Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

A locui ca trecător prin spaţiul public (Colocraţia II)


Bogdan Ghiu

26.10.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Oraşul-promisiune neţinută şi oraşul-loc al tuturor promisiunilor

La jumătatea acestei luni, în zilele de 17 şi 18 octombrie 2008, la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" din Bucureşti a avut loc un atelier franco-român dedicat condiţiei urbane actuale, intitulat Habiter en passant: la ville contemporaine au défi de l'habitation et de la migration (A locui în trecere / ca trecător: oraşul contemporan şi problema locuirii şi a migraţiei).

Am participat la acest seminar alături de vechii mei prieteni şi colaboratori Ciprian Mihali (profesor de filosofie contemporană şi de teoria spaţiului la Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj), Augustin Ioan (arhitect şi profesor de teoria arhitecturii la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" din Bucureşti), Octavian Groza (profesor de geografie umană la Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi şi la universitatea Paris 1) şi Emilian Cioc (profesor de filosofie franceză contemporană şi de filosofia dreptului la Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj), cu toţii, membri ai grupului informal de reflecţie "4SPACE" (care are o rubrică pe LiterNet, aici).

Invitîndu-ne, reflexiv, la o "Visite guidée de la ville promise", Emilian Cioc a vorbit despre oraşul ca promisiune, în cadrul proiectului mai vast al modernităţii înseşi, înţeleasă ea însăşi ca mega- şi ca meta-promisiune: orice utopie este, în primul rînd, o promisiune; şi orice utopie promite un oraş perfect, ideal, astfel încît legătura dintre oraş şi modernitate este, sub specia utopiei, una de esenţă.

Numai că, remarcă Emilian Cioc, la fel ca şi modernitatea, nici oraşul nu şi-a ţinut promisiunea, ba chiar, astăzi, şi-o retrage, se face că o uită, o anulează: oraşul actual nu mai promite nimic, este un oraş care nu mai poate, care nu mai este capabil să se promită pe sine ca realizare.

Pentru mulţi dintre noi, dacă nu chiar pentru toţi, oraşul continuă, însă, să funcţioneze ca un spaţiu ideal, ca locul prin excelenţă al promisiunilor de tot felul. Dacă n-ar fi aşa, dacă nu ne-am simţi atraşi de oraş sub specia promisiunilor, nu ne-am mai înghesui să venim la oraş, nu ne-am înghesui în oraşe ca în măruntaiele naturii.

Satul, mediul rural, da, de mult nu mai promite nimic. La fel şi oraşele mici. În cazul României, doar Bucureştiul mai continuă să funcţioneze ca un miraj, ca un loc al promisiunilor, de fapt, ca un loc al unor oportunităţi multiple şi imprevizibile, capabil să ne deschidă cornul unei abundenţe de posibilităţi: venim la oraş, mai exact la Bucureşti, pentru că aici totul, orice este posibil.

Oraşul nu mai promite ceva anume, dar continuă să funcţioneze ca singurul loc al deschiderii posibilului, ca singurul spaţiu (rezidual) al promisiunii. Venim la oraş - în cazul de faţă, la Bucureşti - nu pentru a face ceva anume, ci, tocmai, pentru a ne deschide unei palete infinite de posibilităţi, de oportunităţi. Marele oraş continuă să întrupeze un mister pozitiv: necunoscutul, aventura realizării de sine, a găsirii unei identităţi, a întîlnirii cu şansa, cu hazardul multiplicat, întruchipat de ceilalţi, strînşi laolaltă.


A te realiza, adică a deveni altul (prin ceilalţi). Schimbarea prin schimb

Oraşul nu se mai promite pe sine, ci doar ca mediu al unor posibilităţi multiplicate, deschise, de realizare personală. Oraşul nu se mai promite pe sine ca realizare, ci promite realizări pe care el doar le face posibile, dar care nu mai constau în el însuşi.

Oraşul nu mai este o promisiune în sine, ci un loc al posibilului, al tuturor oportunităţilor. Inert, greoi, lăbărţat peste măsură peste întreaga planetă, oraşul a devenit cel mult un mediu pasiv al promisiunilor de realizare. În sine însă, ca atare, oraşul pare a fi un proiect ratat, asemenea modernităţii înseşi, de care însă nu ne putem despărţi, la care, însă, nu putem renunţa. Tocmai de aceea, continuăm să fim atraşi de oraş, să venim la oraşe, dar am devenit indiferenţi la oraşul ca atare. Oraşul a ajuns o utopie decăzută, eşuată, fiind însă singurul loc - neizbutit în sine - care mai susţine gîndirea utopică personală, privatizată, în care visurile de realizare individuală mai sînt posibile. Numai aşa - şi tocmai de aceea - îşi supravieţuieşte sieşi oraşul: ca utopie eşuată, ca promisiune neţinută, trădată, dar în care utopia însăşi s-a demasificat, a explodat, s-a multiplicat în tot atîtea visuri personale de împlinire.

Şi tocmai de aceea, tocmai pentru că oraşul, defunct azi, pare a-şi fi lăsat moştenire promisiunea, tocmai pentru că a reprezentat, dar nu mai reprezintă, în sine, o promisiune, dar este un loc al tuturor promisiunilor, continuăm să fim atraşi, depresiv, traumatic, de oraş, de oraşe.

Unde tocmai viaţa în comun, la un loc, în aceeaşi "unitate de spaţiu", înmulţeşte hazardul şi, deci, posibilităţile, pe care fiecare dintre noi, intim, le formulăm ca promisiuni. Venim, de fapt, la oraş ca să ne oferim unii altora posibilităţi, ca posibilitate: celălalt, ceilalţi ca promisiune.

Oraşul nu mai este, în sine, o promisiune, ci un loc, devenit indiferent, al tuturor posibilităţilor, în care ne este îngăduit să ne promitem orice, sau aproape orice: prin alţii, să ne realizăm, adică să ajungem altceva, să devenim alţii. Venim la oraş ca să ne realizăm, adică să devenim alţii, ceea ce nu sîntem (deja).

Perfect indiferenţi, însă, la oraşul ca (fostă) promisiune. Oraşul nu se mai promite pe sine, ci promite, indiferent, străin, altceva: pe fiecare lui însuşi, ca altul.


Spaţiul public - a locui temporar împreună cu ceilalţi

În ceea ce mă priveşte, în intervenţia mea din cadrul atelierului Habiter en passant..., am ţinut să vorbesc despre problematica spaţiului public, amintind faptul că, recent, în cartea sa La ville qui vient, din 2008, antropologul Marcel Hénaff propunea înlocuirea sintagmei "spaţiu public", eşuată şi depăşită la fel ca şi ceea ce el numeşte "oraşul-monument" (şi ceea ce eu numesc "oraşul clasic" sau chiar "oraşul istoric"), cu sintagma "spaţiu comun": strada, nu piaţa.

De fapt, nici măcar de spaţiu comun nu cred că ar trebui, în condiţiile urbanităţii contemporane, să mai vorbim, ci de spaţiu partajat, de spaţiu partajabil: pentru a păstra, tocmai, distanţa care face privirea, contemplarea şi cunoaşterea posibile. Amestec de privat în public. Spaţiu privat, dar în public, ca distanţă necesară perceperii şi, tocmai, dialogului, comunicării, dezbaterii - schimbului şi schimbării (prin schimb).

Am atras, de asemenea, atenţia că însăşi formula care dădea titlul atelierului - "Habiter en passant" (a locui în trecere, ca trecător, "pe traiectorie", cum precizează, de fapt, Augustin Ioan, părintele ei - poate fi înţeleasă şi interpretată în două moduri opuse, antitetice - double bind, aporie aparentă care nu face decît să releve necesitatea mixării lor, realitatea lor inter-grefată.

"Habiter en passant" presupune, într-o primă (şi imediată) abordare, înţelegerea ei din perspectiva spaţiului privat: "să-ţi faci casă în / din mişcare". De unde şi tendinţa, atît de vizibilă, de "monumentalizare" a "locuinţelor mobile" (în trafic) care sînt automobilele, şi preferinţa tot mai accentuată pentru aşa-numitele "4x4" sau "SUV"-uri, adevărate tancuri, adevărate vehicule rezidenţiale şi chiar senioriale (dacă tot am ajuns să ne petrecem cel mai mult timp în maşină, în trafic, pe drum, locuind în - cel puţin aparentă - mişcare).

La polul opus însă, "habiter en passant", "a locui pe traiectorie", "a locui în mişcare", "în deplasare", a locui mobil - situaţie comună care reprezintă însăşi condiţia vieţii noastre de zi cu zi - poate fi şi o foarte bună definiţie nu a spaţiului privat, devenit mobil, ci a spaţiului public. Căci spaţiul public nu este doar locul neutru prin care trecem, nu este doar un loc de trecere, ci este acel spaţiu în care trebuie să putem să adăstăm, să întîrziem, să ne privim unii pe alţii şi, de fapt, să locuim - temporar - împreună, tocmai pentru ca, prin această esenţială, chiar dacă efemeră coabitare, să putem face, cum se spune, societate unii cu alţii. Spaţiul public este spaţiul constituirii socialului, spaţiul coabitării, al experimentării temporare a locuirii împreună.

Ne constituim unii din alţii, cu alţii, ne "realizăm pe noi înşine", ne împlinim promisiunile personale (obligatoriu urbane: legate obligatoriu de oraş), faţă de noi înşine, schimbîndu-ne prin schimburi permanente cu ceilalţi, în spaţiu public, mixt de public şi de privat (entităţi care, ca atare, pur, nu există).


Mall-ul: utopia comercială a oraşului purificat de sine

Inevitabil, vorbind despre mutaţiile urbanităţii contemporane, în cadrul atelierului franco-român Habiter en passant... s-a vorbit şi despre fenomenul, atît de actual, al mall-urilor, a ceea ce, cu altă denumire, nu de împrumut, ca la noi, non-americană, francezii numesc "centre comerciale".

Ce este un mall? O utopie comercială a oraşului perfect, o epură reductivă de oraş, care nu face decît să împlinească, în cheie tragică sau ironică, profeţiile lui Walter Benjamin din neterminata sa Carte a pasajelor: oraşul interior.

Un mall este un oraş cu totul interior, separat de oraşul propriu-zis şi realizat într-un scop unic, pur comercial, în care vectorul socializant îl constituie, dacă nu cumpărăturile propriu-zise, cel puţin, pentru a reveni acolo de unde am început, promisiunea de a cumpăra.

În general, în condiţiile proliferării lor aberante de la noi (fiecare mare oraş de provincie din România are cel puţin două mall-uri, iar la Bucureşti eu, unul, pur şi simplu le-am pierdut şirul: au devenit o adevărată inerţie, o adevărată compulsiune), opinia sociologică despre mall-uri este una preponderent negativă: mall-urile, separînd comercialul de spaţiul public al oraşului, de spaţiul urban propriu-zis, extrăgînd plăcerea visării la cumpărături de oraşul ca atare, concurează (neloial) şi distrug oraşul: toată lumea renunţă la oraş, la stradă, la parcuri, la locurile publice, şi se înghesuie, se concentrează în mall-uri, uitînd şi neglijînd oraşul ca atare. În condiţiile societăţii democratice de piaţă, mall-urile au devenit noile spaţii concentraţionare.

Mall-urile distrug, prin urmare, oraşul, separînd şi privilegiind numai una dintre funcţiile străzii, în detrimentul celorlalte. Mall-ul "analizează" oraşul, separă oraşul de el însuşi, îl "disecă", îl taie de sine. Îl rupe. Un mall este un oraş redus, pur, purificat de sine. O "chintesenţă" de oraş.


La mall, în refugiu, goniţi de oraş: relansarea oraşului-promisiune

Dacă tot am început vorbind despre intervenţia profesorului Emilian Cioc din cadrul atelierului Habiter en passant, care a vorbit despre "oraşul promis", despre oraşul ca promisiune neţinută, voi încheia tot cu spusele sale.

Vorbind despre mall-uri, şi despre opinia intelectuală preponderent negativă la adresa acestui fenomen contemporan al separării şi concentrării pur economice, exclusiv comerciale, a oraşului de el însuşi, profesorul Emilian Cioc a ţinut să intervină împotriva curentului, aducînd un elogiu mall-urilor.

Şi aceasta dintr-un motiv cît se poate de simplu, de trivial, de contingent: atunci cînd străzile oraşelor, cînd spaţiul urban public se privatizează, deci este neutralizat, moare civic, de exemplu prin înmulţirea (este exemplul pe care l-a dat vorbitorul citat) sediilor de bănci, este normal ca locuitorii oraşelor să se simtă goniţi de oraş şi să se refugieze în aceste oraşe sintetice, artificiale care sînt mall-urile.

De ce? Tocmai pentru a-ţi întreţine iluzia de oraş, iluzia promisiunii pe care ne încăpăţînăm să ne iluzionăm că o reprezintă oraşul.

Căci, de fapt, refugiindu-ne concentraţionar în aceste false oraşe ideale care sînt mall-urile, noi le tragem pe sfoară, căci ne ducem în aceste "centre comerciale", dar, cel mai adesea, nu pentru a cumpăra, fără a cumpăra nimic, ci pentru a (ne) "socializa". Tactică inconştientă, dar colectivă, de rezistenţă.

Goniţi de oraşul propriu-zis, care devine al unora, al altora, al cărui spaţiu public se privatizează murind, ne refugiem în mall-uri, dar nu pentru a cumpăra, ci pentru a ne socializa în locul oraşului, într-o anexă şi într-o proteză artificială de oraş.

Şi astfel continuăm, urban, să trăim, întreţinîndu-ne iluzia că oraşul continuă să ne promită ceva, să fie, dacă nu o promisiune în sine, măcar un loc al tuturor posibilităţilor, al posibilului deschis, al promisiunii de a ne realiza, adică de a deveni alţii, de a ne socializa indirect prin alţii, prin intermediul celorlalţi, visîndu-ne unii ca alţii, unii în locul celorlalţi.

Mall-urile sînt spaţii publice de refugiu, de substituţie. False oraşe promise în locul adevăratului oraş care nu şi-a ţinut promisiunea.


Taguri (piste de lucru)

Comerţul ca alterare/grefare pozitivă.

Ne realizăm, adică ne schimbăm în ceea ce nu sîntem (deja, iniţial) prin schimburi, făcînd schimb. Comerţul ca devenire personală.

Realizare de sine - schimbare în altul. Fac schimb ca să mă schimb, ca să mă realizez, să devin ce nu sînt.

Diferiţi iniţial, venim la oraş, ne concentrăm urban pentru a deveni, cu toţii, acelaşi. Mărfurile ne omogenizează, căci facem schimb între noi, de lucruri la fel.

Şi atunci devenire-altul-prin-schimb, comerţul-ca-devenire este alterat, bruiat, deturnat. Devenim cu toţii altceva, acelaşi lucru.

Ce promisiune ar putea fi comerţul!

La fel ca şi oraşul.

La fel ca şi modernitatea.

Fugim de acasă la oraş, prin oraş, fugim de diferenţele iniţiale "private", personale pentru "a intra în comerţ", a face schimb unii cu alţii şi combinaţii unii de alţii, pentru a ne schimba în alţii, devenind cu toţii Acelaşi: Omul generic, în perpetuă modulare.

Nu ne vine să credem, sau să recunoaştem, dar suferim, generic, de aceeaşi profetică "oroare de Domiciliu" prin care Baudelaire părea a nu căuta decît provocarea ieftină. Orice domiciliu ni se pare un domiciliu obligatoriu, şi atunci fugim la oraş, în oraş, prin oraş ca să ne realizăm unii prin alţii, din ceilalţi, în modulări ale Aceluiaşi.

Pe acasă - doar în trecere. Doar pe acasă trecem. În rest, de fapt, locuim, co-locuim, coabităm numai în spaţiul public, unii cu alţii, fugind de teroarea diferenţei izolate, nearticulate, multiplicînd infinitezimal, diacritic, identităţile sub formă de roluri, de accente, de accesorii esenţiale.

Spaţiul public este chora platoniciană, sociogeneza continuă.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer