Carne

La metrou era ceva mai răcoare. Aerul continua să fie dens şi irespirabil, la fel ca afară, dar, eliberată din catacombele celor două guri căscate, venea o adiere care îl făcea mai uşor de suportat. Amestecat cu vapori de praf, transpiraţie umană şi un miros mecanic de la şine lăsa pe piele un fel de pojghiţă, ca de unsoare. Peronul nu era aglomerat: un grup de tinere machiate strident, un tip grăsuţ şi doi bărbaţi trecuţi de 40 de ani. Unul dintre bărbaţi îşi trecea adesea mîna prin părul grizonat ca şi cum ar fi vrut să scape de unsoare.

Tabela electronică din capătul peronului arăta că au trecut 5 minute de la plecarea ultimului metrou. Fetele îşi pierduseră răbdarea. Le auzeam cum fac planuri pentru petrecerea la care mergeau. Mă apropiam de bărbaţi cînd un zgomot cristalin a urcat pînă în tavan şi s-a întors pe peron cu ecou. Erau nişte clinchete de pian distorsionate, probabil o bucată dintr-o Nocturnă a lui Chopin. Bărbatul cu păr grizonat şi cu nasul drept a scos din buzunar un Nokia, model mai vechi. A privit ecranul - ochii înguşti şi strălucitori erau singurul lucru vioi de pe chipul cu maxilare pătrăţoase, aspre. Celălalt, ceva mai tînăr, şi-a netezit mustaţa cu două degete şi a aşteptat.

"Alo?", a urcat o voce răguşită, dar sigură. Părea bucuros de telefon.
E nevastă-mea, i-a spus celuilalt, care îl privea cu ochi albaştri şi imobili, ridicînd sprîncenele de parcă ar fi gîndit: "Şi ce mă interesează pe mine?".
"Da, dragă, da. Poţi să-l pui la făcut, ajung în zece minute." Am luat nişte creier, s-a explicat din nou celuilalt.
"Da' te rog să nu-l faci gros. De un deget, cam aşa. Ajung în zece minute, da. Pa."

A lăsat privirea în jos şi a încheiat cu o apăsare precipitată pe butonul roşu al tastaturii, apoi ochii strălucitori au revenit asupra celuilalt.
"Am luat nişte creier. Nevastă-mea vrea să-l facă pane."
"Nu mai spune, că-mi faci poftă." Degetele au netezit din nou mustaţa.
"Am găsit la măcelărie. Proaspăt, frumos. Şi 16 lei kilogramul, nu 25 cum am văzut la Billa. Acuma, mai iau două beri şi să vezi ce seară acasă."
"Nu prea se mai găseşte des", a mormăit celălalt, pe un ton sîcîit.
"Da' ştii ce n-am mai mîncat demult?" Părea că aşteaptă o întrebare, dar cum n-a venit, a spus, complice: "Măduvioare".
"Aaaa", a ezitat celălalt, "păi astea chiar nu se mai găsesc."
"Nu prea", s-a însufleţit. "Că e greu, nu mai taie lumea animale. Şi aia e măduvă, trebuie să desfaci osul, pe şira spinării..." Mîinile s-au întins în aer - "aşa, pe şira spinării" - şi degetele au urmărit traseul virtual al unui spate de vacă.

Celălalt s-a uitat, a dat din cap în semn de aprobare şi bărbatul a continuat: "Ştii, soră-mea din Canada îmi povestea că ăia nu mănîncă măruntaie. Le dau la cîine. Dar soţul ei tot cumpără şi pune pe grătar, rinichi, ficat, de toate."

"Ficat" şi "de toate" au fost bruiate de huruiala metroului care a ajuns în staţie. Era 23.05. M-am înfruptat cu momentul de intimitate. Un bărbat care savura singura satisfacţie a zilei: perspectiva unei mese bune. Venera bucata gelatinoasă de carne, o felia în gînd, îi ştia pe de rost prospeţimea, o lăsa să îi provoace nostalgii. O voluptate naivă şi tristă. Mă uimea cum îl face să atingă, imaginar, spatele unei vaci ca şi cum ar fi fost cel al femeii iubite. Şi felul în care îi trezea dorinţa de a-i spune asta şi celuilalt - mii de furnicături de nerăbdare.

Ne-am urcat în acelaşi vagon. În cîteva minute avea să ajungă acasă şi să privească şoldurile nevestei leagănîndu-se în faţa aragazului, în timp ce se va îmbăta cu mirosul de creier prăjit. Îşi va desface şi-o bere.