TCM

Zici TCM, zici Turner Classic Movies, adică postul ăla pe care, dacă pici zapând, poţi rămâne liniştit şi savura o capodoperă de colecţie, imună la capriciile unei comisii de rating. Pentru cinefilul care consumă film cu poftă canibală, la fel de imun la capriciile aceleiaşi comisii, TCM nu poate să însemne decât un singur lucru: Texas Chainsaw Massacre.

Cel mai nou film gândit să capitalizeze de pe urma clasicului regizat în 1974 de Tobe Hooper a fost regizat la trei ani după remake-ul omonim din 2003, cu Jessica Biel şi produs de Michael "nu clipi că pierzi explozia" Bay. Cu o actriţă la fel de sexoasă (Jordana Brewster) şi cu o supradoză de terori sangvine care o concurează pe cea din franchiza Hostel, Masacrul din Texas: Începuturi vine să clarifice un pic lucrurile. Mă rog, să le clarifice spălându-le într-o baie de sânge gros şi să explice de ce istoria cinematografului s-a pricopsit cu Leatherface, bruta canibală care omoară în serie pentru a-şi hrăni familia cu ficăţei umani.

Nu ştiu ce e mai horror în filmul ăsta: revărsarea explicită de carnagii? Sau eterna bătălie pe care o duc producătorii cu comisia de rating pentru a-şi încadra filmul într-o categorie mult mai permisivă de vârstă, sporindu-i expunerea în săli şi şansele de profit? Dacă mă gândesc mai bine, probabil că cea de-a doua variantă.

În America, noul TCM a primit clasificarea "R" (accesul permis celor sub 17 ani numai acompaniaţi de părinţi) după ce producătorii au tăiat 5 minute care, altminteri, l-ar fi trimis în "iadul" filmelor interzise celor sub 17 ani (NC-17). Gândiţi-vă însă că atât acest nou TCM, cât şi Little Miss Sunshine / Fiecare se crede normal, de pildă, au primit, în State, aceeaşi clasificare (R) şi o să vă daţi seama despre ce anomalie e vorba. De fapt, aici voiam să ajung. Mai ales că luna trecută, şi la noi, o comisie aşa-zis apărătoare a moralităţii şi a ordinii publice s-a trezit să interzică distribuţia ultimului Puzzle mortal / Saw IV, pentru a reveni ulterior asupra deciziei (chestie de care Shortbus, de pildă, n-a beneficiat anul trecut, fiind interzis, punct).

De ce hotărăşte o comisie cine şi ce filme vede pe banii lui? De ce se crede un board anonim de indivizi (cum e cazul în America) mai dispus la educaţia copiilor decât familia? De ce sexul e mai taxat în filme decât violenţa? De ce studiourile independente sunt mai puţin favorizate decât casele mari de producţie atunci când vine vorba să primească un calificativ mai permisiv? De ce aproape orice film în care apare nuditate feminină primeşte clasificarea R? De ce, pentru numele lui Dumnezeu, La dolce vita sau Blow Up au fost interzise în Australia, iar TCM-ul original a primit, totuşi, notă de trecere în America (normal, nici nu e atât de sângeros pe cât se spune) pentru a fi pus la stâlpul infamiei în... Suedia?

Care dintre voi cumpără următoarele argumente, alese la întâmplare: pentru că filmele violente îndeamnă la violenţă? Pentru că s-a dovedit ştiinţific că filmele cotate R cresc procentul de fumători în rândul adolescenţilor? Pentru că cifrele de box-office, analizate periodic de o Comisie creştină de film şi televiziune, indică faptul că, în topul anual, filmele cotate PG (audienţă generală) strâng 90% din totalul încasărilor? Ştiu, sunt prea multe întrebări şi nici un răspuns care să stea perfect în picioare. Dacă mă întrebaţi pe mine, singurul beneficiu de a vedea un film la care accesul minorilor nu e recomandat e că eşti scutit de plânsetele enervante ale unui copilaş zvăpăiat. Cine a luat un avion şi s-a nimerit în vecinătatea unei asemenea surse de zgomot ştie despre ce vorbesc. Dacă tot e pe idiosincrazii debile, măcar să am şi eu una...

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.