Penultimul. Pentru un umanism nomadic

Reversibilitatea infinită, "neţărmurită", în locul dialecticii (care păstrează victima pentru a o transforma în supus permanent şi a asigura, astfel, producţia continuă de putere, deci generarea automată de societate). Realitatea, lumea mai pot fi re-dialectizate, adică reinjectate cu sens? Negativul nu este răul, dar devine prin obscenitatea dispariţiei scenei (a distanţei). "Gîndirea trebuie să joace un rol catastrofic, să fie ea însăşi un element de catastrofă, de provocare, într-o lume care vrea să epureze absolut totul, să extermine moartea, negativitatea. Dar ea trebuie să rămînă, în acelaşi timp, umanistă, preocupată de uman, iar în acest scop să regăsească reversibilitatea dintre bine şi rău, dintre uman şi inuman."

Dacă Deleuze şi Guattari, de pildă, au făcut (şi au impus) teoria nomadismului creator, adevăratul gînditor nomad al contemporaneităţii, adevăratul pionier al nomadismului (de unde şi fascinaţia sa ambivalentă pentru America) a fost Baudrillard: economie, sociologie, antropologie, semiotică etc.

Cartea intitulată Mots de passe, ceea ce în limba franceză înseamnă "Parole" (aşa cum folosim cu toţii, zi de zi, pentru a ne deschide conturile de email, de exemplu), titlu pe care eu l-am tradus (pentru ediţia în limba română, aflată în pregătire la editura Art), prin Cuvinte de acces, nu este, propriu-zis, o carte, ci un "produs derivat": transcrierea textului unui film (de televiziune) prin care Jean Baudrillard era invitat şi a încercat să realizeze un cît se poate de tradiţional, de "clasic" "Baudrillard par lui-même". Cu/fără ironie, autorul acceptă jocul mediatic de piaţă, şi încearcă să-şi auto-descifreze parcursul "reteritorializîndu-l" ca şi cum ar fi unul esoteric, iniţiatic, o călătorie a gîndirii. Ceea ce rezultă este, însă, mai aproape de o cartografie a dezertificării, de cartografierea unui drum prin "deşertul realului" (cu o vorbă a lui Žižek).

Baudrillard a fost nu atît un critic (punctual-vertical) al actualităţii, cît un moralist, poate ultimul mare, de vocaţie. Ceea ce a încercat el în mod constant a fost deblocarea realităţii, urmărind, vînînd permanent încercările de "înfundare" a acesteia, de aşezare, de sedentarizare, de comoditate (cu toate "comodităţile" ei) a umanităţii şi a gîndirii. Punctul lui de referinţă l-a constituit nu zenitul transcendenţei şi nici "nadirul" fundamentelor (verticala), ci jocul lor permanent, producător de orizontalitate, de lateralitate, deci de infinit al istoriei: drumul. Vînător nomad, Baudrillard a hăituit aşezările, închiderile, blocările, visul (sinucigaş, după el) al umanităţii de a se aşeza, de a pune odată capăt derivei, căutării, deplasării, de a transforma totul într-o fantasmatică odisee circulară a reîntoarcerii, de a transforma infinitul lateral-creator al istoriei într-o călătorie, evident, iniţiatică: Moise ar fi trebuit să rămînă pe drumuri, să-şi ţină în permanenţă, pînă la finele veacurilor, poporul în mers, în marş, fără Templu. Portabilitatea credinţei, Chivotul-în-cort, evitarea oricărei teritorialităţi şi a oricărei reteritorializări, deteritorializarea ca lege în sine: iată care pare a fi credo-ul lui Baudrillard. Lumea, realitatea trebuie să nu înceteze să rămînă un "Vest sălbatic" nedescoperit, necucerit, necolonizat, dar permanent bătut, bîntuit, vînat, traversat: cîmp de luptă al reversibilităţii contrariilor şi al metamorfozelor imanente.

Aşa cum se auto-descifrează, cum se povesteşte, cum se face pe sine însuşi poveste "iniţiatică" (basm media), în momentul cînd umanitatea occidentală venera (marxist, existenţial, fenomenologic) Subiectul, Baudrillard vine şi-i dă acestuia o lovitură laterală, creînd mitologia filosofică a independenţei şi a libertăţii infinite a Obiectelor. Cînd şi obiectele, însă, ajung să fie fetişizate ("societatea de consum"), Baudrillard atacă din nou, eliberează, "descacerează" din nou vorbind, de data aceasta, de infinitul Semnelor. Cînd, însă, semnele încep să domine lumea, supunînd realitatea simulării şi virtualizînd realul, Baudrillard, în schimb, se opreşte, trăgînd un semnal de alarmă şi nemaipropunînd nimic, refuzînd să mai relanseze orizontalitatea orizontului uman, deja, aparent, realizată.

Dar, spun criticii lui (cel mai adesea, simpli denigratori conservatori sau, mai exact, "conservatorişti": fripturism conservator), nu asta propovăduise Baudrillard, marele moralist umanist, toată viaţa: ne-uciderea inamicului-partener, păstrarea adversarului în viaţă, dublul din lampă, dezmărginirea şi "cosmicizarea" existenţei, reversibilitatea infinită a termenilor, "nomadismul" vieţii prin forme, supremaţia Celuilalt (inclusiv, sau poate mai ales) an-uman (obiectul, semnul, negativul etc.)? Şi, atunci, de ce se teme el, acum, tocmai de victoria Dublului, de infinitizarea în sfîrşit realizată a umanului, de eliberarea lui prin imagine şi prin semn, pe scurt spus, de Virtual? Nu asta a urmărit, nu asta şi-a dorit, nu asta a vînat toată viaţa? Nu reprezintă oare Virtualul telos-ul ascuns, dar în sfîrşit efectuat, al umanităţii, gradul ei suprem de "sublimare" şi de "spiritualizare"?

Poate, răspunde, pentru prima dată tăcut şi dubitativ, vînătorul nomad Baudrillard, pentru prima dată oprit, staţionar. Poate! Şi, şi! Sau: sau-sau? Poate că ne aflăm în faţa celei mai mari capcane întinse umanităţii: simularea obiectivă a libertăţii, a conlucrării cu alteritatea. Simularea nomadismului însuşi, cînd, de fapt, ar putea să fie vorba de cea mai definitivă oprire a omului din istorie, de oprirea lui în Lume, la Lume, de resorbirea lui definitivă ca Lume, de suprema sa pacificare prin obiect-ivare.

Să fie aceasta contradicţia, aporia esenţială a gîndirii lui Baudrillard? Dacă a elogiat virtutea non-mimetică a virtualităţii cuvintelor, de ce se teme acum de virtualul suprem al imaginilor? Deoarece cuvîntul, spune Baudrillard însuşi (inclusiv în textul de faţă), este un "operator non-tehnic". Să fie acesta "fatalul" (alt termen-cheie al autorului), fatalitatea?

Extraordinara, epocala generaţie-pleiadă din care a făcut parte şi Baudrillard ("gîndirea 68", cum i s-a mai spus de către detractori: Foucault, Deleuze, Derrida, Lyotard, Bourdieu etc.) va fi făcut, va fi susţinut, astfel, un fel de "revoluţie permanentă" în afara Puterii, de ieşire, tocmai, din regimul (transcendent) al Puterii, care însă i-a scăpat, care a fost captată şi recuperată, recodificată obiectiv, pozitiv, "creativ" de către capitalism, prin înlocuirea ideologiei cu tehnologia (mult mai sigură, mai "rece", mai eficientă). Efect pervers, deci, logică perversă. Iată-i, prin urmare, pe campionii eliberării (mai precis, ai anomiei, ai imanenţei, ai retragerii şi ai evadării din Putere - anarhism civic anti- şi post-revoluţionar) plîngîndu-se, acum, tocmai de realizarea (capitalistă) a libertăţii! Un fel de a se căi, s-ar spune, de a-şi manifesta (fără a şi-o recunoaşte) greşeala. Ce hohot enorm din tabăra conservatoriştilor, mai ales acum, după ieşirea (biologică) din scenă a Marilor Campioni: asta au vrut, asta, iată, primesc!

Capitalismul actual (iar cînd spun "capitalism", spun însăşi Epoca, Istoria, Spiritul) - "imaterial" (A. Gorz), "cognitiv" (Y. Moulier Boutang), "libidinal" (B. Stiegler), "estetic" sau "cultural şi artistic" (eu) etc. - a recuperat, "implementîndu-le" tehnologic (ideo-tehnologic: ideologia este, astăzi, tehnologia pură), marile teze, marea "mitologie" filosofică a "gîndirii 68" (poststructuraliste, cum i s-a mai spus), deturnînd-o şi recuperînd-o, "instrumentalizînd-o" şi realizînd-o "obiectiv" (căci, ontologic vorbind, obiectivitatea contemporabă este, în primul rînd, o obiectualitate) în propriul său beneficiu: depăşirea nondialectică a instanţei Subiectului (supratema acestei generaţii) a devenit neutralizarea ei dialectică prin subiectivări artificiale de piaţă.

Iată, deci (repede, economic spus), Revoluţia simulată, ajunsă (nevinovat, pacific) joc ("de strategie") pe calculator!

De fapt: iată Revolta (antipolitică) transformată, cu adevărat, în Revoluţie economică! (Una dintre marile obsesii, nu neapărat pînă la capăt mărturisite, a acestei mari generaţii a constituit-o tocmai teama ca revolta să nu fie cumva recaptată, recodificată, deturnată ca Revoluţie. Numai că, vai, detronarea, destituirea politicului - de unde şi zbaterile lui anacronice de recucerire a poziţiilor pierdute - a făcut, face ca adevăratele revoluţii să nu mai poată fi nici măcar imaginate, visate politic, ci să fie efectuate economic, şi singurul revoluţionar de vocaţie rămas pe scena istoriei, după eliminarea celorlalţi pretendenţi "impostori", să fie chiar Capitalul!)

Asta deplînge Baudrillard, în faţa acestui nemaipomenit, cu adevărat epocal fenomen se opreşte, în sfîrşit, el, căci nici nu ar mai avea încotro, unde să meargă: dominaţia, supremaţia, suveranitatea actuală nu se mai exercită, la suprafaţă, după modelul vertical, ierarhic, al transcendenţei, ci printr-o totală imanentizare, printr-o înecare a omului în Hiper-Uman, în Identic cu sine, deci tocmai prin "normarea" alterităţii, prin "altericid" (D. Quessada, Court traité d'altéricide, 2007). Eliberarea are, azi, loc tocmai prin simularea tehnologică a eliberării. Astfel piere metaforicitatea lumii, altfel spus virtualitatea ei "de cuvinte".

Şi atunci (ultimul pragraf al cărţii, reprodus în primul paragraf al acestui cuvînt-înainte), nu ne mai rămîne decît gîndirea, cu dualitatea şi reversibilitatea ei infinită. Căci dacă Virtualul nu doar reproduce, ci produce, pur şi simplu, realul (creînd, de exemplu, Marile Ficţiuni contemporane - "mondializarea", de pildă, cu inevitabilitatea ei "obiectivă" - care au luat locul "Marilor Naraţiuni" lyotardiene ale modernităţii), înseamnă că Dublul, alteritatea sînt eliminate tocmai prin simularea şi prin producerea lor neutraliza(n)tă, pacificatoare (combinat cu transparentizarea democratică, care reactivează secretul, negativul ca Rău, acest mecanism ar produce, de pildă, aşa cum susţin anumiţi analişti post-Baudrillard, inclusiv marea ficţiune contemporană, marea cultură actuală a "terorismului"). Şi atunci înseamnă că Marele Joc al reversibilităţii infinite, din nou, de fapt, se blochează, în loc să i se dea, mondial, curs. Păcăleală!

După retragerea definitivă în gîndirea pură a marelui moralist Jean Baudrillard, injoncţiunile lui nomadice, de parmanentă relansare a Orizontului, de neaşezare în Final, de neobosită inventare a Penultimului, sînt mai urgente ca niciodată. Jean Baurdillard trebuie reinventat. Vechea avangardă a gîndirii umaniste se dovedeşte, iată, o salvatoare ariergardă. Din urmă, acum, el (alături de ceilalţi, deja citaţi), ne asigură, "logistic", spatele. Punînd marea, arzătoarea problemă a ce mai poate fi, a ce trebuie să fie, azi, umanismul, şi cum mai poate fi el eficient (adică lateral, "din coastă") practicat. Orizontul nu este dat, el trebuie în permanenţă creat, relansat.

Adevăratul umanism contemporan - apărarea reversibilităţii umanului, redeschiderea Jocului.

La drum!