A crescut într-o familie de moldoveni, alături de 13 surori. Trei mai sunt încă în viaţă. S-a căsătorit la 16 ani: o femeiuşcă zdravănă, cu şolduri în formă de pară şi privire neagră, fixă şi rotundă - un fel de căutătură de bufniţă. La doi ani după nuntă, soţul ei s-a dus pe front şi nu s-a mai întors. A ţinut singură gospodăria pînă la 28 de ani, cînd l-a cunoscut pe Culiţă, care avea să-i devină cel de-al doilea soţ. La şapte ani după nuntă, Culiţă a orbit. Iar Aneta a rămas din nou singură cu gospodăria.
***
Într-una dintre după-amiezile în care obişnuiam să mă balansez pe un cal din lemn, cu un gît scurt pe care lacul forma nişte vinişoare aurii, Aneta a venit în vizită. Cînd a intrat pe uşă, cu cîte două sacoşe din rafie în fiecare dintre mîini, trupul ei îmi parea vînjos. Dar poate că nu era doar greutatea lor care o făcea să pară, în ochii unui copil - aveam şase ani -, o războinică venită în permisie, ci şi un amănunt cît se poate de femeiesc. Deşi era de la ţară, nu purta niciodată batic. Îşi ţinea părul într-o coadă împletită pe care o dădea o dată în jurul capului şi o fixa foarte aproape de frunte cu clame negre. Încadrată aşa, faţa ei, cu tenul alb, arăta de fiecare dată semeaţă ca o lună plină.Sacoşele ascundeau o surpriză. Doi cozonaci calzi, cu aluatul de culoarea melasei şi douăzeci de nuci verzi, cît pumnul, pe care le culegea din nucul din curtea ei. În timp ce eu mîncam, ea povestea cu bunica.
Aneta ascundea ea însăşi o surpriză. Vocea avea în pauze un gîjit ca de bas, deşi nu fumase niciodată. În acelaşi timp, însă, cu o abilitate înnăscută, tot ea lăsa să-i scape unde de fineţe şi vioiciune în mijlocul cuvintelor.
Era de neoprit. Povestea întruna, cu energia unei puştoaice. Mergea la toate petrecerile din sat, se ducea de trei ori pe zi la biserică, frămînta cozonaci cel puţin o dată pe lună, îşi tîra vecinii în procese pentru pămînt şi nu exista sărbătoare mare, Paşte sau Crăciun, la care să nu organizeze o masă şi să-i adune pe săteni la ea acasă.
Doar bucuria nucilor - crocante şi pline de lapte dulceag - putea egala senzaţia pe care o lăsa Aneta cu erupţiile ei de vitalitate.
***
N-o mai văzusem de foarte mulţi ani. Cînd a deschis uşa casei şi a ieşit în prag abia o distingeam printre covoarele colorate de pe peretele din fundal. Spatele îi era încovoiat, părul scurt şi chipul, pe care pielea părea un fruct stors de zeamă, se subţiase într-o semilună. Slăbise. La încheieturi, oasele stăteau să-i împungă hainele.Privirea şi vocea erau singurele neschimbate, deşi, din cauza dinţilor lipsă, cuvintele se umpleau acum cu salivă şi nu se mai auzeau la fel de clar.
Aveam o geantă încărcată pe umăr. Eu eram cea care venise în vizită. Cu struguri, colivă şi vin, de pomană pentru bunica.
M-a îmbrăţişat şi corpul ei a fremătat de trei ori. Apoi, m-a poftit în camera ei. Era întuneric, culorile din covor aveau aspectul unei paste - de la praf - şi mirosea a iute. S-a aşezat prima pe patul nefăcut, tapetîndu-l continuu cu mîinile ca să netezească cearşaful de la plapumă - un reflex de gospodină care nu amorţise încă. După ce m-am aşezat şi eu, mi-a luat palmele în mîini şi a început să facă ce ştia mai bine: să vorbească, chiar dacă şi eu şi ea ştiam că, din cauza emoţiei şi a gurii ştirbe, nu înţelegeam mare lucru din ce spunea.
Totuşi, ceva a răzbătut clar, cînd am întrebat-o dacă mai iese în sat, la biserică sau la petreceri: o ghicitoare.
"Ştii care e duşmanul meu cel mai mare?", a spus cu vocea înecată ca un gîfîit pe care-l scoţi după o oră de alergat. "Mă duc la biserică, dar nu mai pup dascălul." Părea că sare voit de la una la alta. "Pe la alţii din sat nu prea mai dau, dar şi dacă dau, duşmanul să ştii că e aici, la mine în casă, nu printre alţii." Apoi, vocea a luat-o razna, fără ca ghicitoarea să ducă undeva. Şi, tocmai cînd îmi pierdusem speranţa că nu voi mai afla răspunsul, gîndurile ei s-au ordonat neaşteptat: "Duşmanul meu cel mai mare e oglinda." Oglinda ne privea, dreptunghiulară şi înaltă, fixată peretele de lîngă pat. "Cînd mă uit în ea, nu-mi mai vine să mai fac nimica."
Are 90 de ani. Şi singurul dialog pe care-l poartă de cînd a rămas singură cu gospodăria e schimbul de priviri sincere cu oglinda.