Scrisoare din Bonn

Cînd am primit rîndurile de mai jos, m-am gîndit că trebuie să îi invit şi pe alţii să împărtăşească aici din întîmplările lor.

Acum, invitatul meu e Vlad Mixich.

L-am cunoscut acum cîteva luni, la un curs de jurnalism narativ CJI susţinut de Cristian Lupşa. Apoi, l-am citit aşezat de cîte ori am avut ocazia. Dincolo de scriitura subtilă, adîncă şi erudită, Vlad chiar e o specie rară de profesionist: unul dintre puţinii jurnaliştii care trăiesc pentru a scrie. O dovadă e şi scrisoarea de mai jos, care a venit de departe ca răspuns la o dilema profesională: cum să-ţi faci curaj să scrii pe subiecte mari?


Zarurile cele Mari

Să-ţi desenez o poveste,

Apropo de scoici roase de vînt... Mi s-a întîmplat acum cîteva zile să am o călătorie scurtă într-un autobuz banal din Bonn. Un autobuz în care am văzut ceva neaşteptat de interesant. Imaginează-ţi cum, pe o suprafaţă de un metru pătrat stau următoarele personaje:

* O mămică tînără, şatenă, cu buzele pline şi senzuale, ochi albaştri în zi de joacă şi sîni în plin rod strînşi, ca-ntr-o fructieră, de-un tricou roz.
* Două bătrîne nemţoaice: păr alb, fuste cuviincioase pe genunchi, umeri laţi şi severi sub pernuţele sacourilor. În schimb, capetele se apleacă, rotesc, sucesc, oblicesc, febril angajate într-un soi de ţopăială veselă de gîşte tocmai hrănite, vorbe de clacă care zboară umezite de excitaţia bîrfei; să ştii detalii despre o terţă persoană, să priveşti sub plapumă intimităţile întotdeauna umbroase, ooo ce deliciu să ştii, să afli că şi celălalt e ca tine, nici mai sfînt nici mai virtuos.
* Apoi e EA: carnea dezgolită arată ca hîrtia de împachetat, picioarele-i sunt şifonate, pantalonii scurţi decoloraţi, are un tatuaj aproape şters pe braţul care se mişcă spasmodic. Buzele-i dezvelesc indecent dinţii, o picătură de scuipat atîrnă lungită şi, la o zgîlţîitură a autobuzului, cade umezind negreala prăfuită a podelei. Aşa îţi rînjeşte în viaţă eroarea genetică. E urîtă cum se sprijină cu greu de cadrul care-i susţine handicapul. E dizgraţioasă prin felul în care cade în scaun ca un sac mustind de cartofi stricaţi.

Şi ce se întîmplă? Se întîmplă că mămica frumoasă sare să o ajute. Zîmbet bun, nu-i aşa?, şi conştiinţa bucuroasă că astfel nu mai e doar o mămică frumoasă ci şi o femeie mai aproape de rai.

Dar în ochii Ei ceţoşi nimeni din autobuz nu se uită. Nu îndrăzneşti să te uiţi în ochii unei necunoscute frumoase, de ce ai privi atunci în miezul unei erori genetice? În schimb, fiecare privim către altundeva: fie la cadrul ei, fie la mîinile ei, fie pe geam sau ne zîmbim politicos. Ea e urîtă şi, cînd o văd, am senzaţia că văd chiar Zarurile cele Mari care au căzut pentru Ea în combinaţia 1:2. Cea mai proastă combinaţie, cea a erorii.

Totuşi, cînd Ea nu rînjeşte, cînd diavolul spasmodic îi dă un respiro, în spate, acolo undeva hăăăt în rîndul 100 al celei mai din spate văgăune, se vede fizionomia unei bunicuţe bune, care îi şi face tai-tai, cu degetele răsfirate, singurului om din autobuz care o priveşte de minute bune drept în ochi. E băieţelul de un an al frumoasei mămici. Lui încă nu-i e frică de Zarurile cele Mari. Şi mă întreb de ce?

Asta îţi urez şi ţie, şi mie. Să nu ne temem prea tare de Zarurile cele Mari.


Vlad are curajul să fie freelancer. Îl puteţi citi pe HotNews.ro şi în Esquire România. De asemenea, colaborează cu Deutsche Welle.

Aici puteţi citi cel mai recent proiect al său, despre depresie.

Şi un interviu despre secretul fericirii aici.