Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  oameni pe care îi admir, oameni pe care îi iubesc

Gimnastele, brandul meu favorit


Andrei Rus

22.01.2009
Republik, noiembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De multe ori, când nu mi-e bine, intru pe internet şi mă uit în neştire la exerciţiul de la paralele efectuat de Nadia Comăneci la Montreal. De fapt sunt două, ambele notate cu 10. Cel de-al doilea mai ales îmi provoacă o asemenea plăcere încât sunt capabil să-l reiau de 50 de ori într-o seară. Rareori am văzut ceva mai spectaculos decât înşurubările şi desprinderile de pe aparat ale acelei fetiţe. Comentariul lui Cathy Rigby, fostă gimnastă la rândul ei, adaugă un plus de viaţă exerciţiului. Apoi, reacţia sălii e fascinantă: la fiecare desprindere de bară a Nadiei se aude un cor de voci care exclamă "aaaaaaa". Şi totul durează doar 30 de secunde. Incredibil, nu?

Lavinia Miloşovici... Îmi aduc aminte că, pe vremea când eram copil şi mă uitam la o transmisiune TV a unei competiţii internaţionale de gimnastică, a căzut la o diagonală la sol. Ţin minte că am izbit cu toată puterea un obiect din cameră şi că l-am urât pentru câteva secunde pe domnul Cristian Ţopescu, fiindcă găsise nu ştiu ce scuză acestei greşeli: "viaţa e grea pentru o sportivă, nu are copilărie, nu mănâncă" şi altele de acelaşi fel. Eram foarte sever când venea vorba de ratările campioanelor. De ce nu se gândea Lavinia la mine? La nevoia mea de a o vedea câştigând? Eram prea mic în 1992, când a câştigat aurul olimpic la Barcelona pentru exerciţiul perfect de la sol. Datorită YouTube-ului însă, orice urmă de ranchiună între mine şi ea a dispărut. Am văzut de nenumărate ori acea performanţă şi sunt uluit de fiecare dată. Comentatorul american e savuros, la rândul lui. Are doar două intervenţii pe toată durata exerciţiului româncei. Mai întâi exclamă: "Incredible!" Apoi, ceva mai târziu: "Unbelievable!" În locul lui, aş fi avut exact aceleaşi ieşiri.

Despre relaţia mea imaginară cu Andreea Răducan, campioană olimpică absolută la Sidney în 2000, aş putea scrie un roman întreg. Am urmărit transmisiunea finalei în direct, la o oră târzie a nopţii. Am trăit cu sufletul la gură toată competiţia şi, la final, am urlat cât mă ţineau puterile. Un gest care i-a scăpat Andreei atunci m-a obsedat mult timp. O dată exerciţiul încheiat, aceasta şi-a exteriorizat bucuria strângând pumnul şi balansându-şi braţul drept într-un anume fel. Semnul victoriei. Mi-am propus atunci să fac tot posibilul să o întâlnesc, să o cuceresc şi să o cer în căsătorie. Ştim cu toţii ce a urmat, toată povestea aceea îngrozitoare cu retragerea medaliei întristând o ţară întreagă. Un post de televiziune (cred că ProTv) a avut atunci o iniţiativă de a susţine moralul gimnastei. Şi-a îndemnat spectatorii să iasă în stradă în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, imaginile cu mulţimea solidară suferinţei domnişoarei Răducan urmând să fie transmise acesteia via satelit. În oraşul meu nu a filmat nimeni nimic, dar vă jur că am ieşit în stradă la ora stabilită. Din cauză că nu am observat niciun fel de agitaţie neobişnuită, m-am retras liniştit în carapacea mea. Şi dus am fost.

A urmat Cătălina Ponor la Atena în 2004. Eram deja la sfârşitul adolescenţei, aveam de înfruntat alte probleme. Şi totuşi m-am uitat la competiţia olimpică. Implicarea mea nu mai era aceeaşi, o priveam pe gimnastă ca pe o tânără femeie, elegantă, sigură pe mişcările ei. La bârnă, aparat la care a şi câştigat de altfel, era o plăcere să o urmăreşti. Părea că păşeşte pe un trotuar, nu pe o bară subţire de câţiva centimetri. M-au bucurat victoriile ei, dar altfel decât în trecut. Orice urmă de patriotism dispăruse cu desăvârşire din concepţia mea despre viaţă, aşa că acum eram încântat că cel mai bun a triumfat.

În vara aceasta, la olimpiada din Beijing, habar nu aveam cine sunt gimnastele echipei noastre. Acum sunt om mare, am cu totul alte preocupări decât în copilărie, alte aspiraţii etc. Şi totuşi, cu aproximativ o lună înaintea începerii evenimentului sportiv aşteptat de tot mapamondul, am găsit un articol în care scria că româncele câştigaseră în urmă cu ceva vreme campionatul european. Era trecut şi numele Sandrei Izbaşa undeva în fruntea listei componentelor lotului. Cu un simplu search pe youtube am descoperit cine e această necunoscută şi m-am îndrăgostit din nou. Nu aş putea descrie tumbele Sandrei la sol, dar prestanţa, simţul spectacolului, zâmbetul ei m-au transformat imediat într-un adevărat groupie. La olimpiadă mi-aş fi dorit să văd în direct exerciţiul cu care a triumfat la sol. Din păcate am ratat transmisiunea cu câteva minute, dar, credeţi-mă, am urmărit ulterior exerciţiul de zeci de ori, arătându-l prietenilor şi spunându-le, în acelaşi timp, că vreau să o întâlnesc pe Sandra Izbaşa, să o cuceresc şi să o cer în căsătorie.


Ştiu că rândurile de mai sus au fost un pic prea personale, dar nu m-am putut abţine. Poate sunt o excepţie, dar gimnastele sunt pentru mine egalele zeiţelor. Nu înţeleg aproape nimic din sportul pe care îl practică şi, mai mult, nu pot să-mi dau seama de ce ar munci cineva atâţia ani pentru a perfecţiona un exerciţiu scurt de câteva zeci de secunde. Singura mea explicaţie e că fetele acestea joacă rolul unor muze înaintea unei omeniri mecanizate şi materialiste. Ele par că fac artă de dragul artei, gimnastică de dragul gimnasticii. Nu aparţin deci acestei planete. Vin de altundeva. Dar eu nu ştiu de unde.


PS: Aşteptăm textele voastre despre oamenii pe care îi admiraţi. Detalii în Argumentul acestei rubrici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer