Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Cimitirul din scoici - impresii din Senegal


Augustin Ioan

31.03.2009
Dilema Veche, martie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Un drum, spre sud, pe coastă, de la Dakar către Joal-Faddiouth: motivul principal fu acela de a vedea satul natal al fostului preşedinte Leopold Sedar Senghor, poetul tradus elegant, la noi, de Radu Cîrneci, dar şi intimul lui Ceauşescu, spre deosebire de care a renunţat singur la puterea cvasitotalitară pe care o instaurase în Senegal; dar, de asemenea, de a vedea şi pădurile de mangrove din împrejurimi, cele care par să şadă pe apa în scădere, la vremea refluxului, pe desişul de picioroange al rădăcinilor lor rizomatice. Le-am văzut, în mareea mică, străbătute de crocodili frisonînd rarii turişti francofoni. Dar locul este pitoresc, chiar dacă ghidurile franceze erau, probabil, desuete, din chiar clipa publicării lor (dar parcă alea despre România nu sînt la fel? Realitatea este, acolo şi aici, mai fluidă decît ritmul consemnării sale).

Cît despre casa memorială a fostului preşedinte, ea nu depăşeşte nivelul de organizare a unei expoziţii convenţionale: e una dintre rarele case de acest fel unde arhitectura este definitiv peste nivelul semnificaţiei şi, oricum, peste nivelul întreţinerii. În orice caz, locul este relativ delabrat, cam ca şi starea actuală a memoriei lui Senghor, dar nu se poate spune că răceala actuală nu e meritată, politic. Altfel, poetul este încă stimat, în ciuda caracterului gongoric al multor texte.

Nu ştiam însă că Joal, despre care a scris, este, pe lîngă portul pescăresc din ghiduri, şi ultima staţie de pe uscat dinainte de Faddiouth. Acesta din urmă este un sat ridicat (poate construit ar fi fost un termen prea elevat...) pe depozite de scoici întoarse de mare către un braţ al său potopit de mangrove.

Trei sînt insulele acestea, dintre care două sînt legate de poduri de lemn, bacoviene: a treia cuprinde locuinţele lacustre, transformate, în timp, în depozite de grîne ale fiecărei familii. Piloţii ţin grînele peste nivelul mareelor, iar acolo se ajunge doar cu piroga. Asociaţia ghizilor controlează traficul turistic, în sensul că nici un alb (toubab, un termen la fel de peiorativ la adresa albilor, acolo, pe cît e cel de negrotei aici) nu va pătrunde în sat fără să fie spoliat de taxa turistică şi, mai apoi, de pour boire, dacă ţi-a plăcut balansul pirogii sau glumele sărmane ale ghidului.

Niciodată, în Senegal, ca toubab, nu vei şti de la bun început cît te costă un produs sau un serviciu localnic. Unii spun că e parte din şarmul locului, de care eu unul m-aş putea lipsi, dar înţeleg că e cultura musulmană de pretutindeni. În fine. Trebuie să te ţii tare, să nu îţi exprimi cu nici un chip aprecierea sau dorinţa de a poseda un lucru pentru că eşti pierdut. Vei sfîrşi cu siguranţă avînd cu forţa respectivul lucru, şi anume la un preţ dublu sau triplu decît în mod normal, dacă există aşa ceva.

Dar vizitarea celorlalte două insule face toţi banii, chiar şi nenegociaţi la sînge: cimitirul este deopotrivă creştin (catolic, dar se răspîndesc ca focul şi neoprotestanţii, pe filieră americană) şi musulman. Munţi de scoici albe şi baobabi. Creştini sereer. Nici o umbră. Un singur alt fel de mormînt, lîngă o cruce enormă, din marmură albă: cea a unui călugăr originar din Canada, care s-a prăpădit aici, la/în misiune. Probabil, localnicii au vrut să îl onoreze şi l-au îngropat, bietul, într-un soi de cavou suprateran din beton. Dimpotrivă, în modestia îngropării în(tre) scoici ar fi şezut tot şarmul de a fi rămas aici, de partea mangrovelor.

Cît despre sat, nimic de spus: musulmanii nu sînt mulţi aici, dar au o mega-moschee din beton, care copleşeşte biserica catolică din centrul satului. E cadou de la cutare şeic din golf: bătălia se dă pentru fiecare credincios aici, ca şi pretutindeni, deşi, cu peste 90% musulmani, ai fi zis că, în Senegal, e o bătălie fără miză. Iată că nu e aşa. Dar, aşa cum se duce bătălia pentru suflete, la fel de interesantă e şi bătălia pentru uscat. Insula se măreşte şi ca suprafaţă: se construieşte un zid din blocheţi de beton, care sînt - din nefericire pentru calitatea şi durabilitatea arhitecturii - materialul de construcţie favorit în Senegal. Apoi, spaţiul delimitat se umple cu cochilii sustrase mării. Pe - să zicem - uscatul astfel obţinut se construieşte din blocheţi şi spaţiul excavat se acoperă cu un fel de azbociment. La intrare, care poate fi direct din stradă, ici şi colo cîte o statuie a Sfintei Fecioare sau a preasfintei inimi a lui Iisus. La fel, în centrul localităţii, unde coabitează o statuie a Mariei (de felul cel mai cunoscut, probabil din ipsos turnat, vopsit, cu mantie bleu), baobabul sacru şi pubela de gunoi.

Baobabul sacru, reminiscenţă pre-creştină, funcţionează ca aducător de noroc la atingerea rădăcinilor sale reptiliene, care cotropesc biata piaţetă. Pubela dă bine la turişti, de aceea ne este şi arătată; căci, altfel, e prea goală şi prea lîngă statuia Fecioarei, după cum nesuferitul, toubab-ul de mine am şi observat cu voce tare. În fine, observ un lucru interesant: traseul turistic, organizat probabil de acelaşi - spoliator sindicat al ghizilor - traversează satul fără însă a-l distrage din cotidianitatea sa. Spre pildă, nu ni s-a dat voie să ne abatem de la traseu pentru a parcurge uliţa mare, pe care cărarea turistică o intersecta doar. Artizanatul ţine loc de trotuar, la fel şi carnea de melci (la noi li se spune rapană, par să fie un soi de murex supradimensionat, după cochilie, iar localnicii l-au botezat, de la mirosul înfricoşător, camembert senegalez) şi creveţi la uscat. Fiind sărate, fructele de mare şi peştele, dar şi carnea de vacă sau oaie sînt puse la uscat şi la vîntul salin. Poate că turiştii ăia albi şi zgîrciţi nu apreciază din punct de vedere sanitar metodele locale de conservare a cărnii, dar, cu siguranţă, băştinaşii le adoră: întorşi de la Joal-Faddiouth, a trebuit să suferim atacul olfactiv al unui fel de plachie de peşte cu zisul camembert senegalez, scoici şi creveţi uscaţi. Cu toată sinceritatea de care sînt capabil, jur că felul de mîncare respectiv, o specialitate a provinciei sudice (Casamance), mi s-a părut în acelaşi timp apetisant la gust şi dezgustător la miros. Probabil, nu are sens culinar ce spun: cei care ne povestiseră despre el fuseseră mai radicali şi renunţaseră să-l mănînce, de teama vreunei hepatite refuznice, deşi toţi cei ai locului îi asigurau că e o delicatesă. Eu nu am avut nimic, dimpotrivă: am mai cerut şi a doua zi.

La întoarcere, am vizitat toate celelalte staţiuni de pe litoral, pînă sub Dakar. Dintre toate, Popenguine făcea cumva parte din logica drumului nostru: loc de pelerinaj pentru cîţi catolici va fi numărînd Senegal, în ziua Cincizecimii. Am adus de acolo cîteva bucăţi din pămîntul roşu ca sîngele dimprejurul amfiteatrului unde se strîng sutele de mii de credincioşi pentru a o venera pe Fecioara Neagră expusă aici. Şi, pentru că tot am pomenit despre locuri de pelerinaj, închei periplul prin a vă spune două cuvinte despre Keur Moussa, mănăstirea şi conventul din vecinătate, aflate la circa 75-80 km nord-est de Dakar, spre Thies. Ambele au o arhitectură modernă, amintind de Le Corbusier, cel din La Tourette. Ambele se află în apropierea zonelor de etnie sereer, mai singurele practic convertite la creştinism de francezii catolici. Ambele produc delicateţuri culinare bio (mango uscat, siropuri, vin de fructe). La Keur Moussa, duminică, la liturghie: părinţii albi aduc instrumentele localnice - tam-tamuri, balafonul, kora. Cu toatele scot sunete la fel de nepămînteşti precum orga. Imnurile de slavă se duc, astfel acompaniate, tot acolo unde se duc toate imnurile de slavă atunci cînd se duc.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer