Viitor

Vine un moment în viaţă cînd te hotărăşti să schimbi ceva. Iei o decizie şi înaintezi ca orbul. Mai cazi. Urmează o altă decizie. Uite, să spunem, te hotărăşti să renunţi la un tabiet. De pildă, contemplarea. Starea pe care ţi-o dau toate şi toţi cei din jur fără ca tu să mişti un deget. Un fel de lene activă şi - indiscutabil - egoistă, fiindcă în loc să trăieşti din ce faci, trăieşti gîndindu-te la ce fac alţii. Deşi capricioasă, lenea asta are totuşi un cap şi o coadă: privitul (obligatoriu la alţii) şi gînditul (pe care îl gestionezi independent). Ce rezultă e imaginea ta inutilă despre viaţă, foaie după foaie, legată într-un dosar imaginar.

Bărbatul ăsta chiar nu era obişnuit. A apărut de nicăieri, pe terasa unde îmi beam singur cafeaua. O silueta impertinentă numai bună să-mi sfîşie voinţa, taman în timp ce mă gîndeam că n-o să mai las pe nimeni s-o facă. Începînd de astăzi. Ca un dependent care tremură după prima şedinţă la dezalcolizare, recunosc, căutam măcar o ultimă gură de contemplare.

Era mărunţel. Purta nişte pantofi negri, pantaloni strînşi pe glezne şi bufanţi pe coapse. Peste cămaşă albă, o vestă neagră brodată cu fir lucios. Ochii priveau în jur cu blîndeţe, iar mustaţa îi dădea un aer anacronic de Chaplin. Păşea nesigur pe alea cu piatră cubică. Din cînd în cînd, trupul i se inclina sub povara soarelui. Părea un tip care şi-a trăit viaţa şi care nu se mai aşteaptă la nicio surpriză din partea ei.

Dar ăsta nu era nici pe departe singurul lucru pe care îl sorbeam. Mai erau şi doi papagali de un galben pufos pe care îi ţinea într-o cutie, în dreptul taliei. Penaj clasic, talie medie, un smoc portocaliu tronînd pe creştetul capului. Unul dintre papagali s-a mutat - ţac, ţac - cu gheare transparente şi sigure mai la stînga pe bara pe care stătea. Bara asta era şansa papagalilor, îi expunea vederii, deasupra cutiei. În cutie erau şiruri de hîrtii mici, împăturite şi unele într-altele ca şosetele din două rafturi deschise. Bărbatul o ţinea iresponsabil, pe braţ, de parcă păsările ar fi plutit într-un un coş oarecare. Hîrtiile - care ascundeau destine scrise de mînă - semănau întrucîtva cu foile dosarului meu despre viaţă. O idee m-a ameţit brusc: dacă bărbatul cu papagali era un vînzător de viitor?

Unul dintre motivele pentru care încerc să renunţ la contemplare este acela că n-o cred o chestie de viitor. Vînzătorul nu s-a oprit în dreptul meu. S-a dus către o masă cu şase bărbaţi transpiraţi la umbra unei umbrele Tuborg. Lada şi papagalii se legănau pe braţ în ritmul lui. Cînd s-au oprit în dreptul mesei, aşteptam ca omul să spună că vinde ceva. N-a făcut-o. A vorbit doar unul dintre bărbaţi:
"Auzi, care dintre ăştia e papagalul sociabil?"

Răspunsul a constat într-o alegere rapidă, o mişcare a mîinii drepte cu care stăpînul a înstrăinat papagalul, aşezîndu-l pe umărul bărbatului. Cei doi erau acum foarte aproape unul de altul, la aceeaşi înălţime. Se puteau privi în ochi, dar intimitatea n-a durat mult.

Valurile de rîs ale bărbaţilor au început să încalece aerul clocotit. Stăpînul şi-a luat repede papagalul, l-a aşezat înapoi pe bară - ţac -, şi s-a uitat netulburat la bărbaţi. A făcut un pas în lateral, pregătindu-se să plece, dar s-a răzgîndit şi a scos dintr-o dată un şoarece minuscul, alb cu pete negre şi coadă cîrlig. Pînă atunci, îl ţinuse ascuns printre hîrtii. L-a luat pe deget şi l-a pus pe bară, între papagali. Ultimul trofeu. A aşteptat să se întîmple ceva, însă bărbaţii au rîs în continuare, iar el i-a privit mut şi a plecat.

Nimeni n-a vrut să-şi afle viitorul.

(Lipscani, 2009)