Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un articol uitat: Declinul huiduielii


Alex. Leo Şerban

22.01.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Observ tot mai contrariat, de o bună bucată de timp, un fenomen ciudat. L-aş numi "declinul huiduielii". Evident, nu în spaţiul politic sau jurnalistic: aici, huiduiala este la ea acasă - ba chiar mai mult decît atît... S-ar părea, de pildă, că nu poţi contesta (politic) pe cineva decît suduind ca pe stadion. Ce-i drept, şi parlamentarii britanici (those distinguished MPs) fac "boo" cînd nu le place un vorbitor; însă presa lor nu face "boo". Şi-apoi la ei, după secole de regim parlamentar, huiduiala e mai mult o cochetărie - un moft manierat. Se huiduie pentru a demonstra un dezacord. Dar nu se huiduie pentru că "aşa vrea muşchii tăi"... Never!

Nu, nu în politică (oricît de adorabilă) şi nici în, cum spuneam, jurnalism constat fenomenul, ci în teatru. Aici, huiduiala exista, era o instituţie. Mai mult (şi fără a forţa un paradox demult fumat), huiduiala a fost unul din stîlpii de susţinere a Thaliei, la fel de respectabilă ca şi aceasta - nu trebuie să ne întoarcem la bătălia pentru Hernani (1830) pentru a aminti acest lucru. Huiduiala a fost un semn salutar de igienă în lunga carieră a unei arte atîîît de bătrîne; că o comiteau connaisseur-ii înaintea criticilor (cînd aceştia nu şedeau pe acelaşi loc!) nu a făcut decît să-i sporească prestigiul. Critica se năştea acolo, în sală - şi, chiar şi cînd era clar partizană, exersată acasă înaintea spectacolelor, avea rolul ei: făcea din premieră un act viu, neconvenţional. Huiduiala demonstra că un spectacol merita efortul de-a fi fluierat, ceea ce e mai mult decît plescăiala placid-disciplinată a palmelor de care avem parte astăzi...

Căci mai e şi o chestiune - daţi-mi voie! - de Stil. Pot înţelege, la rigoare, că patruzeci şi cinci de ani de aplauze obligatorii şi douăzeci şi cinci de aplauze complice (piese "cu şopîrle", "Solidarnosc"-ul de tip "... şi săracii actori, şi bieţii de noi murim de frig") sînt capabile să inducă în poporul-spectator reflexul (ne)condiţional al aplauzelor-la-sfîrşit-de-premieră - că acesta îl merită sau nu. Dar că lucrul trebuie să ia forma (rebarbativă) a ropotului-de-aplauze, neapărat în picioare şi în poziţie de drepţi... aşa ceva, nu pot înţelege! Oare mai e nevoie să descriu? Nu se sfîrşeşte bine un spectacol, n-apucă să se stingă luminile că o hoardă compactă de "connaisseur"-i transfiguraţi şi transpiraţi dă tonul! Se aplaudă cu rîvnă, egal, milimetric; se strigă "Bravo!" cu voci gîtuite (de emoţie sau de la cravată). Un consens mistico-mantric pune stăpînire pe publicul adus în delir. Să mai zici ceva, în această expulsie de entuziasm?! E imposibil; e inutil. Ceilalţi - "tes semblables", chipurile... - aplaudă şi pentru tine. Te trece-un gînd - şi parcă-ncepi să-i auzi, ca-n vremile de-anţărţ, "...escu-pcr,... escu-şi-poporul!..." Ce voci, domnule! Şi ce savoir-faire - chapeau!

Să fluieri? Mai bine fluieră după un taxi...

(Articol preluat din Dilema, februarie 1996)


Lista articolelor pe această temă poate fi găsită aici.


Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Spacer Spacer