Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre studii, hârtii şi alte substanţe / Despre hârtiile din viaţa mea


Manu Anghelescu, Maria Balabas

18.05.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Despre studii, hârtii şi alte substanţe

Cum ar fi să te trezeşti într-o zi fără nici un fel de act care să îţi justifice existenţa? Fără certificat de naştere, buletin, paşaport, diplomă, adrese poştale, mail, conturi de Internet, fără card şi fără urmă de recunoaştere. Fără nimic. Cu nimic. Doar cu tine şi cu reflexia ta în oglindă. Te-ai vedea atunci mai clar sau ai fugi de golul din spatele ochilor?

Colega mea plăteşte taxe pentru a doua şcoală înaltă. Merge pe tocuri pentru a-şi ridica diploma de masterat. Îşi pune pe ea cele mai fine haine pentru a-şi îndeplini atribuţiile de student. Hârtiile o vor duce pe culmi nebănuite. De acolo şi de după geamul fumuriu îşi va privi destinul cu tupeu. Foile astea costă al naibii de mult.

Apele din lacul de acumulare nu spuneau nimic. Aruncă-te şi vei vedea. Mergi înainte şi orizonturile se vor colora. Mişcarea îţi va undui coloana de mamiferă acvatică. Hârtiile vor lăsa cerneala să curgă şi cifrele să dispară. Cunoştinţele se vor lipi de adâncuri şi nimeni nu va mai şti de ce odată a contat un semn pe o hârtie mată.

Depărtările şi-au exprimat exotismul încă de la începuturile refuzului. Teritoriul necunoscut dar intuit este întotdeauna cel mai apetisant. Gusturile dezbătute se vor revărsa din gurile putrede de informaţie. Mintea se va dizolva şi somnul va deveni singurul răspuns la veşnica întrebare esenţială. Judecata de acum este desertul otrăvit cu prafuri modificate de apoi. Te-a întrebat cineva?

Da, oamenii hârtiilor. Cu puterea lor ruptă din suspinurile copacilor metafizici, stau şi aştept lansarea unei noi variante existenţiale. Coerenţa birocratică nu a fost niciodată punctul meu forte. Dar am făcut mereu faţă. Hârtiile au şanse mai mari de supravieţuire.

Ideile s-au epuizat, foiţele şi-au pierdut din utilitate, zilele au intrat în sac. Rulăm în continuare. Urmează punctul culminant.

Hârtia de toaletă am înlocuit-o cu flori de lotus, diplomele au devenit frunze de banan iar foile de desen au început numărătoarea inversă. Înapoi la zero.

Despre hârtiile din viaţa mea

Bunica mea ţinea un fel de jurnal. Acolo totul era minunat. Dumnezeu apărea la fiecare două fraze, în chip de mulţumire. Era, cu alte cuvinte, o adevărată minune acel caiet, bunica mea avea puterea unui sfânt de vreme ce-L făcea chiar pe Dumnezeu să apară atât de des şi atât de cert. Frazele se repetau la nesfârşit în paginile vag legate de restul realităţii. Pentru bunica mea încântarea continuă venea din mai mult decât puţin: brânză, piaţă, scaune, reveniri, misiuni, emisiuni. Devenea, prin caietul în care scria zilnic şi necontenit, Calea. Cântarea.

nota, de altfel, şi reţete de orice fel.

Din partea celeilalte bunici au rămas şi de acolo caiete, numai că e mult mai vag ce se întâmplă acolo, o nebuloasă (vorba aia), scria de iubiri, poate, de viaţa ei, poate scria de altceva, n-am citit niciodată, cumva aşa, mi-e şi frică, poate, nu-i înţeleg scrisul şi mă gândesc cine ştie, poate scrie şi de mine, nici nu ştiu dacă mai avem caietele ei cu noi, se poate să nu, atâta vraişte strica minunea şi posibilitatea ei, dar bunica cealaltă scria şi ea, mult şi poezii, bileţele şi plăcintuţe şi făcea rime, da, cred că le avea şi în caietele ei, sigur nu le mai avem, foc sau gunoi sau cine ştie, unde or fi ele acum, poate n-au nici o importanţă sau ar fi fost posibil să aibă.

nu ştiu dacă nota şi ea reţete.

eu. Şi eu scriu, ba mai mult, într-o mie de caiete, gândindu-mă, de fiecare dată că, la mine-n fraze, cuvintele spun altfel decât la bunicile mele. eu scriu de temeri, de poveşti, de coincidenţe, de magicul cotidian întâmplat sau nu... pe când ele... de când te-am întânit pe tine scriu scrisori hmmm pe aceleaşi teme, în plus, oameni, locuri, senzaţii, concluzii, adevăr, mister, secrete, chei; ştii bine, şi ceva pe deasupra. Cred că niciodată n-am depăşit filosofeala. Literar vorbind, însă, posibil să fi crescut timp de 10 ani. Cum aveam, am, o să tot am, toate caietele mai puţin pe cele ale altora, aşa am început să am şi oameni, alţii, ieşiţi poate dintre filele dorinde; le scriu eu cuvinte în limbi mai mult sau mai puţin cunoscute mie, care mă poartă, pe mine, departe, geografic sau chiar şi altfel vorbind, într-o expansiune continuă, care n-ar avea de ce să se oprească din cauze vizibile familie, iubire, slujbă, rămânând totodată / deocamdată la un stadiu cartieristic, de posibilitate încă neîncrezătoare de ea însăşi.

Îmi vine uneori să plec.

Şi ştiu că toate cuvintele pe care le scriu altfel decât bunicile mele mă pot duce înspre o altă fiinţare, dacă dorul e destul de puternic, poate familia viitoare va trăi altundeva, din aceeaşi sevă, dar ridicată sau căzută, de-a pururi amintindu-şi Cuvântul originar. Aşa că, furnică, scriu caiete, pe foi mici, pe aer, pe oameni, mai mult sau mai mult, perpetuând cuvintele, întrebându-mă de minuni, de Dumnezeu, de iubiri transformare semne de întrebare generaţiile viitoare contemplare teroare

TerraOare?

câteodată notez şi eu reţete.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer