Intru în sală

Alexandru Matei mi-e prieten. În afară de asta, este eseist, poet, publicist şi profesor. Are un doctorat în literatură franceză contemporană, la Universitatea din Bucureşti şi la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris. În fapt, cel puţin după rigorile mele, e un intelectual pur-sînge. Ce-mi place cel mai tare la el e ca iubeşte viaţa (vorbeşte despre filozofi cu aceeaşi vervă cu care "despică" fotbalişti, bondari sau boabe de mazăre) şi că, deşi scrie cele mai sofisticate fraze, îşi tastează textele numai cu o singură mînă (stînga).

O formă de a iubi viaţa e şi textul de mai jos:

Intru în sală. Pentru că mereu e vorba despre o sală. Un spaţiu public, cu public. Trebuie să mă vedeţi: la prima vedere arăt destul de bine, oricum prietenii părinţilor mei îmi reproşează mereu că ei, părinţii, au fost mai frumoşi decît mine. Ei, deci faptul că intru într-o sală de obicei plină cu fete nu e rău. Dacă n-ar trebui să vorbesc. Pentru că nu intru în sală ca să dansez sau ca să mă arăt, nu intru ca să mă aflu în treabă. De fapt asta e treaba mea. Intru ca să predau. Eu predau franceza la nivel superior, trebuie să ştiţi asta. Dar nu intru în sală ca să impresionez cu alura, cu retorica, cu gesturile, cu m-ul meu majuscul.

Oroarea începe cînd încep să vorbesc şi, după vreo cinci minute de discurs, două-trei fete izbucnesc într-un rîs înăbuşit şi tocmai de aia evident, pentru că-şi acoperă faţa cu palmele şi se vede atît de bine că rîd. De mine. Se simt vinovate apoi, cînd le spun că, da, mă bîlbîi, de aici cred că începe un fel de învăluire din parte-mi. Defectul meu, după ce enervează, probabil că înduioşează şi fetele se înduioşează de viziunea asta a bîlbîielii în care se tupilează toată forţa mea retorică.

Ceva din prezenţa mea promiţătoare se fîsîie. Dar faptul că se poate face deja pneumatologie atunci cînd o evoc în lanul de fete e important, mă motivează, îmi deschide ochii într-un zîmbet nevăzut şi mă umple de puterea aceea divină a autoironiei. Şi mi se întîmplă mereu acelaşi lucru: diferenţa mea devine intrigantă pentru 1% din publicul feminin, care e acel 1% pe care eu de fapt nu-l vreau, pentru că ştiu că şi el e diferit de celelalte 99 de procente. Şi totuşi, privindu-mă în ochii lor, ale celor 1%, mă înduioşez eu însumi de mine însumi, după care îmi cresc ca prin farmec dinţii de lapte ai unui sadism larvar şi mă pot chiar juca.

Vanesa e o tînără iscoditoare, timidă şi realistă, de-o statură incertă, cu un trup curbat la periferii şi dreaptă la mijloc, adică nu aşa cum o vedem noi mereu pe femeia perfectă:
Dom' profesor, cred că am găsit cuvîntul care vă caracterizează... asta se întîmplă după un an şi jumătate de la primele cursuri la care ea asistă mută şi chiar violentă în tăcerea impusă. Pentru că nu vorbeşte expres, ca să-mi provoace interesul. Şi nici nu ştiu dacă e o tactică impusă sau un exerciţiu al inconştientului de suprafaţă, gata de izbucnire, dar refulat de un strat de pămînt tare, îngheţat: nu recunosc nimic!
Ce cuvînt, Vanesa?
Boem, domn' profesor, sînteţi un boem.
Ei, Vanesa, cum să fiu eu boem, doar muncesc, predau, scriu, am soţie, pisică...
Ei, dom' profesor, ce munciţi dumneavoastră e... spanac, dom' profesor, nu vă supăraţi pe mine.
Cum spanac, Vanesa?
Păi, domn' profesor, ce-i aia să predaţi franceză, să citiţi mereu... Păi eu m-aş plictisi, zău, dacă aş citi cît dumneavoastră. Auziţi, domn' profesor, credeţi că mi-ar sta bine stewardesă?
Nu ştiu, Vanesa, cred că da, dar eu cred că n-ai fi mulţumită, cum să fii tu stewardesă?
Lăsaţi domn' profesor, dar mă vedeţi? Adică mi-ar sta bine aşa în avion, în costum din ăla?
Vanesa, eu cred că ai o carieră OK aici unde eşti, poţi avansa, ce naiba să faci tu ca stewardesă? Vanesa, eu cred că tu mă idealizezi puţin, pun eu punctul pe i.
Ce vreţi să spuneţi domn' profesor?
(Întrebarea asta e cea mai parşivă la ea, pentru că ea, prin ea, încearcă să mă facă să mărturisesc ceea ce ea însăşi ar mărturisi dacă nu i-ar fi frică.) Problema e că nici eu nu ştiu ce vreau să spun. Nici nu vreau să ştiu. Nu vreau şi nu ştiu. Doar că, uneori, acest unu la sută feminin pe care eu nu-l vreau, pentru că ştiu că el mă vrea pe mine, ajunge atît de ireal în comportament încît pare literatură. Şi cred că doar asta merită, pînă la urmă. Cred că merită ca, în unu la sută din interacţiunile cu acel procent de public feminin care nu mă excită şi căruia nu-i dau la început nici o atenţie, să descopăr personajul ratat. E ratat, pentru că stă ca prostul în realitate în loc să-şi cîştige gloria în ficţiune.


Alte texte de Alexandru Matei: aici şi aici.
Despre cartea lui, Ultimele zile din viaţa literaturii, aici.