Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Ieșiți din casă, procurați niște flori și apoi descrieți această experiență. Cumpărați-le, culegeți-le, cerșiți-le sau furați-le, dar faceți asta în acest week-end. Cei care scriu din amintiri vor fi depunctați."
Florile
Oana Năstase
Oana Năstase
E tare cald afară. Prea cald pentru început de aprilie. Dar mie îmi place. Mi-era dor de soare, de lumină, de cer senin, de mirosurile vii. Mi-am cumpărat zilele trecute două ghivece cu flori colorate și mirositoare să îmi hrănesc simțurile: o hortensie într-unul și zambile cu narcise în celălalt. Le-am plantat în petecul de grădină, din fața casei, sub geamul de la birou, ca să le adulmec când înfloresc.
6 luni pe an rar văd soarele printre norii grei, vânturi și ploile mărunte.
Prin octombrie merg la București pentru o baie de culoare, gust, mirosuri familiare care să-mi ajungă până în primăvară. Apoi trag aer în piept ca înainte de scufundare și mă acopăr de iarna cenușie cu ochii strâns închiși, ca să am iluzia unui vis care trebuie să se termine.
Azi soarele a strigat mult la mine dar eu credeam că e cu dinți și am rămas în spatele computerului. Noroc cu fereastra deschisă care mi-a dat brânci afară.
Acum merg desculță prin iarbă, pe bucățica mea de gazon. Mă minunez ce cald și bine e. Testez mersul furnicii, lipind călcâiul piciorului din față de vârful celui din spate ca să fac mai mulți pași.
Mă uit la curțile vecine: noroc cu gardurile astea din plasă de sârmă ca să mă bucur de bogăția lor. De fapt, mă mușcă invidia pe vecina Helene cu grădina ei generoasă, cu aleea ei de pietricele albe care desenează cercuri prin gazonul verde, perfect tuns și fără buruieni. La mine parcă au dat petrecere toate buruienile din cartier. Au zis: hai la Oana că tot îi e ei dor de petreceri, culori și texturi.
Privesc plantele mele noi și văd că hortensia s-a veștejit iar zambila s-a culcat pe-o parte.
Oare ce le-o lipsi? Mai mult soare? Că de udat, le-am udat.
Ridic ochii și o văd pe Helene care toată ziua stă-n grădină. Face ghivece din vase de bucătărie vechi, frumos vopsite, împletește gărdulețe despărțitoare din nuiele luate de pe la vecini în sezonul trecut când și-au tuns gardul viu, își face îngrășământ din compost făcut din resturi menajere. Meșterește băncuțe și măsuțe din mobile vechi, dezmembrate, de la containerele de deșeuri de lemn și carton.
Robotește, reconstruiește, reciclează. Ca cei trei "R" cu care comuniștii ne îndemnau la reciclare și refolosire, în mod strident și ipocrit. Iar munții de gunoaie de la Glina au rămas de patruzeci de ani aceiași. Așa că privesc modelul ăsta de civilizație și comportament comunitar aparent cu respect, dar de fapt mă umple de dispreț, suspiciune și superioritate. Ia să aveți și voi buda în fundul curții, să trebuiască mutată de câte ori se umple groapa cu rahat, să vă văd atunci cum aplicați folosirea judicioasă a spațiului și a resurselor.
Atunci îmi cade din nou privirea pe florile mele suferinde, îmi calc peste superioritatea mea de supraviețuitor cu succes al comunismului și îi spun cu un zâmbet forțat:
- Bună Helene, am o întrebare despre hortensia și zambila asta. Crezi că le trebuie mai multă lumină? Oare de ce s-au veștejit așa repede?
- Ți-am spus dragă că grădinăritul cere răbdare și atenție. Tu stai toată ziua cu nasu'-n computer. Nu se face așa. Plantele simt.
"Bine că simt plantele, îmi zic în gând, că oamenii pe aici sunt insipizi, monotoni, nesimțitori. Iar tu, hoașcă bătrână, te ocupi de grădinărit în loc să-ți crești nepoții."
Dar mă abțin și zic:
- Dacă simt, fă-le tu ceva ca să-și revină.
- Ei, hai că o să-ți arăt ce se întâmplă.
Pleacă câteva minute și revine cu o farfurie mare, adâncă pe care mi-o întinde peste gard. Mă uit în sus la farfurie și-mi imaginez că a făcut vreo prăjitură și-mi dă și mie, ca între vecine. Mi se înroșesc urechile de rușine că eu o toc cu judecățile mele iar ea, drăguța, îmi aduce bunătăți. Mereu evaluez situațiile conform modelului românesc. Și mereu mă înșel.
Aici, în Austria trec și zece ani fără să te cunoști cu vecinul. Dar eu insist, mă bag în vorbă și mi-o iau de fiecare dată.
Ridic mâna, iau farfuria cu un zâmbet larg până la urechi și-i spun:
- Ei, dar nu trebuia să te deranjezi. Mulțumesc mult.
Simt cu degetul mare ceva moale în farfurie și mă culpabilizez că nu m-am spălat pe mâini înainte să ating mâncarea.
Ce senzație caldă și molatecă!
... Aaaahh! Urlu și scap farfuria din mână. Se sparge, iar printre cioburi încep să mișune zeci de viermi uriași. Fiecare vierme este gros cât două degete de-ale mele și lung cât palma.
Ajutor!! Viermii încep să se urce pe labele picioarelor mele goale. Ajutor!!
- Taci dragă, nu mai țipa că deranjezi tot cartierul! Nu ți-am spus că-ți arăt de ce mor plantele?