Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ba3


Alex. Leo Şerban

07.01.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pe bunica mea maternă o chema Ana şi Floarea, dar nu i-am spus niciodată aşa: pentru mine, era Bababa. E genul de nume născocit în bîlbîiala copilăriei şi la care apoi nu mai renunţi. (Mai toate femeile din familia mea sînt "cu B": mama e Babey - cu accent pe "e", o mătuşă era Babu - cu accent pe "u", iar o strămătuşă, mama lui Babu, era Bigi - cu accent pe primul "i"; acest apelativ era deja moştenit...) În vremea din urmă devenise "Ba3", dar asta numai în cartolinele pe care le trimiteam maică-mii şi maică-sii de pe la diverse festivaluri; îi scriam, într-un PS, "Pup-o şi pe Ba3!" Dar ştiu sigur că asta nu se întîmpla: deşi locuiau împreună - sau poate tocmai de asta -, mama mea şi mama ei nu se înţelegeau deloc.

Cu timpul, Ba3 ajunsese să surzească atît de tare încît trebuia să-i urli într-o ureche (stînga) ca să audă totuşi ceva. Asta cred (sper) că a ferit-o de urletele maică-mii, deşi, pe de altă parte, probabil că i-a mărit şi mai mult izolarea. Nici la televizor nu se mai putea uita, pentru că avea cataractă. Vorbea singură - sau poate că vorbea cu motanul Larisa şi cu cîinele Lola, pe care-i adoptase maică-mea. După 90 de ani (a murit la 91), era deja de nerecunoscut: intrase, brusc şi brutal, într-o altă formă - de parcă ar fi devenit propria ei mamă care n-ar fi murit, ci ar fi îmbătrînit la nesfîrşit. Femeia zdravănă, nu grasă - niciodată grasă! -, dar sănătoasă şi plină de putere se metamorfozase peste noapte, mai întîi într-o băbuţă cam aiurită, cu mare poftă de mîncare, apoi într-un schelet ambulant. "Ambulant" e un fel de-a spune; ceea ce-a terminat-o, pînă la urmă, a fost chiar frecarea cotidiană a celor cinci tije metalice pe oasele femurului ei, care-i fuseseră puse după o căzătură în stradă, în urmă cu vreo şapte ani. În ultimul an, nu se mai scula din pat decît - la-nceput - ca să se ducă, sprijinită de maică-mea şi de o femeie de serviciu, la closet, iar apoi nici asta: abia se mai ţinea pe picioare cînd o ridicam ca să-i schimbăm pamperşii... Se jena îngrozitor - îmi spunea, "Vai, mamă, la ce trebuie să asişti!" O consolam, o îmbărbătam; îi spuneam toate acele vorbe mincinoase care se spun celor la care ţii şi care nu vrei să sufere. Dar suferea, vedeam asta în fiecare fibră a corpului ei neputincios. Nu mai vroia să trăiască, vroia să moară. Cu oboseala celor 91 de ani în glas şi cu luciditatea pe care, din nefericire pentru ea, nu şi-o pierduse, ne spunea mereu "omorîţi-mă". Dacă eutanasia ar fi fost legală, aş fi făcut-o.

Şi totuşi, îşi revenise miraculos după acea căzătură - şi după o lună de stat în spital, la "Urgenţă", cînd, vizitînd-o, credeam că o văd de fiecare dată pentru ultima dată. A umblat mai întîi cu un cadru, prin casă, apoi cu un baston cu trei picioare, chiar şi pe-afară, şi, în fine, cu un baston simplu: venea pînă la mine, cu plase, luînd tramvaiul şi mergînd - de la Piaţa Gemeni pînă la Grădina Icoanei - pe jos. Era incredibilă! Vitalitatea ei îl uluise şi pe doctorul care-a operat-o - şi de care ea se îndrăgostise "în secret", pentru că-i amintea de primul soţ... Pînă să moară, ne-a asasinat cu rugăminţile ei repetate (şi total nerealiste) de-a mai fi operată (de acelaşi medic, fireşte) pentru a i se scoate tijele. Dar nimeni nu era dispus să rişte - nici doctorul, nici noi: avea, deja, peste 85 de ani. Apoi a mai căzut o dată, în casă, şi şi-a fracturat mîna dreaptă. Iar cînd a scăpat şi de asta, a ţinut morţiş să mergem împreună la o prietenă dermatolog pentru a-i extirpa un neg de pe tîmplă; a fost ultima ei cochetărie înainte de-a uita ce mai înseamnă cochetărie.

Ştiu că în tinereţe făcuse sport - înot, tenis, schi. Probabil că asta o menţinuse în formă atît de mult timp. Cînd s-a operat de amigdale (avea peste cincizeci de ani), rîdeam cu maică-mea cît de mult se văicărea din cauza gîlcilor, era ridicolă: ditamai muierea, cu fată şi nepot, trei soţi îngropaţi la activ, doborîtă de o operaţie care era floare la ureche. Dar nu era deloc obişnuită. Era rea de boală.

Îmi amintesc prima noastră vacanţă împreună: trebuia să ne întîlnim cu nişte prieteni ai maică-mii în Gara de Nord şi să luăm trenul spre mare (eu aveam trei ani). Nu mai ştiu din ce motiv, am pierdut trenul şi, iarăşi nu ştiu de ce, am ajuns la Năvodari; am petrecut o noapte la o gazdă iar apoi, a doua zi, am luat-o la drum peste dune, cu bagaje, pîn-am ajuns la Mamaia-Sat. I-am găsit pe prietenii maică-mii pe plajă, la fundul gol (toată lumea făcea nudism, de-atunci am început să fac şi eu), dar presupun că imaginea noastră apărînd de peste dunele de nisip, hodoronc-tronc şi cu calabalîcul după noi, la ora amiezii, va fi fost de mare efect. Sînt convins că, dacă ar fi existat această posibilitate, Ba3 m-ar fi luat sub braţ şi ne-am fi aeropurtat amîndoi acolo cu parapanta.

Altă dată, trebuia să ajungem la Moieciu-de-Sus - locul predilect al vacanţelor noastre; plecam cu acceleratul pînă la Braşov, apoi schimbam cu personalul pînă la Bartolomeu, unde schimbam iarăşi şi luam rata din autogară; toate astea, cu sarsanalele pline de mîncare (erau vremuri grele)... Din, iarăşi, nu mai ştiu ce motiv, prietenii care trebuiau să ne ia cu maşina din Moieciu-de-Jos (10 km distanţă) nu ne aşteptau acolo, în staţie, cum convenisem. Cum era, deja, trecut de cinci ale după-amiezii şi nu mai era prevăzut nici un autobuz către Moieciu-de-Sus, am luat-o agale la picior, dar după trei kilometri a trebuit s-o las pe băncuţa din poarta unei case şi să grăbesc pasul de unul singur. Am ajuns pe seară la casa gazdelor noastre, l-am înşfăcat pe prietenul cu maşina (care stătea, calm, la un pinacle) şi ne-am întors s-o recuperăm pe Ba3: părea să fi rămas acolo din vremuri imemoriale - o bătrînică urbană rătăcită şi uşor disperată, în hanorac bej cu brandenburguri şi bască maro, înconjurată de-un maldăr de bagaje...

Vacanţele de la Moieciu sînt printre cele mai frumoase. Ba3 dormea la parter, în camera "de oaspeţi", iar eu aveam o mică odăiţă la etaj, într-un foişor. Dimineaţa îmi pregătea de mîncare, jumări cu şuncă, ceapă, cacao cu lapte (breakfastul meu preferat), apoi trebăluia pe la bucătărie pînă spre prînz, cînd eu mă-ntorceam de la plajă. Mîncam împreună afară, pe tăpşanul din faţa casei. (Ba3 a-nvăţat-o pe gazda noastră, Rodica, să facă supă de gulii!) După prînz o lăsam citind la umbră, iar seara mergea prin vecini după lapte sau ouă. Mi-o amintesc cum venea pe drum, în hanoracul ei bej cu brandenburguri şi cu băscuţa maro pe cap, fără să se grăbească, mai oprindu-se din cînd în cînd ca să schimbe o vorbă cu localnicii. Toată lumea o cunoştea, iar atunci cînd am început să merg singur la Moieciu (deşi mai trăia, nu se mai putea deplasa), lumea mă-ntreba la tot pasul: Ce mai face doamna Floarea? De ce nu mai vine la Moieciu, nu-i mai place pe la noi? Dacă am un regret, este că nu am reuşit, cu vreo trei ani înainte de moarte, s-o mai duc o dată acolo: îi promisesem, iar ei i-ar fi plăcut atît de mult! Vorbisem cu un prieten cu maşina, totul era aranjat, dar apoi mi-am dat seama că era prea riscant, drumul ar fi putut s-o doboare...

Acum, voi mai face un drum pentru a-i îngropa urna în acel tăpşan. Deşi nu mi-a spus în mod expres că asta-şi doreşte, simt că aşa îmi onorez promisiunea. Rodica (al cărei soţ, Simion, a murit şi el, pe neaşteptate, deşi nu avea decît cincizeci şi ceva de ani) m-a asigurat că nu e nici o problemă - "O vom pune pe doamna Floarea unde vreţi dvs.!" Iar eu vreau pe acel tăpşan, de unde obişnuia să privească dealurile de jur-împrejur, gîndindu-se poate la viaţa ei agitată sau poate numai la ce să-mi gătească de prînz... Deja, o parte din ea este la Bellu, în mormîntul familiei, o altă parte la Alba-Iulia, alături de părinţii şi fraţii ei, şi ce a mai rămas din Ba3 trebuie să odihnească în locul în care s-a simţit atît de bine. Nu m-am gîndit niciodată că bîlbîiala mea din copilărie (Ba-ba-ba...) avea vreun sens. Dar aşa a fost să fie: bunica mea răspîndită în trei, precum cei trei soţi pe care i-a avut şi precum numele-i: Ba-ba-ba. În scris (ca aici), "Ba3".



(Ba3 la 90 de ani)



(Ba3 la 91 de ani)
Notă: Aceasta este varianta integrală a textului lui Alex. Leo Şerban apărut în volumul Cartea cu bunici, volum coordonat de Marius Chivu. Mai multe texte din acest volum puteţi citi aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Spacer Spacer