Îl admiram şi asta era o presiune în plus. Era unul dintre momentele în care se putea întîmpla orice şi gîndul ăsta ar fi trebuit să mă liniştească. Însă emoţia mă înţepa în stomac. Pînă a ajuns, am tras de cîteva ori de poartă cu o disperare mecanică.
"Se deschide invers", a sunat vocea celebră, la doi paşi de mine, un amestec cunoscut de inflexiuni calde şi ritmuri răstite, sau ferme. N-am putut să-l privesc direct în ochi, dar simţeam că îl amuza stîngăcia mea. Am intrat.
Avea pantaloni scurţi, din fîş bleumarin, o ţinută firească pentru cineva căruia îi place să joace tenis.
Ne-am rostit amîndoi prenumele şi am dat mîna. Ani de zile îl văzusem doar la televizor.
***
Înăuntru, casa vopsită în roşu, era înghiţită de umbră şi avea un aer dezordonat şi auster. În faţă vedeam biblioteca, cu cărţi de-a valma, la picioare erau două perechi de papuci de casă şi una de şlapi - întunecate ca nişte nave eşuate. Arăta ca fortăreaţa unui rege în exil. Senzaţia acestei intimităţi m-a copleşit. Şi panică şi plăcere îmi pulsau în tîmple. N-aveam aer şi trăgeam des în piept, în gol."O să ieşim", a spus, din spatele meu.
"Vă rog". Îmi doream să o ia înainte şi să mă ghideze, dar n-a făcut-o. M-am îndreptat instinctiv spre colţul luminos al casei, o chicinetă îmbrăcată în faianţă gălbuie.
"Pe aici?"
"Da, în capăt e o uşă". A descuiat-o şi m-a invitat pe terasă. M-am aşezat pe unul dintre scaunele albastre, din plastic, neştiind unde să-mi pun geanta şi nici ce să fac cu mîinile. Deasupra, pe o frînghie, erau rufe - negre şi albe - puse la uscat.
"Să-ţi pun ceva?", vocea a sunat ezitant, dinspre chicinetă. "Nişte apă".
"Da, un pahar cu apă."
"Dar să ştii că e caldă."
"E mai bine că e caldă."
A adus un pahar din sticlă cenuşie şi s-a aşezat în faţa mea. Nu ştiu de ce, dar m-am gîndit că e un pahar de om singur. Mîinile, cu degete lungi, pleşuve se odihneau acum în perna prafului de pe masă.
Cu nişte lemne stivuite şi o chiuvetă veche, aruncată, în spate, aştepta. Imaginea avea ceva din simbolistica lui Tarkovski - ştiam că venerează şcoala rusă de film. A fost prima dată cînd ne-am privit direct.
***
"Poate pun o întrebare naivă", am spus. "De ce ziarele nu mai susţin acum o direcţie a unui guvern sau a altuia?""Nu, e o întrebare bună."
Părea că priveşte aerul, deşi m-a fixat. "Pentru că, în aceste momente, presa nu mai gîndeşte aşa. Este în bună măsură tabloidizată, rolul ei este, din ce în ce mai mult, unul de enterteinment. Oferă publicului un consum, o distracţie, prestează nişte servicii, nu încercă să mişte lucruri la nivel naţional, să susţină campanii." Cuvintele au fost întrerupte de pauza cu care a curmat un oftat. "Asta a fost, în anii '90."
***
Interviul a durat o oră, timp în care a zîmbit doar de două ori, asigurîndu-mă, astfel, că dialogul nu l-a enervat. După ce am plecat, m-am gîndit că izolarea în mijlocul căreia nimerisem era, de fapt, armura sa. Mi-aş fi dorit ca dintr-un colţ ascuns al grădinii să fi ţîşnit ceva neaşteptat, o pasăre sau o pisică şi, pentru o clipă, să rămînă uimit sau să rîdă şi să-l pot vedea aşa.