Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Ieșiți din casă, procurați niște flori și apoi descrieți această experiență. Cumpărați-le, culegeți-le, cerșiți-le sau furați-le, dar faceți asta în acest week-end. Cei care scriu din amintiri vor fi depunctați."
Povestea cu garoafe roz
Elena Airini
Elena Airini
- Mă, Costele, măăăă, te duseși, mă, Costeleee, aulio, ce-or plânge copilașiiiii tăiiii!
- Bre, tanti Rizeta, nu avea omul copii, doar niște nepoate la Găești, zise tanti Maria.
- Ei, aș, erau ca fetele lui, zise bătrâna Rizeta, și apoi mai luă o gură de vin ca să-și curețe gâtul.
Făcuse tanti Maria niște gogoși. Vasile și Michi Crețu erau afară la țuică. Intrase și Gheorghiță. Se salutară toți. "Dumnezeu să-l ierte". "Dumnezeu să-l ierte".
În vremea asta Costel trecuse deja de râu, dăduse zece lei luntrașului, era liniștit, frumos îmbrăcat cu costumul bun, avea un buchet de garoafe roz într-o mână și pălăria în cealaltă, își așezase tacticos florile pe biroul domnului Arthur și aștepta.
Arthur era complet plictisit. Codița roșiatică, urechile ascuțite, geaca de piele ușor arsă la mâneci, furca în dreapta lui, toate bune, însă el nu avea niciun chef de muncă. Se trezise cu fața la smoală, ce să mai.
- Domnu' Costel, știți, cu florile alea nu merge aici. Or să se carbonizeze.
- Păi, și cum mă prezint așa la Maricica?
- Maricica?
- Nevastă-mea. Maricica Popa, ia vedeți. Nu mă așteaptă?
Înainte să îi dea luntrașului banii, Costel ajunsese la un fel de oficiu unde aveau niște tablouri mari cu scene din viața defunctului. Costel era pictat ba când fuma, ba când era beat turtă, căzut în șanț, și mai ales în fiecare an ținând poarta închisă când treceau colindătorii. Pentru că toate imaginile erau cum erau, doamna de la poartă a dat verdictul: iad. Nea Costel nu a zis nimic, ba chiar a zâmbit. Știa sigur că și Maricica tot iadul îl înfundă. Fusese certată cu toate vecinele, nu vorbea cu neamurile, o bătuse pe a lui Machedon, probabil că toate tablourile ei erau negre.
Arthur a căutat prin registru, a verificat tăblițele, apoi exasperat a încercat să îi explice situația bărbatului.
- Măi nene, doamna Maricica nu e la noi. O știm, a pomenit de atâtea ori de numele noastre încât am și vrut să urcăm personal să o cunoaștem. Era așteptată să lucreze aici. Incredibil! Nu se poate să fie la vecinii luminoși. Refuz să cred una ca asta!
Căldura se degajă dinspre ușa roșie, iar Arthur își repetă din nou că are o zi proastă. Se pare că Maricica murise de Covid, na, cum se făcea, direct în sac, fără înmormântare, fără gogoși și vin, fără nimic. O luaseră cu izoleta și la întoarcere Costel primise doar sacul ăl negru. O jelise mult, că făcea ciorbe bune. Și rău cu rău, dar mai rău fără rău. De singurătate și de inimă rea, se topise și el repede.
- Nea Costele, stai o secundă, să dau un telefon. Alo, da? Maricica Popa. Da. Unde? Ce să fac?
Auliooooo, te duseși Costeleeeeee, ce repede te duseși măăăă... Și deodată se ridică Costel în capul oaselor și rânjește ca Moromete în Poiana lui Iocan: "Ce e, mă, ce v-ați adunat aicea?". Babele dau să țipe, "Da' v-am zis să scoateți pisica aia afară, l-ați făcut strigoi, aia e". Tanti Rizeta își șterge lacrimile, bagă două gogoși în buzunar și zice că oricum vrea banii ăia pe tămâiat, să îi lase când o veni pensia.
Și nu știu ce s-a mai întâmplat după, asta am auzit și eu, vorbeau oamenii aici la piață la noi că numai Arafat e de vină, mă dusesem să iau niște garoafe roz, îmi trebuiau pentru o poveste.