Scrisoare pentru Daria (I)

Dragă Daria,

Aşa cum ţi-am promis, m-am dus să văd retrospectiva Harun Farocki de la Paris - era la Jeu de Paume, 1, Place de la Concorde. Mai fusesem pe acolo nici patru zile mai devreme - de fapt, după colţ, la Fundation Ricard, pe Rue Boissy d'Anglas (dacă nu ştiai, François-Antoine, conte de Boissy d'Anglas, a fost mînat întru susţinerea idealurilor revoluţionare de la 1789 de un simplu fapt biografic: era protestant, hughenot, cum am spune noi, cititorii de Alexandre Dumas; faptele de arme ale avocatului Boissy d'Anglas, semnatar al Constituţiei din anul III - 1795, civiliceşte, eseist şi, s-ar zice azi, militant pentru drepturile civile, nu se măsoară neapărat prin lăţimea aleii care-i poartă numele). La Fondation Ricard era atunci o masă rotundă (de fapt, o întîlnire cu microfoane unde toată lumea se cunoştea cu toată lumea, şi cine nu se cunoştea, ei, asta e!), numită Ni Desperate ni Housewives, pandantul iniţiativei Isabellei Alfonsi (care, noi ştim, e directoarea Galeriei Michel Rein, reprezentîndu-l pe Dan Perjovschi la Paris, Dan, care mi-a şi zis de întîlnirea de pe Boissy d'Anglas), La Faiblesse de l'art, un protest contra prezenţei reduse a artistelor (femei) la Trienala de Artă Contemporană Franceză (trienală botezată, mult prea optimist, după mine, La Force de l'art), dar şi a etalării posesiunilor din depozitul Centrului Pompidou, în materie de artă făcută de femei, sub forma expoziţiei elles@centrepompidou. Sincer, am stat la "tabla rondă" mai ales şi cu precădere ca să mă uit, cam din spate, la ORLAN, cu părul ei de Cruela DeVil, jumătate alb, jumătate negru, şi tîmplele "implantate" (tu o cunoşti, n-am a-ţi povesti prea multe).

Dar am deviat - destul de mult: expoziţia HF/RH (căci Farocki împarte această retrospectivă cu Rodney Graham) şi Jeu de Paume sînt, de fapt, pe latura perpendiculară cu Boissy d'Anglas a Pieţii Concorde, la intrarea în grădinile Tuileries. Expoziţia (curator: Chantal Pontbriand, fondatoarea revistei canadiene Parachute) e construită în jurul a patru "coduri-concepte": A(rhivă), Ma(şină), Mo(ntaj), N(on)V(erbal) - şi cuprinde şapte săli, plus "anticamera" (holul). Unde - în hol -, pe lîngă trailer-ul pentru Deep Play, lucrare creată pentru Documenta 12 (aflată în Sala 3, deconstruind faimoasa finală a Campionatului Mondial de fotbal din 2006, între Franţa şi Italia, şi născînd în mintea-mi cîteva inevitabile paralele cu Zidane: A 21st Century Portrait a lui Douglas Gordon), se află Comparaison via un tiers, două ecrane juxtapuse care prezintă, în paralel şi parţial desincronizat, procesul de fabricare a tradiţionalei cărămizi în ţări subdezvoltate (Burkina Faso şi India) şi state economic avansate (Franţa şi Germania). Ideea juxtapunerii urmează ceea ce Farocki numeşte "soft montage", anulînd ierarhizarea imaginilor, tipică organizării vizuale a mediilor TV.

Sortie d'usine en onze décennies, instalaţia lui Farocki din 2006, prezentată în Sala 1, abordare critică a traseului cinematografic-ideologic al unui fapt social aproape identificat cu societatea industrială, constă în 11 ecrane pe care curg, în buclă, imagini răspunzînd, în timp, primului film al fraţilor Lumière, La Sortie des usines Lumière à Lyon (1895): cadre din Metropolis-ul lui Fritz Lang (pe care, integral, l-am găsit şi în expoziţia de la Grand Palais Une image peut en caché une autre, pentru particularităţile lui de montaj), Modern Times (1936) al lui Chaplin, un documentar sovietic, un film est-german al lui Slatan Dudow din 1952 (Frauenschicksale, cred, scena în care Renate/Sonja Sutter e strigată de camaradele ei de muncă să urce în camion), Il desserto rosso al lui Antonioni, Dancer in the Dark al lui Lars von Trier...

În timp ce-ţi scriu această epistolă, primesc de la Raluca şi Edi un anunţ-comunicat: Artistul Péter Szabó şi Asociaţia E-cart.ro au realizat în zilele de 19, 20 şi 21 mai proiectul "Bună dimineaţa!", dedicat muncitorilor din fabricile Vulcan S.A. Bucureşti, UZUC S.A. Ploieşti şi Mefin Sinaia. O acţiune de cîteva minute a fost pusă în scenă în faţa fabricilor, o acţiune efemeră, la graniţa dintre noapte şi zi, care a celebrat munca împreună cu muncitorii. În vreme ce foştii coloşi industriali s-au destrămat ori fragmentat, imaginea maselor de muncitori intrînd pe poarta fabricilor dimineaţa a rămas şi ea doar o amintire. Foştii muncitori, sau foştii şomeri, pot fi uneori întîlniţi ca taximetrişti, vînzători la chioşc sau gardieni.

Nu mă pot opri să mă gîndesc la felul în care această imagine simbolică - muncitorii ieşind din fabrici şi uzine - s-a redefinit semantic în timp pentru a sfîrşi prin a semnifica prin absenţă (cred că pasul inevitabil se găseşte în Omul de fier al lui Wajda: muncitorii polonezi ieşiţi de la muncă nu pentru a se regăsi în viaţa privată, ci pentru a manifesta contra regimului politic).

N-am făcut nici o fotografie la expoziţie: aşa cum mi se întîmplă mie de obicei - kak vsegda -, mi s-a terminat bateria imediat după ce-am pozat afişul uriaş de la La Force de l'Art 02, din faţa Grand Palais-ului. Îţi fac, în schimb, cadou o imagine din expoziţia Medium and Religion de la ZKM Karlsruhe (martie 2009): e un robot hiperspecializat programat să (re)scrie - în fix numărul de zile echivalînd cu durata expoziţiei - Vechiul şi Noul Testament. Cu cerneală neagră, peniţă clasică şi caractere gotice, reflectînd mecanizarea manuscriselor realizate de călugării vechilor mănăstiri medievale.