Cu mîinile în şold s-a uitat la tînăra de pe bancă. Îi cîntărea vîrsta din ochi. Să fi avut vreo 20 de ani, cu 10 mai mult decît ea. Tînăra i-a analizat pielea măslinie şi solzii de murdărie de la încheieturi. Apoi a întins mîna - cu palma acoperind eticheta - şi i-a dat-o, pe jumătate plină, nu înainte de a lua o ultimă gură, întîrziind buzele pe gîtul sticlei într-un act de posesiune delicată.
***
A luat şi sticla şi gestul ca pe o încurajare şi s-a aşezat lîngă ea. Parcă s-ar fi băgat, fără voia fotografului, într-un cadru. Două fete. Prima, era ceva mai coaptă, într-o rochie înflorată din tifon, purta două brăţări rotunde din os şi îşi ţinea geanta pe genunchi. a doua, ajungîndu-i pînă la umăr primeia, cu un maiou neglijent şi o fusta verde, îşi încrucişase picioarele sub bancă, avea un aer de discipol şi se iţea ca şi cum apropierea asta ar fi ajutat-o să fure din eleganţa şi statutul celeilalte.În faţă - priveliştea umedă a parcului Cişmigiu, cu lacul încadrat de sălcii.
***
Tînăra a strîns materialul genţii în pumni. O deranja apropierea. Auzea înghiţiturile mici cu care îi era băut restul de apă şi îşi dădea seama că ar trebui să o alunge cumva. În loc s-o facă, a scos din geantă o revistă şi-a pus-o pe genunchi."Ce e asta?", a întrebat copila, aşezînd un deget grăsuţ pe singura pată agresivă de culoare de pe copertă, ceva între portocaliu şi roşu.
"O stea de mare." Lujeri de enervare i-au înroşit obrajii.
"Mi-o daţi mie?", a întins mîna, aproape smulgîndu-i revista din poală. Nu s-a apărat, şi-a mutat privirea drept înainte, spre lac.
"Da' nişte bani aveţi să-mi daţi?"
"Nu, bani nu-ţi dau. Ţi-am dat revista, ţi-am dat apă, bani nu-ţi dau."
Drept răspuns fetiţa a dus sticla la gură, a tras un gît de apă şi a scuipat-o cu putere. Un arc de stropi a plesnit asfaltul. La final, a trîntit dopul la picioare.
"De ce-l arunci pe jos?"
În loc să răspundă, a aruncat şi sticla, peste bancă.
"Nu e frumos...". Vocea a sunat obosită.
Singurul gest a fost să-i atingă brăţările de pe încheietură. "Astea sînt de la mare?"
"Nu. Sînt din Africa", a dat din cap.
"Sînteţi africancă?"
"Sînt româncă." A urmat un schimb de priviri. Scîntei de curiozitate au luminat ochii fetei şi glasul i-a sunat limpede ca apa:
"Aveţi ceva cu ţiganii?"
S-a încruntat. Avea ceva cu ţiganii? Nu. Avea cu gestul ei, cu felul plin de bucurie în care aruncase dopul şi sticla pe jos, aşa că i-a explicat aproape didactic:
"N-am nimic cu ţiganii. Doar că nu e bine să arunci lucruri pe jos. Uite, e un coş de gunoi acolo", a arătat spre alee.
Copila a dat din umeri şi vorbele au venit plate, informative, ca şi cînd n-ar fi zis nimic important: "Şi eu sunt româncă."
***
Cînd s-a ridicat de pe bancă, două fete slabe, îmbrăcate zdrenţuit şi la fel de murdare veneau să-şi ia prietena la o baie. A apucat să audă răbufnirea ei răsfăţată. "Plecaţi de aici, nu mă cunoaşteţi".Mai tîrziu, la capătul unei alei, nişte chiuituri îndepărtate au făcut-o să se oprească şi să le privească, încă o dată. Înotau deja în lac, plesnind apa cu palmele. Au rămas o vreme în mintea ei, pete stridente ca steaua de mare de pe coperta revistei.