Primul lucru pe care îl vedeam era mersul.
În urma experienţei de urmăritor clandestin, identificasem trei mari categorii de mers. Mersul aşchie - urmăritul călca pe vîrf şi rezultau nişte paşi precipitaţi ca într-un joc de horă. Mersul caiac - paşii avansau cu amplitudinea şi lentoarea unei bărci pe apă, iar ritmul devenea drăcesc cînd urmăritul se apropia de scara blocului şi mersul asiatic - care îmi plăcea cel mai mult - cu paşi mici, mersul unui temperament introvertit.
Înainte să ridic privirea verificam traseul: pînă unde puteam să-l urmăresc fără să atrag atenţia. Aşa începea vîrtejul. Ce haine poartă, ce gesturi face, cîţi ani are, ce fel de viaţă duce.
Cu fiecare drum, pofta de a urmări se concretizază în singura mea conexiune cu lumea. Atunci mă gîndesc că omul pe care îl urmăresc e ca o schelă. O priveşti, ştii cum va arăta construcţia, dar nu ştii cît de real e interiorul pe care îl proiectezi.
***
Norii nu mai aveau răbdare. Mă gîndeam că pînă va ajunge autobuzul în staţia mea, va începe să plouă. N-aveam umbrelă. Nici ea. Stătea în faţă şi, după ce am coborît din autobuz şi am plonjat în stradă, pe fondul sonor al tunetelor care se înteţeau, a grăbit pasul şi mi-a luat-o înainte. Avea vreo 20 de ani, corpul bine proporţionat şi nişte fese vioaie într-o pereche de blugi prespălaţi.Din cer începuse să picure cu stropi cît castanele.
Se grăbea. Mie nu-mi stătea mintea decît la mişcarea acelor fese - o cadenţă între mersul asiatic şi mersul caiac, un temperament introvertit impregnat cu ritmul sprinten al tinereţii. Primul fulger a trecut neobservat. Al doilea a luminat întreaga stradă şi ploaia a început să curgă şuvoaie. După mişcarea umerilor, tresărise. Am continuat să mergem - eu în urma ei - pînă la ceea ce aveam să definesc mai tîrziu drept cea mai sordidă salvare: o bodegă de cartier.
***
Fumul unduia siluetele bărbaţilor care stăteau la mese. Vreo zece, cel mai probabil instalatori, mici bişniţari şi beţivi, cu feţele roşii şi nedezlipiţi de paharele din plastic. Ea a intrat şi a rămas în picioare, chiar în uşă. Eu m-am aşezat în stînga ei. Îi vedeam profilul, eliberat de şuviţele şatene strînse în coadă, nasul în vînt şi expresia de încruntare care îi umbrea chipul.De niciunde a intrat o brunetă care s-a aşezat lîngă noi, ascunzîndu-se şi ea de ploaie.
"Ploaia în Bucureşti e ca un blestem", i-a spus brunetei şi a început să scotocească prin geantă. A scos un telefon argintiu, a tastat şi l-a dus la ureche, în timp ce trăgea de breteaua maieului ca să-şi acopere pieptul.
"Să vedeţi că nu mai plecăm de aici."
"Păi la cum fulgeră..." A privit ecranul telefonului. "Nici reţea nu e."
La mine nu s-a uitat.
Unul dintre bărbaţii de la mese s-a ridicat şi a venit spre noi. Purta un tricou gri care îi scotea în relief burta: "Al dracului, nu merg nici telefoanele." "Asta ziceam, nu e reţea", a tras din nou de bareta maieului.
Bruneta şi cu mine n-am zis nimic.
Cînd reţeaua şi-a revenit, a tastat un mesaj. În cîteva minute un Renault roşu a oprit în dreptul intrării şi a luat-o, lăsîndu-mă cu privirea ţintă la maşina care pleca, apoi la ploaie.
Am început să mă gîndesc la singurătate de la geamul unde îmi fumam ţigările Marlboro.