Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Eminescu, puterea minorului (n-ai cu cine...)


Bogdan Ghiu

02.08.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Unul dintre semnele cele mai sigure ale neieşirii din minorat îl constituie obsesia nu a puterii, ci a dominaţiei (catalogată deja cultural ca "manie a grandorii").

Numai sclavii şi servitorii nesloboziţi se poartă ciocoieşte, adică aşa cum se poartă, cu ifose, cam tot ce se pretinde, la noi, putere şi elită.

Fugind să-şi abandoneze statutul istoric minor, secundar nedepăşit, de care îi este ruşine, cultura română nu face decît să-şi piardă puterea specifică: puterea minorului. Rămîne suspendată: a plecat, dar nu a ajuns; şi nu numai că nu mai poate, dar nici măcar nu mai vrea să se întoarcă. Originile care îi defineau energetic statutul sînt cultivate acum de la distanţă, cu distanţă, ca nişte simple ornamente moarte, care au încetat să mai dea putere.

Dacă ne-am accepta minoratul, am fi puternici într-un mod ireductibil. În puţinele momente cînd ne-am acceptat ca minori, am fost puternici şi tocmai aşa am învins. Ne-am grăbit, de fapt, să învingem, să ne declarăm victoria. O victorie asupra nouă înşine.

Una dintre marile erori "strategice" ale culturii române o constituie transformarea lui Eminescu (ca simbol totalizator) în maestru, adică într-un model sufocant, în dominaţie, în supremaţie. Eminescu n-a fost nicio clipă aşa ceva. Eminescu a fost un mare minor, un întîrziat, un ultim. Eminescu nu este şi nu poate fi Goethe. Pentru simplul motiv că nu activează într-o cultură mare, dominantă, care este şi o cultură a puterii.

Fantasmarea lui Eminescu ca putere, la putere, ca dominant prin care noi înşine ne rezolvăm comod, în efigie, setea leneşă de dominaţie, fuga de sclavia în care, de fapt, n-am încetat niciun moment să trăim, îl privează pe Eminescu, adică cultura română, adică pe noi înşine în mod "suplementar", ca proteză simbolică, de puterea specifică şi, tocmai, inepuizabilă, a minorului, a dominatului.

A ajunge la putere, a ajunge să fii dominant înseamnă a-şi consuma puterea, a o exercita, deci a ţi-o pierde: a iradia putere. Minorul nu-şi pierde, cel puţin teoretic, adică atîta timp cît nu-şi trădează condiţia, niciodată puterea, forţa, care, suprem economic, se hrăneşte din celălalt, pe socoteala celui puternic, preocupat să-l menţină pe cel supus în stare de minorat, în afara puterii.

"Masterizarea" suprem minorului Eminescu, ca simbol al valorilor în care am ales să ne recunoaştem, transformarea lui, dintr-un dominat marginal coroziv, subversiv, revoluţionar, într-un fals dominant, într-un fals maestru, adică, fără voia lui, într-un impostor, după chipul şi asemănarea noastră, este nu numai o crimă şi o cruzime culturală, ci şi o imbecilitate, o prostie, o enormă eroare de calcul patriotică. Ne furăm căciula crezînd că o putem transforma în coroana Împăratului Lumii.

Eminescu nu este puternic şi extrem de interesant decît ca minor. Încoronîndu-l, noi îl legăm fedeleş. Îl urîm, de fapt, pe Eminescu, cel mai adesea slăvindu-l, pentru că lui Eminescu îi plăcea să muncească, pentru că prefera să trudească, iar noi, mai presus de orice, urîm munca, truda.

L-am transformat pe Eminescu în Marele Preot al cultului nemuncii (orice cult, orice religie tocmai nemunca avînd-o ca valoare supremă, tocmai fugă de muncă însemnînd).

Eminescu nu trebuie adus niciodată la putere. Eminescu trebuie menţinut ca minor. Eminescu trebuie ferit în primul rînd de preoţi, de stăpînii şmecheri, creatori de trucuri exclusiv din puturoşenie, din ura de muncă (şi faţă de cei care muncesc).

Poate că, în primul rînd, cultura română ar trebui să redefinească eminescianismul, care este, mai presus de orice, un mare materialism, adică un mare productivism, un "laburism". Tipul, inexistent, al vagabondului-muncitor, de exemplu, sau al nebunului-ziarist, ar trebui, cultural, atestate şi brevetate global-cultural, altfel spus, canonizate ca umanitate posibilă în panteonul sfinţilor culturali (creatori de umanitate: orice mare creator este, în primul rînd, un creator de tipologie umană eroică, titanică, de supra-umanitate, un potenţializator al umanului), pornindu-se tocmai de la Eminescu.

Din păcate, tot mai des se impune constatarea că n-ai cu cine. Nimeni nu vrea, cultural, să muncească în România. Toată lumea e şmecheră, toată lumea e la putere. Boier eu, boier tu... Intelectuali adică.

Şi, în măsura acestei realităţi, Eminescu este un contra-model care trebuie, mai presus de orice, deformat, desfigurat. Sîntem anti-eminescieni nu din raţiuni de istorie a literaturii, de stil liric, ci pentru că sîntem mai "poeţi" decît poetul. Pentru că nu ne folosim resursele expresiv-creatoare decît pentru a ne minţi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • culmea exasperarii
    Critica [membru], 16.08.2009, 18:24

    Nu cred ca prin pastrarea nedeslusita a primei faze de creatie a lui eminescu ne aratam mai acatarii ca ceilalti.
    Nici macar nu cred ca trebuie sa impartim intreaga activitate in sectiuni deliminatorii si sa ne impacam cu ideea ca "eu" sunt cel care am descoperit asta. Eminescu prin universul creatiei ramane cel mai mare poet si slovele aduse nu se impart pe timpul creatiei sale ci se duc ca sageata direct la personalitatea sa. Critica nu se foloseste de tinerete sau batranete cat de persoana. Ea este intregul izvor tainic plin cu apa vie de unde s-au revarsat atatea poezii.

Spacer Spacer