Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Circuit iberic complementar - partea I-a


Radu-Ilarion Munteanu

18.11.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
A doua călătorie în Spania, de fapt a treia, dacă număr şi Tenerife, începe sub auspicii mai puţin favorabile, din perspectivă meteo. La Bucureşti plouă, cea mai mare parte a zborului curge peste un plafon compact de nori, spart abia deasupra Mediteranei, dincolo de Corsica. Ultimele 20 de minute, când avionul coboară progresiv, ar oferi o imagine zoom, dacă aripa acestuia n-ar acoperi mai bine de o treime din ecranul hubloului. E prima dată când prind loc la hublou, niciodată altundeva decât pe aripă. Deşi fusesem primii la check-in... Decolasem din Băneasa cu câteva zile înainte de închiderea aeroportului, vom reveni la Otopeni. Exit Aurel Vlaicu, Henri Coandă rămâne, deocamdată, singur. Oare viitorul aeroport, de care se vorbeşte, va fi numit Traian Vuia, sau, de ce nu, Bâzu Cantcuzino? Chi lo sa?

Recunosc, îmi făcusem oarece probleme înainte de plecare, întrebându-mă dacă voi găsi resurse pentru a face diferenţa faţă de precedenta călătorie în Spania. Nu numai pe zona comună de grafic, minisejurul la Calella, cea mai apropiată de Barcelona, din lanţul litoral, plus drumul, de data asta în sens invers, până la Madrid. Ci, în planuri diferite, la nivelul întregului itinerar. Mai pe româneşte, diferenţa fiind definită, obiectiv, de absenţa ambasadei lui Ariel, acolada ce-mi luminase aşa de eficient debutul experienţei jurnalului ţinut în timp real, devenit element de fişa postului şi provocare permanentă pentru evitarea căderii în rutină, reuşi-voi, oare, să identific surse inedite de trăire şi căi nebătute de a le exprima? Sigur, nu de asta am ales Spania şi Portugalia, dar confruntat cu febra inerentă de start - manifestată la mine mai ales prin accentuarea voluntară şi chiar demonstrativă a agitaţiei - m-am trezit în faţa acestei previzibile provocări.

Primele amănunte triviale, ambele în avantaj: zborul de zi şi alt aeroport, Girona. Reşedinţă a uneia din cele 4 provincii ale comunităţii autonome catalane, această Girona. aşteptând la banda de recuperare a bagajelor, văd, pe o schiţă de hartă locală că, dacă aeroportul e mai aproape de şiragul staţiunilor litorale, e ceva mai departe de ultima, a "noastră", plasată la inserţia dintre Costa Brava, către Pirinei şi Costa Maresme, către Barcelona, faţă de aeroportul unde aterizasem, adormiţi, la prima călătorie. Contactul cu ghida agenţiei, la autocarul "de transfer", lămureşte două lucruri: că vom prinde, prin aranjament ad hoc, cina, cazarea la hotel depăşind, cu probabilitate confirmată, orarul restaurantului şi că şirul încurajator al complementarităţilor se completează, de la început, cu profilul temperamental al ghidei, la polul opus faţă de mustăciosul delicat de acum 4 ani. Aveam să descopăr încă de a doua zi, în parcul Güell, că tânărul strecurase o eroare involuntară, pe care filtrul meu critic n-o sesizase. Asta, însă, mai la vale. Ghida are o voce radiofonică, repetă insistent informaţiile esenţiale, cu tonul unei lecţii radiotelevizate de limbi străine şi-şi colorează discursul cu mici glume care trădează nu numai o personalitate accentuată, ci şi o anume nevoie permanentă de feed-back apreciativ, de autoconfirmare. Îmi spun, filosofic, că, dacă tot clamez şi eu, pe toate drumurile, că mi-am dezvoltat, pe baza kiorăniei, o focalizare a privirii pe partea plină a paharului, atunci aceste dovezi de copilărie, la urma urmei, după un sfert de veac de experienţă profesională, sunt dovezi de tinereţe interioară şi de inocenţă. Conştiincios, adaug, în agenda mentală, la cele 4 profesii, pe care le socoteam înrudite, profesor, predicator, avocat şi actor, pe aceea de ghid turistic. Şi, prin ineluctabilă extensie, pe cea de comandant militar.

Logica complementarităţii continuă să funcţioneze. Ironic. În 2004 ajunsesem dimineaţa şi fusesem cazaţi într-un hotel de tip bloc, situat la doi paşi de linia ferată ce leagă Barcelona cu şiragul de staţiuni, urmărind paralel ţărmul, spre capătul sudic al staţiunii. Acum ajunserăm seara şi furăm cazaţi într-un hotel aparent nou, ai cărui pereţi despărţitori se dovediră a fi din gips carton, conectând sonor camere alăturate, până la cel mai neînsemnat zgomot. Hotelul e plasat la capătul diagonalei aproximative a hărţii staţiunii, aproape de cea următoare, la distanţă maximă de mare. Primul element comun, ceva trebuie să fie şi aşa, e posibilitatea unui mic dejun englezesc, de tradiţie nouă, cu iahnie de fasole. Dar asta am întâlnit şi anul trecut, în Tenerife şi oricum după cele câteva zile de litoral vom trece pe micul dejun continental, care-i aşa de firav că te ajută să-ţi ţii greutatea sub control.

Cititorii capitolului rezervat primei incursiuni spaniole luaseră contact cu Ariel, primul dintre însoţitorii mei transparenţi, al cărui ambasador fusesem investit, odată cu intrarea, a doua zi, în parcul Güell. În avion, plutind deasupra vălătucilor albi, refuzasem să mă supun obiceiului de a adormi imediat după decolare, dar şi să fiu cu totul prezent şi treaz. De fapt gândeam intens, sub crusta fragilă a acelei moţăieli, pe care nemuritoarea mea bunică maternă, fie hodinită, o numea, cu poezia ei primară, între vis şi viaţă, gândeam la soluţiile pentru două probleme: cum să mă raportez la dispariţia, de mai bine de un an, dincolo de acolo unde vântul rostogoleşte norii şi, în subsidiar, care e relaţia între aceasta premieră şi altă premieră, prima vacanţă peste graniţă exclusiv cu Felicia. De fapt prima vacanţă exclusiv cu Felicia după 32 de ani. Care Felicie trebuie să-şi asume, fără a o şti, rolul de companie exclusivă de călătorie.

În definitiv e deja a treia expediţie fără Ariel. În ultimele ore petrecute în Tenerife sugerasem că voi încerca să-mi reînnoiesc echipa de însoţitori nevăzuţi cu Strelitia, un personaj inventat în maniera Amaryllis, cu care se aseamănă oarecum. Cel puţin în varianta coraille a plantei care m-a însoţit din copilărie şi care acceptase aşa de firesc să fie adresanta scrisorilor virtuale, care conţineau jurnalul grecesc, refăcut a posteriori, din memorie. Ei, bine, scriind jurnalul turcesc, din vara asta, constatasem că nu merge. Strelitia s-a dovedit o ficţiune excesiv de timidă. Am încercat s-o inventez pe LeeLee, după chipul şi asemănarea seducătoarei actriţe americane cu nume de rege polonez. Încă nu pare să meargă, dar din motive opuse. Ficţiunea pe care am numit-o LeeLee are o personalitate prea accentuată, cine ştie dacă voi reuşi s-o îmblânzesc vreodată în mintea mea, ca pe o iapă mustang, conştientă de nobleţea-i. Şi să zicem că aş avea la dispoziţie un personaj fictiv, dispus şi capabil să mă însoţească în această a doua complementară călătorie iberică. Nu mi-e temă că l-aş trăda pe Ariel şi două fraze mai jos se va vedea de ce. Cu atât mai puţin că, în anul recuperării, după exact 32 ani, a formulei de vacanţă în doi, cu care începusem, în zilele Nadiei la Montreal, pe creasta nordică a Pietrei Craiului, drumul comun prin viaţă, prezenţa însoţitorilor ei nevăzuţi ar ofensa-o, virtual şi neştiut, pe Felicia. Socotesc, însă, că îngerul meu păzitor m-a văduvit acum de prezenţele nevăzute tocmai pentru a mă determina să conştientizez cu claritate în ce fel îmi lipseşte Ariel. Dar e evident, domnilor preşedinţi! Ariel îmi lipseşte ca un mădular amputat, care continuă să doară când plouă. Iar călătoria de acu a început cu ploaie. Care a ameninţat în seara zborului, în dimineaţa următoare, a primei plimbări, pe autostrada spre Barcelona, pentru a declanşa tirul de baraj exact la intrarea în parcul Güell. După ce ne lăsase să ne reamintim că în jurul Sagradei Familla nu există alte unghiuri decât cele deja exploatate acu' 4 ani. Startul ploii i-a prilejuit chioşcăriţei de la intrare să dubleze pe loc preţul umbrelelor. Felicia şi-a cumpărat una, eu am zâmbit la gândul că a mea e pusă bine, în valiză.

Parcul Güell pe ploaie, realizai imediat, fu cea mai la îndemână soluţie pentru îngerul meu păzitor pentru a-mi face vizibilă diferenţa complementară. Am încercat să-mi spun că pe ploaia măruntă, de noiembrie, Ariel s-ar fi ascuns oricum, împingându-l în faţă pe amiralul conte de Salamanca. Dar nu. Chiar dacă nu semănă cu picăturile de apă căzute în paharul cu vodcă al unchiului Vania, prin acoperişul ferfeniţit al bisericii pustiite, din Rubliov, ploaia din parcul Güell fu destul de elocventă şi destul de precisă în exprimare pentru a mă face să deosebesc absenţa duhului prin ascundere după nori de plecarea lui dincolo de acolo unde vântul rostogoleşte norii. Aşa că mesajul celei de-a doua întâlniri cu rodul colaborării arhitectului cu bancherul avu claritate de cristal: Angela merge mai departe, chiar dacă Alice nu mai locuieşte aici.

Scrijeliturile de prost gust pe nisipul ud al esplanadei mă duseră cu gândul la soarele de acu' 4 ani. Ce ascundea astfel de inerente asonanţe în simfonia şi armonia parcului. Doar sutele de autocare pe zi varsă lume de toată mâna. Mesajele kitsch, cu Ion & Maria = Love, în limbi descifrabile sau nu, confirmă soliditatea concepţiei gaudiene, chiar îndârjirea artistului de a imuniza opera sa la poluare subculturală: în marmura celei mai lungi bănci din lume, graniţa ondulată a esplanadei, nu se pot scrijeli mesaje pe care copacii de la marginea potecilor turistice prin păduri le suportă cu stoică înţelepciune. Nici în mozaicul ceramic al spătarului ce urmează aceeaşi curbă ondulată. Două cucoane din grup îşi manifestă micul lor extaz întrebându-se cum au fost montate miile de plăcuţe smălţuite. Nu toate odată, una câte una, mă aud ricanând. Nu le strică puţin menisc la falcă. Nu, dragă LeeLee, nu, dragă Strelitia, nu eram furios. Eram curios. Şi vă mulţumesc că aţi ieşit de după perdeaua de nori la timp. LeeLee, ploaia asta te face să semeni şi mai abitir cu Ioana în armură, la asaltul Orleansului. Iar zâmbetul tău timid şi dârz, care-ţi face ochii să iradieze un extaz damnat şi sublim a eclipsat o clipă scurtă plumburiul totalitar al cerului acelei după amiezi.

În schimb spaţiul de sub esplanadă e mai boem, în sensul hippy fără uniformă, decât atunci. Fie segmentul asocial a crescut, fi e mai mobil. Atunci, un singur chitarist picura, hieratic, miniaturi de Rodrigo, acum mai mulţi chitarişti fac zgomot. Deşi aici nu plouă, nu simţim nevoia să rămânem. Cum avem gusturi destul de complementare, reacţia asta comună spune mult. Nu ploaia ne împiedică, însă, să acoperim aceeaşi arie în parc, ci timpul lăsat de ghidă. Care-mi reduce o eroare: casa de lângă esplanadă nu a fost făcută de Gaudi, care are numai două în parc. Ar fi trebuit să-mi dau seama încă de la primul contact, e pătrăţoasă, iar Gaudi nu are, practic, unghiuri drepte.

Trecem pe lângă cele două case Gaudi din oraş, apoi acostăm la malul pieţii Catalunya. Continuă să plouă. Timp de acvariu - niet. Îmi rămân pozele făcute de Laruca, cu Alex, prietenul ei in 2004. Îmi ajung. Rambla e gol, statuile vii nu rimează cu ploaia. Nici terasele. Cum cina ne fusese convertită în prânz, mâncăm într-un bar decent, pe Rambla, ne mai jucăm de-a Petru Groza şi suita pe Corso şi apoi reintegrăm autocarul. Umplutura. Dacă revenirea de acum mai are ceva de spus, atunci spectacolul fântânilor dansatoare din piaţa Spaniei, pe ploaie, poate spune.

Şi spune. Cu toată ploaia, cam un sfert din lumea adunată buluc acu' 4 ani rămâne în jurul fântânilor. Pitit pe trei sferturi sub umbrela Feliciei, mă deghizez în Argus, urmărind cu 97 dintre ochi restul lumii, cu unul pe cei doi de sub umbrelă, adică pe Felicia şi rim, cu altul pe mine însumi urmărind totul şi cu ultimul ochi scrutând transparenţa timpului. Astfel sunt singurul subiect de observaţie dublu. Primii ochi sunt prea mulţi, îmi e de ajuns unul singur să văd că în reacţia publicului domină amorful. Bine, dar atunci de ce au venit, pe ploaie şi de ce rămân? Destul de probabil, la mijloc e tirania programului. Ghizii nu pot risca să fie reclamaţi că nu l-au respectat. Şi bănui că s-ar găsi. Mai ales printre cei care se întreabă ce caută aici. Ochiul focalizat pe cuplul din care fac parte va tăcea din gură, ţinând pentru sine ce vede. Celui aţintit asupra îndeplinirii funcţiei mele de observator tocmai îi auziţi raportul. Iar ultimul pigmentează, sau condimentează, la răstimpuri, tabloul compozit sintetizat de ceilalţi 99.

Esenţa spectacolului este, evident, relaţia între muzică şi jocul apei. Exerciţiul dispecerului-regizor a evoluat şi abia acum mă face să simt că frizează arta. O anume sincronizare era vizibilă şi în urmă cu 4 ani, fără de care spectacolul nu are sens. Spuneam atunci că îmi pare că mai degrabă orga de apă ilustrează optic fondul muzical, decât că ar fi partitura principală, comentată de muzică. Era, fără îndoială, o percepţie subiectivă, ca oricare alta. Ironia deja perenă a îngerului meu păzitor găsi cu cale să descopăr sub testul ploii că spectacolul a ajuns la o fuziune rafinată. De la piese de mare popularitate, care solicită un strat emoţional oarecum primar al publicului, cum erau valsul Brindisi, ori dansul maghiar nr. 5, s-a ajuns la o colecţie (cuvântul potpuriu mi-ar suna rebarbativ) de piese spaniole de intimitate, care ilustrează întreg spectrul sufletului băştinaş. Început cu partea a doua, adagio, a concertului Aranjuez, dar centrat pe altă piesă pentru chitară rece, pregnantă, expresivă sobră. Şi puternică. Al cărei autor nu-l recunosc. Cum nu recunosc nici un alt compozitor, afară de Rodrigo. Dar nu identitatea de catalog e importantă, ci criteriul de legătură, elementul comun, ales on purpose: Fondul emoţional, care omogenizează stiluri componistice şi maniere interpretative. Ansamblul e ritmat de zvâcniri emoţionale fulgurante. Ei, bine, tocmai acestea sunt reproduse de orga fântânii, sincron, cu modulări pe care nu le credeam posibile. Şi care momente de sincronicitate se apropie de o stare de graţie, fac marca identitară a spectacolului şi constituie, nu fără aceeaşi umbră de ironie, cea mai consistentă raţiune a repetării experienţei barceloneze. Confirmare regăsită în ploaie, pe trei sferturi sub umbrela unei Felicii imobile. Prima astfel de senzaţie, clarificată în piesa următoare concertului Aranjuez, îmi eliberează, fără a mă uimi, simţul comicului. Căci, fără a sesiza şi latura comică a experienţei, regizorul-înger păzitor ar strica orzul pe gâşte. Sunt servit prompt. N-am de ce să mă mir că regizorul meu imanent operează cu instrumentul hazardului. Abia ce mă gândisem să comut pe latura comică şi îmi apar în faţă doi gemeni de 8-9 ani, în echipamentul roşu al naţionalei spaniole (aici, în şovina Catalunye!), cu numărul şi numele blondei vedete Torres. Evident, puştii sunt bruneţi. Şi se lasă căraţi de o pereche de părinţi care nu par a şti mai bine ce caută aici, lângă fântâna izvorâtoare de bijuterii emoţionale. Îmi spun că sămânţa va germina, poate, stimulată de ploaie, în sufletul micilor suporteri şi se vor trezi, la vârsta cuvenită, cu un sentiment nou, cu o coardă sufletească de care nu vor fi ştiut. Felicia, căreia numai simţul comic, născut iar nu făcut, nu-i lipseşte, mă trage de mânecă. Pe fondul finalului acestui prim spectacol, un grup de familie de tot hazul: un tânăr ţine în braţe un bebeluş căruia îi cade mereu gluga, iar perechea tânărului ţine o umbrelă perfect aiurea, de pe marginea căreia stropii de ploaie cad, indiferenţi, pe şuviţele blond-albicioase ale bebeluşului, dându-i, ironic, o aură angelică. Puiul uman pare a se distra teribil, oricum râde în hohote. La commedia è finita.

Nu mai rămânem la al doilea spectacol, umărul drept îl simt murat. În autocar e OK. Până la hotelul din Calella nu mai fac decât gestul de a-i da telefon maică-mii, îndată după terminarea meciului de la Cluj. Pe care ştiu că-l urmărise conştiincios. Ziua se închide confortabil, s-a terminat 1-1.

Briza Mediteranei alungă, ziua următoare, norii coborâţi din Pirinei şi ciupim câteva ore de plajă. Vremea bună se consolidează duminica, rezervată excursiei la Monserrat, pe urmele lui Miriam şi Răzvan, extaziaţi acu' 4 ani. Pitoresc şi comercial, în proporţii comparabile. În fine, ultima zi la Calella ar fi intrat în anonimatul câtorva ore de plajă prinse în plus, fără 3 evenimente petrecute în chiar ultimele ore ale serii: achiziţia de daruri negociate telefonic pentru copii, bunăvoinţa neaşteptata a unei farmaciste tinere, la doi paşi de hotel, care mi-a vândut fără reţeta exact antibioticul uzual pentru criza mea de sinuzită, contractată, probabil, sub ploaia Barcelonei, dar explodată abia după vântul tăios din ultimele minute la Monserrat. Dar, peste toate, un moment cum nu se poate mai tonic: întorcându-ne către hotel, pe strada comercială a staţiunii, auzim în faţă o fanfară veselă. Nu veselă, explozivă, euforică, molipsitoare. Uluindu-i pe băştinaşi, cu tot folclorul lor mediteranean. Într-o intersecţie, 6 bărbaţi şi şase femei, de vârsta a doua către a treia, îmbrăcaţi exclusiv în alb şi negru, fără a semăna unul cu altul, intonează, cu un haz intens, o melodie ritmată de toba unei junioare de 70 de ani. Care sare în ritmul loviturilor, ca o păpuşă mecanică vie. Într-o pauză mă apropii de doamna care bătea talgerele şi căreia i-ar fi stat bine în saboţi de lemn şi bonetă cu urechi răsucite: are you irish? Nooo, from Olanda!. Mă răzbun pe nenumăratele identificări ca rus, ridic degetul mare şi pronunţ, complice, cu gura până la urechi şi o mutră idioată: Aaaaa, ABBA! Bucătăreasa veselă îşi înfăşoară şi ea zâmbetul candid în jurul urechilor. Miştoul meu i-a făcut plăcere. Mie şi mai mult, aş fi stat ore în şir să-i ascult. Deşi capul îmi stătea să explodeze şi controlam robinetul nasului cu un rulou de hârtie igienică ciordit din camera de hotel. A fost un scurt moment de comunicare.

Şi ca să comitem o perifrază la proverbul francez, niciodată trei fără trei şi paişpe: vânzătoarea poşetelor pentru fete, cu care mă înţelesesem în engleza turistica simplificată, îmi spune netam-nesam mulsumesc. Ricanez, provocând-o, deşi ştiam că e mutare forţată: vorbiţi bine în limba asta. Fără să spun ce limbă. Păi am o grămadă de clienţi români, aruncă tipa. Na, belea, mă simt răzbunat pentru toţi cei care, chiar azi, mă crezură rus. Aşadar, hasta la vista Calella, hasta luego Barcelona, au revoir Catalunya.

va urma
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer