Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Viaţa-în-machetă: pentru o precarizare pozitivă


Bogdan Ghiu

20.07.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu ar trebui să construim în lumea reală. Nu ar trebui să instrumentalizăm, tehnic, destituindu-i principiul prin realizare, chora platoniciană. Dar nici doar pur deoparte, tangibil, permanent modificabil, omni-plastic, dar ireal, ideal, circumscris, separat. "Virtualul" actual dă, doar, o idee despre ce ar putea şi ar trebui să devină întîlnirea şi îmbinarea dintre real şi ideal, dintre ceea ce, pe vremuri, se numea "viaţă" şi "artă": ieşire din separaţie.

Nu trebuie să construim în lumea reală, să avem pretenţia, prezumţia, nesimţirea de a ocupa definitiv locul, ca să aibă alţii ce dărîma. Trebuie să construim nu "virtual", virtualul este, în continuare, doar un refugiu, o fugă, o evadare, o iluzie, ci temporar, precar şi precis: "utopii" non-definitive, proiecte de viaţă artistic-comunitară productivă. Aşa cum se instalează, pe o perioadă determinată, un circ. Să inventăm cînd un "circ", cînd o "uzină", cînd un "parc", cînd un "popor", cînd o "ţară", pe perioade determinate, dar lumi complete, ca proiecte artistic-comunitare de viaţă reală în lumea reală: "instalaţii" existenţiale pe perioade determinate, de la cîteva luni la cîţiva ani, să zicem, dar nu mai mult. Utopii real-precare.

Pozitivarea constructivă a precarităţii, cînd lumea este precarizată negativ. Acceptarea provocării lumii, cum se spune. Lumi în lume.

Sînt tot mai tentat să recitesc romanele, ba chiar toate prozele lui Kafka ca pe nişte proiecte de realitate: Castelul ca instalaţie experimentală, Procesul ca dramaturgie colectivă, ca "happening". Ele propun nişte înjghebări situaţional-experimentale în lumea reală: teatru fără scenă, artă comunitară fără muzeu, fără galerie, fără bienale. Situaţii artistice trăite.

În general, poate, marea literatură a secolului XX, în special cea care, comod, a fost plasată sub labelul "absurdului" (şi care cuprinde mai mult decît un "curent", decît un "stil", decît o "şcoală") ar trebui citită sub specia proiectului temporar, ca nişte meta-ficţiuni situaţional-experimentale. "Falanstere" artistice non-definitive, care ne permit să încercăm lumea şi să de-fatalizăm realitatea: realitatea nu este neapărat dată, oricum trăim în proiectele unora, întotdeauna alţii, în nişte întreprinderi de putere la fel de imaginare ca un tablou, ca un roman sau ca o operă lirică, dar care au nesimţirea de a trece drept realitate naturală inevitabilă, fatală. Oricum trăim în nişte ficţiuni, iar nomadismul actual, de pildă, trebuie interpretat ca un simptom al încercării de a trece de la un proiect de viaţă şi de realitate la altul, încercare, însă, permanent dezamăgită, deoarece realitatea este pretutindeni aceeaşi. Nu ne putem opune pretenţiilor de realitate ale unora decît prin alte pretenţii, dar precare, non-definitive, plurale. Oamenii caută: îşi schimbă locul, îşi schimbă jobul, îşi schimbă, uneori, şi familia: se precarizează singuri, trasează trasee tot mai pozitiv fracturate, mai punctate, mai "sărite", dintr-un punct în altul. Garanţia fatal-ironică a schimbării este, însă, tocmai aceea că lumea, că realitatea este, de fapt, pretutindeni aceeaşi. Fuga, deplasarea, "switch"-ul existenţial desenează, creează, caută creaţia. Sînt un desen, încă, în gol, în negativ, care cere să fie umplut de utopii temporare.

Iar construirea de astfel de utopii temporare, care deconstruiesc în primul rînd definitivul atît sub pretenţia lui de realitate, cît şi sub pretenţia lui de idealitate, este, poate, schiţa viitorului concept al artei: proiecte temporare şi colective de realitate.

Arta actuală şi realitatea actuală asta, deja, fac, şi în aceste direcţii convergente fac, deja, semn.

"Joburi" temporare într-o lume a unei arte dispărute, neseparate.

Dar poate că arta ţine, totuşi, să nu-şi piardă separabilitatea, altfel spus autonomia atît de greu cucerită dar devenită mobilă, "proiectabilă", altfel spus, capacitatea de reacţie şi de intervenţie, de intra-venţie (după aceea de contra-venţie). Autonomia, separabilitatea artei, "rama" artei devenită arta ca ramă, arta-ramă pe care arta vine să o adauge aparent exterior şi ulterior, de fapt înăuntru, "in situ", creînd semnele unei realităţi devenită ea însăşi semn. Prin intervenţiile ei, arta re-referenţializează, retroactiv, realitatea, recreează, pentru percepţiile noastre, prezumţia de realitate: că mai avem, încă, la ce reacţiona "clasic", din afară, că mai putem fi, încă, exteriori faţă de ceea ce ni se întîmplă, că mai putem, astfel, alege. Sau nu: posibilitatea de a nu alege nimic din ceea ce se prezintă, de a re-"posibiliza" şi cu adevărat virtualiza realitatea. Arta reintroduce preferabilitatea şi posibilitatea de a "prefera să nu", altfel spus, postura-Bartleby (postura, nu doar atitudinea: cînd "luăm" atitudine este deja, poate, prea tîrziu, evenimentul a avut, deja, loc. Etica funcţionează atunci cînd devine o reflexologie, cînd "atitudinile" devin posturi, habitus-uri.) Arta este ceea ce poartă, azi, "rama" prin lume, punînd-o între noi şi lucruri, creînd semne pentru o realitate-semn. "Rama" artei este însuşi spaţiul public, distanţierea, refacerea vizibilităţii.

Deocamdată, noi doar stăm, sîntem ţinuţi în precaritate, alţii ne dau, ca definitivă, precaritatea, pentru a se consolida (o precaritate "consolidată", "durabilă"), cînd, precar, am putea inventa, crea. Lumea are, deja, (de-)constituţia artei, e artă pură, dar o artă fără artişti, la care, tocmai, arta este ţinută doar să reacţioneze, în care ea poate să intervină adăpostindu-se. În sensul conceptului globalist de "scriere în general" sau de "arhi-scriere", formulat de către Derrida, arta actuală scrie, e "textualism" generalizat (şi, tocmai de aceea, dispărut, "revolut"), în sensul că spaţiază şi că amînă, că "diferă" imediatul prin semne la imediat, re-creînd permanent penultimul, şansa unor staţii intermediare, precarizînd deci, interstiţial, pretenţiile de-finitive de realitate. Arta intervine din afară tocmai pentru a re-crea, permanent, un înăuntru, un între, un intra-spaţiu al opţiunii. Arta somează realitatea să se asume ca artă, ca precaritate creatoare, sau să renunţe la această pretenţie. Iar cînd spun "realitate", mă refer la creaţia politico-economică de realităţi care maimuţăreşte, grobian, arta, tocmai pentru a o destitui şi a-i ocupa locul, preluîndu-i prerogativele.

Nu ar trebui să construim în lumea reală. Realitatea nu ar trebui construită şi trăită decît ca machetă, în machetă. Trăim negativ-precar pentru că trăim, doar, nişte înjghebări care se pretind definitive şi naturale, fatale, inevitabile. Trăim negativ-precar şi nu pozitiv-precar pentru că machetele, proiectele de realitate nu se prezintă ca atare, drept ceea ce sînt. Politica ca (CACA) experimente definitive, ca experimentare care afectează viul şi existenţialul, continuă să fie, şi azi, intolerabilul însuşi.

Kafka a fost un om politic. Dar nu şi-a prezentat experimentele situaţionale totale drept ce nu sînt: programe colective de viaţă. A avut bunul-simţ să le ofere drept ceea ce sînt: artă. Politicul precarizează, însă, nepermis, căci este o artă fără conştiinţă specifică (adică, universal vorbind, fără conştiinţă). Grobienii au puţine idei, tocmai de aceea şi ţin să le transforme, imediat şi definitiv, în realitate. Iar politicul este, azi, cu atît mai resentimentar, nostalgic totalitar cu cît şi-a pierdut dominaţia (imperialismul politicului ca atare), trezindu-se, nepregătit şi inconştient, în condiţia artei: improvizează sub specia definitivului, naturalizînd simple reacţii. Iar acesta este tocmai micro-nihilismul, "reacţionarismul" intim-difuz al lucrurilor, care, toate, procedează şi apar strict reactiv.

De la distanţă, de pe margine, artiştii vizează şi denunţă, semnalează reapropriindu-şi de drept (emit permanent cereri de retrocedare) resortul artistic al lucrurilor, "artisticizarea" doar simulată politico-economic a realităţii, propunîndu-ne asumarea ei şi operarea ei corectă.

Acesta ar fi, în mare, "scenariul" meu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer