În seara asta n-aveam de gînd să urmăresc pe nimeni. De ceva vreme mi-a intrat în obicei s-o fac. Un obicei nesănătos - îl catalogam în nopţile cînd gîndurile mi-o luau la goană fără căpăstru de la geamul unde îmi fumam ţigările Marlboro. Dacă mă vedeai pe stradă n-ai fi zis că sînt în stare de o asemenea indiscreţie. Mă luam după cîte unul, ţineam capul în jos şi, pentru început, îl analizam cu coada ochiului.
Primul lucru pe care îl vedeam era mersul.
În urma experienţei de urmăritor clandestin, identificasem trei mari categorii de mers. Mersul aşchie - urmăritul călca pe vîrf şi rezultau nişte paşi precipitaţi ca într-un joc de horă. Mersul caiac - paşii avansau cu amplitudinea şi lentoarea unei bărci pe apă, iar ritmul devenea drăcesc cînd urmăritul se apropia de scara blocului şi mersul asiatic - care îmi plăcea cel mai mult - cu paşi mici, mersul unui temperament introvertit.
Înainte să ridic privirea verificam traseul: pînă unde puteam să-l urmăresc fără să atrag atenţia. Aşa începea vîrtejul. Ce haine poartă, ce gesturi face, cîţi ani are, ce fel de viaţă duce.
Cu fiecare drum, pofta de a urmări se concretizază în singura mea conexiune cu lumea. Atunci mă gîndesc că omul pe care îl urmăresc e ca o schelă. O priveşti, ştii cum va arăta construcţia, dar nu ştii cît de real e interiorul pe care îl proiectezi.
***Norii nu mai aveau răbdare. Mă gîndeam că pînă va ajunge autobuzul în staţia mea, va începe să plouă. N-aveam umbrelă. Nici ea. Stătea în faţă şi, după ce am coborît din autobuz şi am plonjat în stradă, pe fondul sonor al tunetelor care se înteţeau, a grăbit pasul şi mi-a luat-o înainte. Avea vreo 20 de ani, corpul bine proporţionat şi nişte fese vioaie într-o pereche de blugi prespălaţi.
Din cer începuse să picure cu stropi cît castanele.
Se grăbea. Mie nu-mi stătea mintea decît la mişcarea acelor fese - o cadenţă între mersul asiatic şi mersul caiac, un temperament introvertit impregnat cu ritmul sprinten al tinereţii. Primul fulger a trecut neobservat. Al doilea a luminat întreaga stradă şi ploaia a început să curgă şuvoaie. După mişcarea umerilor, tresărise. Am continuat să mergem - eu în urma ei - pînă la ceea ce aveam să definesc mai tîrziu drept cea mai sordidă salvare: o bodegă de cartier.
***Fumul unduia siluetele bărbaţilor care stăteau la mese. Vreo zece, cel mai probabil instalatori, mici bişniţari şi beţivi, cu feţele roşii şi nedezlipiţi de paharele din plastic. Ea a intrat şi a rămas în picioare, chiar în uşă. Eu m-am aşezat în stînga ei. Îi vedeam profilul, eliberat de şuviţele şatene strînse în coadă, nasul în vînt şi expresia de încruntare care îi umbrea chipul.
De niciunde a intrat o brunetă care s-a aşezat lîngă noi, ascunzîndu-se şi ea de ploaie.
"Ploaia în Bucureşti e ca un blestem", i-a spus brunetei şi a început să scotocească prin geantă. A scos un telefon argintiu, a tastat şi l-a dus la ureche, în timp ce trăgea de breteaua maieului ca să-şi acopere pieptul.
"Să vedeţi că nu mai plecăm de aici."
"Păi la cum fulgeră..." A privit ecranul telefonului. "Nici reţea nu e."
La mine nu s-a uitat.
Unul dintre bărbaţii de la mese s-a ridicat şi a venit spre noi. Purta un tricou gri care îi scotea în relief burta: "Al dracului, nu merg nici telefoanele." "Asta ziceam, nu e reţea", a tras din nou de bareta maieului.
Bruneta şi cu mine n-am zis nimic.
Cînd reţeaua şi-a revenit, a tastat un mesaj. În cîteva minute un Renault roşu a oprit în dreptul intrării şi a luat-o, lăsîndu-mă cu privirea ţintă la maşina care pleca, apoi la ploaie.
Am început să mă gîndesc la singurătate de la geamul unde îmi fumam ţigările Marlboro.
