Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  De-a baba-oarba

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

6. Un romancer excentric... bine descentrat


Vlad Muşatescu

12.04.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Locurile sînt dumnezeieşti, de excepţie. Chiar mai frumoase decît la Posada. Dealuri înalte, invadate de livezi şi păduri de foioase. Deşi sîntem în septembrie (cu oarecare aproximaţie, din pricina prognozei meteorologice), iar căldurile bîntuie vîrtos, aici aerul mi se pare răcoros, strălimpede şi parfumat. Şi iarăşi mi se face o foame!... Bineînţeles, pe linie spirituală.

Opresc "Bombiţa". Vreau să mă satur (deocamdată) cu priveliştea. Am tot timpul să studiez împrejurimile, pînă se apropie de noi cetăţeanul care păşeşte liniştit de-a lungul şleaului. Case rare, despărţite de grădini stufoase. Văi şi dealuri ritmate, zări de basm, poame roşii în pîrg. Ce-aş putea cere şi rîvni mai mult de la "maica" natură?

- Unde stă tovarăşul Ilie Dihalică Bezeţ? - îl întreb pe drumeţul ce se proţăpise lîngă maşină, mirîndu-se (precis) cum de putusem încape înăuntru.
- Romancerul?
- Chiar aşa-i ziceţi?
- D-apăi cum? Nu-i romancer? Altminteri de ce l-ar căuta fraţii lui de la Bucureşti?...
- Are fraţi în capitală?
- Ce, n-are voie? Fraţi de meserie, de-ăia care vînd cărţi. C-aşa le zice nea Ilie. Mergi, tălică, mai la deal, pe costişă, şi dai de casa lui. Cît o zvîrlitură de băţ...

Batem cale de încă vreo cinci kilometri zdraveni. Dar nici gînd s-ajungem la capătul Poienii-Sîmbetii. Pesemne că nenea ăla zvîrlea băţul cu bazooka sau, poate, cu vreo rachetă sol-sol.

Disperat, mă hotărăsc să bat la o poartă. După ce-mi betegesc arătătorul, o cumătră supradezvoltată se-ndură să iasă în ogradă. Ascultă interesată spusele mele, apoi îşi dă drumul la turuitoare:
- Romancerul? Păi, cevaşilea mai încolo... Taman în culmea dealului, pe cuşmă... Oi fi şi tălică scriitor de la Bucureşti? Ai? Pesemne din ăi mari, c-ăilalţi arătau tare pricăjiţi şi costelivi. Abia cînd plecau de la nea Bezeţ, păreau o ţîrişică mai întremaţi...
- Dacă nu-ntrerup discursul cumetrei, ne-apucă noaptea! - îi suflu nevesti-mi.
- Întrerupe-l, dar cu duhul blîndeţii! - îmi contrasuflă ea.
- Mulţumesc frumos de îndrumare - rostesc eu, blajin, cu faţa spre cetăţeană -, seară bună şi rămîi cu bine...

Supradezvoltata porneşte spre casă, după ce mă mai cîntăreşte o dată din ochi (încă neîncrezătoare). Apoi îmi lansează de la distanţă:
- Bonsoar bun! Şi "pa"!

Pe cuşma dealului, sînt nevoit să abandonez escaladarea. "Bombiţa" refuză să mai tragă. Sforăie din radiator, strănută cu aburi, dar stă.
Deoarece nevastă-mea tot a luat nişte lecţii de conducere auto, o rog să-mpingă la maşină, s-o scoatem pe dreapta, lîngă ultima casă a satului. Mai mult ca sigur, asta trebuie să fie bătătura lui nea Ilie Dihalică Bezeţ.

Priveliştea mi se pare unicală. Învăluite în vata unei ceţi vibratorii, văile, livezile, casele se aştern la picioarele personalităţii mele, pierzîndu-se la orizont.
Aerul miroase a balsam de sîmbure de prună. Gîze multicolore, miriade, zboară ca nişte microrachete spaţiale.

Penke pare şi ea pătrunsă de emoţia băii în natură. Dar o deranjez:
- Ce-i facem, copilă bună, mergem să-ntrebăm de romancier?
- Romancer, vrei să zici! Mă rog, să-ncercăm, deşi casa mi se pare cam părăsită. Nu văd ţipenie de om. Pînă şi ograda-i lipsită de orătănii. Ceva nu-i în regulă...

Oarecum indispus, îmi iau inima în dinţi şi pătrund în curte. Casa-i arătoasă, mare, cu pridvor şi ferestre înalte, oblonite. Îi dau ocol, păşind agale. Identific o uşă întredeschisă. Cînd mă apropii, un glas strident mă ţintuieşte locului:
- Ce caţi aci? Ce vrei? Nu vezi că nu-i nimeni acas'?...

Sar ca ars. Dinspre nişte magazii înjghebate din scînduri, se îndreaptă spre mine o arătare de spaimă. M-aş mira să n-aibă peste 1,80 m. Merge puţin cam în papainoage. Cînd intră în clarul cîmpului meu de vedere, constat că-i o femeie. Deşi nu s-ar zice. Dar nici bărbat nu-i! Aduce mai mult cu "bau-bau", cel din cărţile copilăriei mele.
Ţine în mînă un fel de bîtă, ceva mai zdravănă, pe care-o manevrează ca toiag de sprijin. Dar şi ca eventuală armă de intimidare.

- Ce caţi aci? - repetă cu încăpăţînare bătrîna.
Căci trebuie să aibă peste vreo şaptezeci de anişori dacă nu, mai mult.
- Aş vrea să vorbesc cu tovarăşul Dihalică - îngăim eu.
- Valea, cumetre, că nu-i acas'! Ciao!

Cultă, noua mea cumătră, deşi trăsneşte de la o poştă a ţuică de prună. Nu numai respiraţia sacadată, întărîtată, ci şi trenţele flendurite de pe ea. Precis că se îndeletniceşte, în timpul liber, cu fabricarea de alcooluri casnice.

Întrucît, în situaţii dificile de acelaşi calibru, totdeauna am dat dovada unor iniţiative remarcabile, decid să-i fac niţică "flatulaţie", să-i gîdil orgoliul:
- Scumpă doamnă, nu sînteţi cumva mama maestrului Dihalică?
Probabil mişcată de faptul că nu i-am zis pe nume, adică "bunica maestrului Dihalică", aschimodia îşi rectifică atitudinea. Orientîndu-şi în direcţia mea laserele privirii, de parcă ar intenţiona să mă dezintegreze pe loc şi instantaneu, purcede să orăcăie distorsionat, ca un aparat de radio recent întors de la reparat, dar cu potenţiometrul dat la maximum:
- Cine-mi eşti tălică, malule, de mă faci mama ţicnitului de Ilie? Vreun poiet, dintr-ăia de la Bucureşti, de-şi zic şi romanceri? Mişcă-ţi autobuzul ăla de-aici, că te cotonogesc! Auzi, vorbă, mama maistrului, ai? Care maistru? N-a mai pus mîna pe rindea de cînd l-am luat de bărbat. Că l-a-nzestrat bietul tata, de parcă el ar fi fost fată de măritat. Şi-acuma, după ce mi-a păpat averea, s-a mai apucat şi de trăznăile alea de romanuri. Spune-mi, repede, ce vrei de la el, pînă nu mă supăr. Ai adus, barem, ceva parale, pentru hîrţoagele lui Ilie? Dă-i drumu', nu te sfii, că-s nevastă-sa bună. Nu se vede?...

Sigur că, nu. Dar bătrînica a devenit ceva mai comprehensivă. Ştiam eu. Vorba dulce, mult aduce. Mă-ncîntă, însă mai puţin, chestia cu banii. Ba chiar mă şi enervează.

- Ascultă, cucoană! - îmi ies eu din holţşuruburi. Ce te răţoieşti la mine? Am venit în legătură cu anunţul din ziar.
Madam Bezeţ capătă o ciudată mişcare de balans, care îşi înteţeşte frecvenţa din ce în ce mai accelerat. Dac-o mai ţine aşa, mult, m-apucă ameţeala.
- Aha! Vas'că a dat anunţ la ziar? Vrea să le vină de hac şi ultimelor bucate din casă? Păi, voi, ăştia care vă-nfiinţaţi de la Bucureşti, să-i ameţiţi minţile şi să haliţi ca sparţii, pe socoteala mea, nu vă daţi seama că bătrînu-i diliu? Că l-am dus şi la vrăjitorul ăl bătrîn, şi tot degeaba! Mare hoţ şi ăla!...
Madam Bezeţ stopează brusc peroraţia. Suspendă şi balansul.

Din fundul ogrăzii, cu o coasă în mînă, se apropie un subiect cu totul ieşit din comun. Dacă are 1,55 m, înseamnă că apreciez eronat. În plus. Pe cît e de bondoc, pe-atît e de îndesat şi burduhănos. Păşeşte crăcănat în direcţia noastră. La cîţiva metri, frînează, după care începe să mă examineze. Ca să nu mă creadă intimidat, întreprind şi eu aceeaşi operaţie. În sens invers.
Obrajii îi plesnesc de sănătate. Roşii şi întinşi, pun în valoare părul alb şi hirsut, privirea iscoditoare şi vie ca a unui viezure. Poartă, agăţată de cureaua pantalonilor, cu-o gîţă, o sticlă minusculă ce se bălăbăne la fiecare pas. Conţinutul, aşa de la distanţă, pare să fie ţuică sau trăscău.

Cetăţeanul şi-a terminat cu brio investigaţia, deoarece văd că-şi duce mîna la miniflacon, îl miroase, trecîndu-şi-l prin faţa nărilor dilatate de plăcere, apoi îi reduce conţinutul la jumătate, din două înghiţituri.
Satisfăcut de calitatea lichidului, mă îmbie:
- Folosiţi?
- Regret, nu!
- Pe mine mă cătaţi! - devine el curios, după care lichidează şi cealaltă jumătate.
- Aş vrea să stau de vorbă cu tovarăşul Dihalică...
- De ce? - se arată interesat bondocul.
- În privinţa anunţului din "România Liberă"!
- Aha! Atunci, eu mi-s Dihalică, şi Bizeţ.
- Îmi pare bine...
- De ce? - se arată interesat bondocul.
- Pentru că putem discuta oferta dumneavoastră de la "Mica publicitate".
- Dar ce, tălică sînteţi scriitor?
- Altminteri nu veneam, domnule dragă...
- Cum vă cheamă? - devine insidios romancierul.
- Al Conan Doi!
Bondocul răscoleşte febril prin memorie, apoi declară deconcertat:
- N-am prea auzit...
- Mă rog, nu-i vina mea... Am gata şase romane... Ce-i drept, neapărute încă.
Pe faţada lui Dihalică, înfloreşte un zîmbet entuziasmat:
- Atunci, sîntem colegi, fratele meu!... Nici mie nu mi-au tipărit cartea. Dar sînt pe cale... Aşa mi-a descîntat la oglindă bătrînul diavol din munţi... Hai să discutăm în casă, măi frate!... În odaia cea mare...
Balansul lui madam Bezeţ se accelerează într-un mod îngrijorător:
- Şi pe-ăsta vrei să-l punem la-ngrăşat, Ilie? Nu te uiţi la el? Într-o săptămînă ne lasă săraci...

Sîntem în "odaia cea mare" din casa lui nea Ilie Dihalică. Care trebuie să fi fost, pe vremuri, vreo crîşmă sau han, ceva în genul ăsta. Recunosc rafturile de pe pereţi. Cîndva, aici stăteau orînduite sticle şi borcane cu murături, acadele, ţîri uscaţi, babicuri şi ghiudemuri, precum şi alte sărături pentru facilitarea absorbţiei băuturilor servite de patron.
Nea Ilie a transformat-o în cabinet de "creaţie". Fosta tejghea a devenit birou de lucru. Rafturile sînt transformate în bibliotecă, un soi de magazie pentru manuscrise şi cărţi ferfeniţite. Zeci de dosare zac vraişte. Număr vreo cinci sau şase sticle de cerneală de birou, din cele de-un litru, încă patru călimări de tip şcolare, zeci şi zeci de creioane plate, din cele dulghereşti, tocuri cu peniţe "klaps".
Madam Bezeţ, la insistenţele bărbatului, n-avusese încotro şi ne adusese nişte scaune şi-o măsuţă rotundă, joasă, din cele pe care se mînca, odinioară, la ţară.
Deoarece ambiţionăm să nu servim lichidul suspect pe care ni-l propune amabila noastră gazdă, nea Ilie comandă nevesti-si să ne aducă nişte apă rece.
- Avem un izvor, fratele meu, de-ţi îngheaţă dinţii...

Constatînd absenţa oricărei intenţii de-a se mai adăuga ceva celebrei ape, mă mulţumesc doar cu limpezimea şi aroma ei de tescovină. După care, consider că-i timpul să trecem la "business"-ul nostru.
- Cum stăm, domnule Dihalică, cu prestaţiile literare de care ai nevoie şi în schimbul cărora oferi casă şi masă? Despre ce-i vorba?
Nea Ilie îşi mai transvazează două degete de prăştină în gît, zăboveşte cîteva clipe şi, în cele din urmă, se hotărăşte să facă mărturisiri complete:
- Uite, măi, fratele meu, care-i situaţia...

Din relatarea gazdei, agrementată din două în două minute de emanaţiile de prăştină pe care le degajă plămînii săi de aramă, căci, dacă ar fi fost din alt metal s-ar fi oxidat de mult, aflăm că romancierul a dat în patima scrisului încă de-acum vreo zece ani.
Răstimp în care izbutise să umple 4 000 de file, scrise mărunt, pe ambele feţe, şi care, transcrise la maşină de noră-sa, registratoare la primărie, se transformaseră în 5 200 de pagini dactilografiate.
Pentru demonstraţie, nea Ilie îmi trînteşte în faţă, acoperindu-mă de praf, manuscrisul primar al romanului.
- Fratele meu, dom'le Conan, de romanul meu s-au interesat aproape toate editurile din Bucureşti. L-am dat chiar şi la aia agricolă, pentru că-s de la ţară. Ba am fost şi la Iaşi, la editura "Juniştilor". Toţi mă pupau şi mă felicitau, ba-mi ziceau şi "tataie Ilie". Cînd le-am cerut 100 000 de lei arvună, au pieit cu toţii, plecînd în concediu. Şi ce frumos se purtaseră cu mine! Cafele, ţigări "marlonborn", apă milenară! Viaţă literară, dom'le! Şi-atunci, mi-am zis că n-ar fi ceva în regulă cu romanul şi-am dat anunţ la ziar, că-s în căutarea unui specialist, tare la gramatică şi ortografism. Doamne, n-aş fi crezut că sîntem aşa de mulţi scriitori...
- De ce? - îmi vine mie rîndul să-l întreb.
- Păi, veneau la mine ca la casele de creaţie. Citeau cartea, mai tăiau ceva, apoi spuneau că romanul e "bine închegat, rotund, cu o viziune excaustică asupra vieţii", mîncau pe spartele cîte o săptămînă, unii şi mai mult, după care se duceau la treburile lor. Să scrie, pesemne, pentru că nici unul nu era scriitor cu cărţi apărute şi acte în regulă, ci tot deputanţi, ca şi mine... Deputant, deşi am muncit o viaţă, şi eu şi nevastă-mea, c-am fost şi noi cineva la vremea noastră, meseriaşi şi crîşmari, totodată. Că nu ne ştiam capul de treabă. Eu cu clienţii, ea cu cazanul. La noi, au fost întîmplări de pomină. De-aia m-am apucat de scris. Ca să nu se piarză. Am luptat împotriva boierilor şi burghejilor, am fost şi naţionalizat cu cîrciuma, au zis că-s chiabur, asta din lipsă de orientalitate, că s-au mai făcut şi greşeli. Nu şi-au dat seama că la crîşmă, mai cu ţuica, mai cu şpriţul, burghezia îşi bea banii, şi contribuiam şi eu la slăbirea forţei ei economiste...

Se-nserează. Nea Ilie aprinde lumina. Nu poate vorbi pe întuneric. Şi nici nu vede unde-i sticluţa. Madam Bezeţ, la intervale regulate, vine şi-i face plinul, întrebînd mereu, aşa, într-o doară: "încă n-aţi plecat?".
Într-un moment, cînd romancierul se-adapă direct din gîtul sticlei, apuc să-l întreb:
- Şi ce condiţii oferi, pentru prestaţiile literare? Ce-nseamnă casă-masă?
- Fratele meu, dom'le Conan, condiţii de casă de creaţie. Ba chiar şi mai dihai, pentru că-i gratis... Patul ţi-l aranjăm aici, în odaia cea mare. C-aşa dorm scriitorii, tot acolo unde şi lucrează. Întocmai ca contele ăla rus, care-a scris "Ce-i pacea, ce-i războiul", cum Dumnezeul lui îl chema? - aha! Tolstoiev... De mîncare să nu mai vorbim. Vacă n-avem, găinile au cam murit, porcul stă afumat în cămară, c-a trebuit să-l tăiem din motive de nebunie, cum îşi da duhul o găină, cum o-nfuleca... Dar tălică ţii regim, fratele meu, nu-i aşa? Face Filofteia, nevastă-mea, nişte brînză de vaci, ce nu s-a pomenit. Nici prea dulce, nici prea acră de tot...
- Domnule Dihalică, şi ce anume solicitaţi în schimbul găzduirii?
Bezeţ umblă la sticluţă şi, după ce-o pupă pătimaş, îmi comunică:
- Mai nimica toată, fratele meu. Mai întîi îmi citeşti romanul, aşa cum se găseşte, apoi începi să-l scurtezi, în aşa fel încît să scoatem două din el: unul de vreo 400 de pagini şi altul de vreo 140. Să-şi aleagă editorii, ca la piaţă...
Mă uit pe furiş la Penke. Nevastă-mea se face că plouă. Cred că-i timpul s-o-ntindem. Ne-apucă noaptea în Poiana-Sîmbetii. Şi mai trebuie să facem rost şi de-un culcuş.

Iluzii pierdute. Romancierul Bezeţ n-a terminat:
- Dimineaţa, ne ridicăm o dată cu soarele. Sînt pe-aici nişte răsărituri! Eu plec după treburi, iar tălică te-apuci de roman. Prînzeşti cu noi, apoi iar te-apuci de carte. Serile, şi ce seri sînt pe la noi, poţi să scrii la romanul lu' tălică. Deşi cred c-ai să-ţi laşi romanul, după ce-ai să intri în cartea mea... Ia stai o ţîrîşică, să-ţi citesc actul cu fuga...

"Romancerul" de la Poiana-Sîmbetii e nebun, dacă nu, şi mai rău.

- Nea Ilie, păi nu ziceai că-i roman? Aud acum de acte...
- Fratele meu, eu n-am capitole, la mine-s botezate acte, să am şi eu oarecare deosebiri de ăilalţi scriitori.

În zadar îi explic romancierului că sînt un vizual, că nu-nţeleg nimic dacă mi se citeşte ceva.
- Nici nu-i nevoie să-nţelegi, frate Conan, totul e să-ţi placă... Stai să-mi iau geamurile...

Penke vrea să iasă din odaie, la aer. Imposibil. Dihalică dă să încuie uşa. După ce se-ncurajează direct de la sursă, din gîtul sticluţei, Bezeţ îşi potriveşte "geamurile" pe nas şi-i dă drumul:
- Va să zică, actul patru, adică "fuga". Bun! Ăsta-i titlul. Acum, fiţi atenţi: "Ilie Dihalică Bezeţ, care pe vremea aceea se chema numai Ilie Dihalică, pentru că era tînăr şi nu fusese poreclit Bezeţ, se duse la Fili - asta-i nevastă-mea, Filofteia - şi-i fluieră la fereastră. Dar fluieră încet, să nu-l audă ăl bătrîn şi să-l ia la poceală, aşa cum se întîmplase cu-o săptămînă în urmă. Însă nu-l auzi nici Fili. Atunci, intră pe fereastră, din care sparse numai geamul de jos, o trezi pe Fili, că dormea ca un buştean, o ajută să-şi pună ţoalele pe ea şi-o scoase tot pe fereastră, spărgînd şi geamul de sus. Pe la miezul nopţii, ajunseseră în pădure. Care era tare întunecată la ora aceea, de seară. Fili plîngea. Ilie îi spuse c-o iubeşte. Iar Fili plînse şi mai tare, Luară drumul spre graniţă. Atunci, graniţa era pe culmea munţilor, pentru că austro-nemţii încă nu fuseseră alungaţi. Aşa era pe-atunci, în 1916 şi ceva. Fili căra două desăgi cu merinde. Ilie o ajuta, arătîndu-i cărarea. Către ziuă, dădură de austrieci. "Halt", zise neamţul. Adică, pe româneşte, "stai pe loc". Ilie zise "gîndac". Adică, pe româneşte, "bonjur"! Ilie ştia limba nemţească de la domnul Robertino, mecanicul francez de la sonda Băicoi. Fili nu zise nimic. Lăsă desagii jos. Ilie arătă la Fili şi zise "maine frailan", adică, pe româneşte, "asta-i nevastă-mea". Neamţul zise "Gut!", adică, pe româneşte, "să fii sănătos şi tu, şi ea". Limbă scurtă şi nemţeasca asta. Una zici, zece pricepi. Ilie zise şi el "Gut!", adică, pe româneşte, "aşijderea". Neamţul o luă la interogatoriu pe Fili. Ilie, ca să nu se puie rău cu austriecii, aşteptă răbdător pînă la ziuă. Puteau, altminteri, să-l împuşte ca spion. Spre dimineaţă, Fili se-ntoarse. Luă desagii şi plecară mai departe. Pe seară, ajunseseră iarăşi pe un vîrf de munte. Dădură din nou peste un austriac. Era tot un neamţ, căci răcni la ei "Halt!", adică, pe limba noastră, "stai pe loc, că trag!"...

Nea Ilie Dihalică citeşte de unul singur, că abia mai am nervi să-l ascult, citeşte şi plînge. Lacrimi cît bobul i se preling domol pe obraji. Abundenţa lor mă îndrituieşte să cred că au şi-un bogat conţinut de prăştină (minimum 40%).
Cumătra Filofteia intră, din cînd în cînd, în odaie şi face plinul. Cînd aude că-i vorba de Fili, se-aşează şi ea, pornind să plîngă şi să mestece nişte cruci şi dumnezei printre dinţi.

Actul al patrulea n-are decît şaizeci de pagini. Romancierul, epuizat, lichidează şi ultima rezervă de trăscău.
- Ce zici, fratele meu, mai merită să-ţi scrii romanul cînd ai aşa ceva în mînă? Zi ceva!...
- Aş zice că-i timpul să plec. Mîine
mă-ntorc
şi discutăm...
- Stai, fratele meu, c-acum vine actul cinci, cu întoarcerea. Cînd au dat grănicerii români peste Ilie şi Fili. C-au interogat-o şi-ai noştri... Cu întrebări multe şi meşteşugite, că erau un batalion întreg.

Nu mai pot. Îmi crapă capul. Înghit repede cele două tablete de "hipazin", pe care le port totdeauna asupră-mi. Ajută la tensiune. Cînd caut iarăşi în buzunar şi găsesc încă o tabletă, îmi dau seama c-am îngurgitat şi-un nasture de manşetă.

Pe la douăsprezece noaptea, după ce-am trezit-o pe nevastă-mea, demarăm distruşi spre Cîmpina. Poate mai găsim o cameră la hotelul local, să ne odihnim sufletele zdrobite. Lăsăm în urmă frumoasa casă de "creaţie" a romancierului de la Poiana-Sîmbetii. La plecare, nea Ilie Dihalică ne urează drum bun şi întoarcere grabnică. Mîine avea să renunţe la cosit, pentru a ne citi "acturile" şase şi şapte, cu interogatoriul Filicăi de către trupele austro-germane, care rupseseră frontul şi iarăşi dăduseră peste ei, în munţi. Mai întîi nemţii şi-apoi austro-ungarii... că se aliaseră şi ăştia cu Franţ Ioşka, împăratul vienezilor...

Ajunşi la Cîmpina, avem noroc. Găsim hotelul în mai puţin de-un ceas. Însă nu mai sînt camere. Şi nici să dormim în hol nu-i voie.
Tot "Bombiţa", săraca, ne salvează. E singurul adăpost pe care-l avem la îndemînă. Penke se cuibăreşte, cu greu, pe bancheta din spate, iar eu mă ghemuiesc în faţă, cu uşa deschisă. Ca să aibă unde-mi atîrna picioarele. E pentru prima oară cînd regret că nu mi-am luat un "Roman-Diesel" (din cel mic, de cinci tone).

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Resurse

Primul volum al ciclului Extravagantul Conan Doi a apărut la Editura LiterNet şi poate fi descărcat de aici.

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 34. The End - Ca-n filme, dar absolut provizoriu (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 33. Old ţuiski... (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 32. Întîlnire la cel mai jos nivel (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 31. Şoferii iadului - remake local! (4.4/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 30. Dacă-i bîlci, păi bîlci să fie! (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Rugul miresmelor
Sageata Povestea Marathon
Sageata Poveştile Petrícicăi
Sageata Războiul de ţesut poveşti
Sageata De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu
Sageata Pacoland
Sageata Cartea viselor
Sageata Forme şi culori din comunism
Sageata Rugine, samovare, liturghii


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer