Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Fatima


Augustin Ioan

21.07.2009
Dilema Veche, iulie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ajunşi în gară, constatăm că suntem, de fapt, în mijlocul nicăierei. Musai să luăm taxiul, pentru că mai avem de străbătut dealuri preţ de peste 20 de kilometri până în localitatea eponimă. În europenească - un soi de limbă şpargă, sau "exasperanto", dacă trebuie să o asculţi prea mult - şoferul ne explică la ce ne uităm: măslini mai mult şi restul piatră. Un castel aici. Dincolo, donquijoteşti eoliene. Apoi chiar Fatima, oraş crescut - ca toate oraşele lumii - împrejurul sanctuarului care, la rândul său, stabilizează locul sacru, al hierofaniei. Acum, nimic din locul dintâi nu a mai rămas neapropriat de către biserica catolică. Caracterul său, cum ar zice artiştii de azi, site-specific, a fost evacuat de înscrierea în rândul locurilor de pelerinaj canonic acceptate ale lumii.

Dacă voiţi însă, a vă imagina începuturile, ele sunt, ca toate aspectele aurorale ale creştinismului, umile. Spre deosebire de alte locuri sacre, de aici există fotografii chiar din proximitatea temporală a evenimentelor; dar ce să fotografiezi? Acest drum, în porţiunea din afara Fatimei, se cheamă Via Crucis: cărarea ciobăneilor se pliază în drumul, mult mai înalt simbolic, al Golgotei. Astfel pavat şi marcat cu popasurile cele de cuviinţă, Caminho dos Pastorinhos încetează de a mai fi local şi se ridică la cerul care i-ar fi Ierusalimul. În definitiv, nici peisagiul nu este pe de-a-ntregul străin de cel al ţării sfinte; şi chiar de ar fi, înstrăinarea i-ar fi, cu atât mai mult, o marcă creştină: nici de tot acasă aici, nici de tot sosit acolo.

Cei trei prunci care îşi aduceau turma aici, la Fatima, cale de vreo cinci kilometri din sătucul lor de piatră, aveau aici loc de popas al amiezei. Căsuţele lor de piatră au fost păstrare "intacte", îndărăt, în sat. Fireşte, acum cele două case "genuine" sunt sufocate de tarabe cu suveniruri pioase şi kitsch. La casa Luciei, în grajduri, e şi acum amenajată o iesle şi sunt oi şi capre. Unde ajunseseră în ziua aceea s-au apucat - lucru pesemne important pentru ce avea să urmeze - să zidească o colibă de piatră. O ipostază a acesteia există şi acum în locul de rugăciune al sanctuarului. De ce mi se pare important acest detaliu, mai ales că micul edificiu se pierde la picioarele celor două biserici mândre, de lângă? Iată episodul din Biblie la care ne putem raporta: surprins de transfigurare, apostolul Petru îi sugerează lui Iisus, "neştiind ce spune", să zidească trei colibe, câte una pentru cele trei figuri străluminate: Moise, Ilie şi Iisus însuşi. Coliba - figură construită a spaţiului - poate, în chip paradoxal, să conţină transcendentul sau, cel puţin, să îl facă aprehendabil. Dimpotrivă, cei trei copii de la Fatima zidesc coliba în joacă, şi anume anticipând revelaţia, nu ca urmare a acesteia.

Apoi, restul poveştii o cunoaşteţi. Inclusiv ataşamentul special al Papei Ioan Paul al II-lea pentru Sf.Fecioară de la Fatimă, în coroana căreia a montat glonţul care l-a rănit, în atentat: se spune că răposatul papă era convins că salvarea sa se datora Sfintei Fecioare şi, mai cu seamă, mesajului secret al acesteia, pe care îl aflase de la maica Lucia, cea mai mare dintre cei trei copii cărora li s-a arătat Doamna cu mantie albă şi coroană. Băieţelul, Francisco, mort la scurtă vreme după revelaţiile din 1917, a fost considerat de biserică "o candelă aprinsă de Dumnezeu" şi beatificat. Probabil, nici maica Lucia, căreia i se datorează revelaţiile scrise, nu mai are mult de aşteptat să i se alăture lui Francisco.

De fapt, în afara locului de pelerinaj în sine, am mers la Fatima pentru a vedea noua biserică ridicată acolo după planurile lui Alexandros Tombazis, ca urmare a unui concurs cu invitaţi. Arhitectul a fost anul trecut preşedintele juriului Anualei de arhitectură a OAR Bucureşti şi, cu acest prilej, a ţinut o conferinţă despre acest proiect recent al dumisale. În Portugalia, am pus cap la cap şi alte informaţii disparate despre concurs: arhitecţii localnici nu iartă nici biserica, nici pe Tombazis pentru că le-au "suflat" proiectul; ei susţin că proiectele autohtone erau mai blânde cu locul, optând pentru un lăcaş de cult îngropat, în vreme ce, dimpotrivă, din motive de reprezentare (şi grandilocvenţă), clientul a optat pentru un lăcaş de cult enorm şi suprateran.

La faţa locului, lucrurile stau niţel altfel: biserica nouă este, într-adevăr, amplă, dar pe măsura locului şi a rolului ei ceremonial. Parţial supraterană, ea ţine de fapt celălalt front al sanctuarului, echilibrând capătul celălalt, unde o bazilică zveltă cu o colonadă "berniniană" în faţă adumbresc locul apariţiilor, aflat în cel mai jos loc al pieţei enorme formate astfel. Un cerc perfect, biserica este, de fapt, un dispozitiv hi-tech de distribuire şi control a luminii naturale la interiorul spaţiului sacru. Altfel, tipologic, interiorul nu e diferit de cel al unei săli de adunare, neoprotestante. Altarul e o scenă: în background, un mozaic enorm, de aur, despre care arhitectul ne şoptea, misterios şi cumva complice, că e picătura de bizantinism creştin de la capătul celălalt al continentului. Mai savante mi s-au părut curţile interioare care preced biserica, scufundate. Aici, jocuri de apă (când pulbere, când jeturi), sticla şi azulejos desenate de Alvaro Siza însuşi (probabil, cel mai important arhitect portughez în viaţă şi cel care, se şopteşte în bărbi, ar fi trebuit să facă, la drept vorbind, biserica de la Fatima) fac temenelile cuvenite locului apariţiilor şi arhitecturii sale specifice.

Un ultim cuvânt despre locul apariţiilor: cele două biserici nu sunt decât anexe: important, esenţial, este chiar acest loc. E cel mai jos din sanctuar, în vale. E cel mai modest din preajmă. Este, de asemenea, cel mai privit. Şi el, însă, a fost "domesticit" şi "estetizat". Arhitectural vorbind, e rezolvat corect, contemporan şi elegant. Acoperit, lasă un canal vertical de comunicare chiar deasupra colibuţei începute de copii. Alături, un altar pentru slujbele săvârşite acolo. Împrejurul său oamenii merg în genunchi dimprejurul sanctuarului însuşi. Ar fi putut fi el lăsat neatins? Nu ştiu. Ceva din caracterul său "crud", virginal, pe care îl mai putem surprinde, acum, doar în documentarul fotografic, s-a risipit prin estetizare, cred.

Îndărăt, lumea aprinde lumânări. Numai că, tot acolo, ard şi flăcări înalte: iniţial, am crezut că luaseră foc lumânările din prea multă devoţiune. Or, nu. E acolo ceva sălbatic şi cutremurător: e locul unde sunt date pârjolului tot soiul de porţiuni corporale, simulacre din ceară: picioare, mâini, sâni: cele pentru vindecarea cărora vin acolo credincioşii.

Nu e tocmai uşor de privit văpaia aceea.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer