Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Eroism de serviciu


Cristian Geambaşu

25.04.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dănciulescu, Rădoi, Dică, Golanski. Nişte oameni care îşi fac meseria cu nasurile şi picioarele rupte.

S-a întîmplat la meciul acela ciudat împotriva Craiovei, după un contact dur cu Dilevski. După ce marcase două goluri. Fisură de piramidă nazală, faţa plină de sînge. Faţa necomercială a fotbalului. Preţul subînţeles al unei activităţi din care unii reţin doar foloasele. Ionel Dănciulescu a mers de urgenţă la Spitalul de Urgenţă, a primit îngrijiri medicale şi s-a întors la stadion să prindă finalul meciului. Arăta ca un tip scăpat dintr-o ambuscadă a talibanilor. De ce s-a întors? Printre altele, ca să audă tradiţionalele înjurături ale suporterilor. De data asta erau pentru Zicu şi Adrian Cristea.

Ar fi mult să discutăm despre eroism. Şi deplasat. Dar lîngă noi, nişte tineri bărbaţi se comportă uneori cu demnitate şi curaj. Ar fi păcat să trecem peste aceste gesturi, fiindcă sînt rare şi nu la îndemîna oricui. Danciu a strîns din dinţi, s-a întors la stadion. Ştia ce îl aşteaptă, pentru că echipa şi fanii coabitează isteric în era postspartană. Cu nasul făcut zdrenţe, golgeterul a anunţat că vrea să joace împotriva Stelei. Nu, nu cădem pe spate! Nu a ieşit nimeni cu pieptul gol în faţa gloanţelor inamice, dar decizia lui Dănciulescu pledează încurajator despre sensul acestui sport prea adesea confundat cu golănia.

Emoţionant, hotărîrea lui Dănciulescu se intersectează cu aceea a unor adversari. A celor dintotdeauna. Dică, Rădoi, Petre Marin şi Golanski îşi asumă riscul agravării unor accidentări pentru că vor să intre pe teren la partida împotriva Universităţii. Nici ei nu pretind statui. Vor să joace pentru că fotbalul nu e o meserie ca oricare alta. În lumea lor, cuvîntul sacrificiu are semnificaţii cotidiene.

Echipa de club înaintea echipei naţionale? Merită să pierzi un turneu final de campionat european pentru un titlu de campion în Liga întîi? Din punctul lor de vedere, da. Nu poţi merge liniştit la Euro, ştiind că te-ai dat lovit ultimele etape. Te-ai menajat o dată, te menajezi mereu. Asta încearcă să ne spună. Trebuie să meriţi şi în faţa propriei conştiinţe să ajungi acolo. Vedeţi ce vorbe mari? De aceea, pentru ei e mult mai simplu. Joacă. Îşi rup nasurile, picioarele şi viitorul, în timp ce noi medităm la situaţii ipotetice. Totuşi, putem face şi noi ceva. Să le mulţumim. Prin gesturile lor, campionatul se va salva. Nu se va mîntui, căci nefiind decît nişte fotbalişti ei nu iau asupră-le păcatele patronilor.

(Articol preluat din Gazeta sporturilor, aprilie 2008)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer