnalul stufos al despărțirii noastre. Îmi este atât de greu să plec de aici. Simt că mâine este la așa mare distanță de acum. La fel simt că este și duminica aia de 7 Aprilie 1991. O Duminică a Paștelui în care bătrânii spun că, dacă mori, înseamnă că te-a iubit Dumnezeu. Mamaie, pe tine te-a iubit Dumnezeu. Am venit să îți aduc flori pentru că, astăzi, despărțirea noastră a împlinit 33 de ani.