Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

5 vechituri de sertar pentru ziua Luizei


Alex. Leo Şerban

22.08.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Călătorie rotundă, cu pisica pe umăr (1982)
- morală politicoasă -

"On ne trouvera pas étrange qu'un enfant ait pris plaisir à composer les Contes de ce Recueil, mais on s'étonnera qu'il ait eu la hardiesse de vous les présenter." (Ch. Perrault)
A fost odată un împărat care nu putea să domnească.
Supuşii lui îşi pierdeau vremea cu jocuri, cu stihuri, cu snoave, cu pozne şi melodii. Cînd îi căuta, aceştia îl zăpăceau cu năstruşnicele lor năzbîtii sau îl ameţeau cu vorbe şi poveşti de cum încerca să se apropie. Împăratul era foarte mîhnit.
Ca să-i treacă urîtul de a nu putea stăpîni, îşi ocupa timpul cu plîngeri iscusite care, întretăiate de sughiţuri ascuţite, strănuturi straşnice, de căscaturi şi oftaturi adînci, se răspîndeau prin tot palatul ca într-o peşteră. Împăratul ajunse curînd la o asemenea pricepere încît, în cele din urmă, socoti că venise vremea să părăsească meseria de împărat şi să se alăture supuşilor săi.
Nu luă cu el decît o pisică albă.

După un timp, nelocuit de nimeni, palatul începu să se surpe. Iarba încolţi peste tot, iedera se căţără pe locurile unde odinioară fuseseră galerii fastuoase.
Împăratul se jucă ce se jucă, apoi se plictisi, aşa că se întoarse la casa lui urmat de pisică (de astă dată era o pisică cenuşie) şi zi de zi, din zori şi pînă seara, nu făcu altceva decît să şadă pe ruinele vechiului palat privind pisica.
Aceasta se juca nestingherită printre scaieţii sticloşi iar împăratul tăcea.

Într-o după-amiază anostă pisica îi ceru împăratului să o scarpine bine pe spate. "Ciulinii au chelit, pasămite", îi spuse ea pe un ton foarte civilizat, de pisică.
Dar împăratul nu îi răspunse, pentru că era foarte ocupat să se transforme.
La început îi crescură mustăţi aspre, apoi o blană cam tărcată şi, tocmai cînd se pregătea să toarcă, nişte gheare foarte arătoase.
Pisica cenuşie clătină din cap plictisită. "Uf, încă un animal." Îl lăsă, deci, pe împăratul cel bălţat singur printre scaieţi şi plecă demnă, fără să mai arunce vreo privire îndărăt.
Fericit, împăratul se apucă să domnească. Seara, flămînd, se furişă în casa unui supus de-al său şi fură un peşte. Apoi începu să toarcă şi adormi, colac, peste un zid muşcat de iederă.


Cats Will Be Cats (1974)
- lucrare la limba engleză -
Probably the most important event in the history of Cats is the day when Pope Innocent VIII, who lived in the 15th century, decided that cats have a malicious soul and therefore are to be feared if not fought. The poor, pious Pope never knew the charm this despotic disposition had conferred to the feline, who turned overnight into a sort of Greta Garbo!
Because the cat was charming, it became the pet-character of a large number of writers; Gottfried Keller, for instance, casts the cat in one of his most humorous short-stories and, if I am not mistaken, the cat is to be found in a Hawthorne romance as well...
It is shameful to admit that the 20th century has done nothing, I repeat, nothing in order to enrich our image of the Cat. Together with the interest in technical innovations, the writer has the obligation to include the feline in his novels, poems or plays. It may, and must, play a part in the stream of consciousness, dictee automatique and other literary devices. Writers should not be judged otherwise than simply according to whether they are feline-bent or not. Joyce, Proust etc. may be great, but unless they introduced some feline characters in their bulky books, they cannot be good enough!
I must confess I have a cat as well and... do you hear me? well, the most part of this text was translated from the Felinese into English...

P.S.: My cat also wants you to know that He expects a part in a film - and keeps repeating that The Godfather part II is (Francis told him) all about C.A.T.S.!
Why not M.A.S.H. II also?


Misterele apartamentului bîntuit (1979)
- povestire gotică -

"Spanacul şi prazul
înfrumuseţează obrazul
"
Prolog: Soţia monstruoasă

Cînd m-am trezit în dimineaţa aceea de sfîrşit de Prier am realizat că trebuie să fac apel la forţele cele mai viguroase pentru a suporta monstruozitatea înfăţişării soţiei mele. Un asemenea nevrednic gînd, contrastînd neplăcut cu nuanţa calmă, bejulie a tapetului din dormitor, nu mi-ar fi trecut prin cap în urmă cu doar o săptămînă. Dar, în urmă cu doar o săptămînă, povestea aceasta ar fi murit nescrisă...

Capitolul întîi: Crema infernală

Totul a început în clipa în care luminiţa vieţii mele (pe nume chiar: Luminiţa) a cumpărat de la o cosmeticiană particulară o cutie cu cremă de noapte. În repetate rînduri atît eu, cît şi unicul nostru fiu, Venceslas, i-am atras atenţia mai în glumă, mai în serios că toate aceste preparate alchimice dăunează tenului său, care se transformase într-adevăr, dincolo de orice impresie, din catifelinul de piersică din luna de miere la suprafaţa poroasă, pergamentată şi uneori pustulentă din ultimele luni.
De prisos să mai adaug cu cîtă nesocotinţă continuă ea să calce pragul acelei iresponsabile cosmeticiene...

Capitolul al doilea: Licăreşte o speranţă

O uşoară cotitură în discernămîntul Luminiţei, altminteri matur, se produse odată cu renunţarea la cosmeticiana pe care o frecventase pînă atunci în favoarea alteia, o persoană demnă de toată încrederea şi animată de cele mai omeneşti intenţii, pe care i-o recomandase o mătuşă de-a ei, mîhnită de răspîntiile nepoatei pe care o iubea ca pe propria ei odraslă (pe care nu o avea). Această bună femeie se dovedi cît se poate de destoinică în a readuce tenul soţiei mele la o tranzitivă, fragilă moliciune, urmînd ca, în mod normal, tratamentul să se întrerupă aici.
Dar nu fu tocmai aşa...

Capitolul al treilea: Se stinge o speranţă

Luminiţa continuă să abuzeze, să abuzeze şi iar să abuzeze aşa cum mă tem că a făcut întotdeauna - de exemplu ca atunci cînd o cină de heringi, de heringi şi iarăşi de heringi o duse în mod logic spre cuva chiuvetei, unde adăstă toată noaptea.
Chipul soţiei mele deveni mişcător asemeni nisipurilor, de parcă o infuzie i-ar fi înmuiat necontenit pielea. Ce rămase din Luminiţa nu suportă descrierea...
Începu să facă eforturi disperate de împiedicare a acestui fenomen, din nefericire neîncununate de nici un succes notabil. Ne-am gîndit să chemăm un doctor; uitîndu-se încă o dată în oglindă, Luminiţa refuză categoric!

Capitolul al patrulea: Venceslas, abătut, rătăceşte

A o privi deveni în scurt timp un lucru deloc lesnicios. Unicul nostru fiu, Venceslas, invocînd motive absolut puerile, începuse să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului în afara casei, făcînd lungi plimbări prin cartier, vizitînd într-o săptămînă toate expoziţiile trimestriale de pictură etc. Sentimentele materne ale Luminiţei fură rănite: într-o seară, privind de la fereastră, îl văzu pe băiat stînd singur pe o dună de pămînt din faţa blocului, privind în gol, nehotărît dacă să intre sau să renunţe pentru totdeauna...

Capitolul al cincilea: Luminiţa, şi noi odată cu ea, descoperim avantajele tifonului

În cele din urmă, soţia mea se decise să-şi pună o mască de tifon destul de practică, ba chiar agreabilă, accesoriu care se dovedi suficient de eficace pentru a-l reţine pe Venceslas, care se apropia de vîrsta critică, în sînul familiei.
Convieţuirea noastră cunoscu un moment de acalmie.
Însă nenorocirea găseşte întotdeauna potecile cele mai tainice ca să pătrundă...

Capitolul al şaselea: Gustul cremei infernale revine

Perversitatea Luminiţei merse pînă într-acolo încît, după cîteva săptămîni de supravieţuire sub tifon, făcu într-una din zile greşeala fatală de a întrebuinţa din nou crema, declanşînd astfel o suită imposibil de stăvilit de alterări degenerative ale fizionomiei.
Inima ei slăbi în urma şocului confruntării cu oglinda.

Capitolul al şaptelea: Apare un spectru

De data aceasta însă, se produse un lucru misterios: încercînd să şteargă urmele ravagiilor cu un tampon de vată, Luminiţa observă uimită cum obrazul şi fruntea se desprind cu uşurinţă de conturul facial, nasul de asemenea, bărbia odată cu celelalte şi că în cele din urmă ochii şi dinţii rămîn suspendaţi în gol, strălucitori şi pustii ca ai unei năluci.
Astfel sărăcit, capul ei se strecură prin uşa dormitorului cerîndu-mi sfaturi...

Capitolul al optulea: Dispare un fiu

Viaţa mea se schimbă radical.
Ce plăcute deveniră serile liniştite în care ascultam împreună lieduri transmise pe programul trei! Dinţii ei albi şi frumoşi, lucind în lumina veiozei, se descleştau şi începeau să cînte. Nu admirasem niciodată perfecţiunea danturii soţiei mele (nici o carie!), aşa că eram fericit că mi se oferise în fine prilejul.
Venceslas plecase de acasă şi, după un an de pribegii, primirăm o carte poştală care ne umplu inimile de bucurie: se angajase ca marinar! Luminiţa făcu dovada unui ataşament plin de tandreţe pentru fiul rătăcitor: mîinile ei de mamă împletiră un tricot, pe care îl expediarăm pe mare ca un porumbel călător îmbrăcînd în văzduh silueta fiului nostru...

Capitolul al nouălea: Reflecţiuni amare

Cu timpul, dorul de Venceslas deveni tot mai acut. Nu ni se părea drept ca el să se înstrăineze astfel de părinţii săi!
Serile cu lieduri deveniră tot mai triste. Ah!, îmi spuneam (şi ştiam că Luminiţa îmi emula starea de spirit), ce motive a avut el să ne părăsească? Nu îl iubiserăm, mama lui şi cu mine, întotdeauna? Nu îl iubeam încă? Tristele, tragicele circumstanţe ale maladiei, să spunem aşa, Luminiţei nu puteau fi o scuză. Toţi copiii ar trebui să ştie cît de mult se sacrifică părinţii lor pentru ei, şi de aceea transformarea unuia sau amîndurora în ceva neobişnuit, cum era Luminiţa, n-ar trebui să-i îndepărteze ci, dimpotrivă, să îi apropie şi mai mult, într-o asemănare pilduitoare cu vestitul grup Laocoon! (De altfel, din cele mai vechi creaţii ale umanităţii se degajă ca un testament aceeaşi aspiraţie spre unitate şi spre indisolubilitatea sentimentului filial, în pofida infirmităţilor - aici, diformităţilor - fizice. În acest sens, stau mărturie operele unor titani ca Goethe, Dickens, Victor Hugo şi alţii.)
În lacrimile amare ale Luminiţei care, căzînd pe muchiile dinţilor, ricoşează, Venceslas e dator să vadă (dincolo de impresia imediată) sufletul dintotdeauna iubitor al unei Mame, care se reflectă în ochii mari, gînditori, suspendaţi în gol asemeni "Himerei" lui Paciurea...

Capitolul al zecelea şi ultimul: O scrisoare şi o lovitură de teatru

Dar iată că, într-o dimineaţă, m-am trezit contemplînd familiara nuanţă a tapetului din dormitor cu o presimţire alarmantă... Ceva se întîmplase!
Întinzînd mîna peste noptieră, am dat peste această scrisoare:

"Dragă Cipriane,

În ultima vreme ai fost mult prea preocupat ca să observi modificările pe care le-a suferit bietul meu suflet... Gîndul mă poartă necontenit spre Venceslas, copilul tău şi al meu, pe care îl ştiu departe şi poate la o restrişte!
Eu m-am considerat mereu soţia ta, te-am slujit de pe poziţia de inferioritate a unei femei. Este purul adevăr, nu încerca să negi acest lucru: tu ai fost, dintotdeauna, deasupra mea
. (Familia ta, de altfel, nu m-a acceptat niciodată...)
Aseară, cînd tu ai adormit, eu m-am strecurat în baie şi am căutat în rezervorul de la closet. Ştiam că o voi găsi acolo, deşi tu te-ai străduit s-o ascunzi! Am luat deci crema aceea şi m-am uns în întregime. Apoi m-am şters cu tamponul de vată şi corpul meu a dispărut pentru totdeauna... a mai rămas doar mîna cu care îţi scriu această scrisoare: după ce voi încheia aceste rînduri, o voi şterge şi pe ea - şi apoi ochii. În felul acesta, voi rămîne pentru tot restul vieţii INVIZIBILĂ.
Îl voi căuta pe Venceslas şi poate că îl voi găsi. Nu mă las pînă nu-l văd la casa lui! Apoi mă voi întoarce şi voi veghea asupra ta fără ca tu să ştii. Voi fi cu tine în casă, pe stradă, în autobuz. Te voi ajuta cît îmi va sta în puteri.
Cîteva sfaturi:
Ai grijă să nu te mai enervezi cînd sună ceasul şi trebuie să pleci la serviciu.
De asemenea, să ştii că îţi voi peria zilnic pantofii (nu te speria dacă auzi zgomote după uşa de la cămară
!).
Din cînd în cînd, mai dă un telefon mătuşii Steluţa care a fost aşa de drăguţă cu noi, şi întreab-o cum se mai simte.
Dacă uiţi să închizi aragazul, îl voi închide eu. La fel, geamul de la dormitor - altfel se face curent şi răcesc la dinţi.
Şi nu uita că eu te văd!
Soţia ta devotată,
Luminiţa
"


Peisaj vesperal cu muză şi maşină de scris (1984)

"Iată... cam ce ar fi o muză" (Duiliu Zamfirescu)
Ersilia Rafireanu urmărea cu degetul şirul (lung) al celor cu "încercări modeste, fără deosebite calităţi literare" de la rubrica "Răspundem începătorilor". Întotdeauna, primul lucru pe care-l făcea era acesta. Dar iată că astăzi, 12 aprilie, numele său nu figura... Reluă caleidoscopica înşiruire de pseudonume şi se trezi a doua oară buimăcită: nu era acolo! Lăsă din mînă revista literară şi privi fix bufetul din cameră. "Dacă nu sînt acolo, îşi zise, înseamnă că sînt la cei cu «vagi înclinaţii prozodice»!" Deschise din nou revista, îşi potrivi ochelarii şi citi... Dar nu era nici acolo. Nici acolo şi nici acolo! Din nou bufetul fu imobilizat cu privirea.
Obişnuia să trimită săptămînal vreo zece poezii. I se răspundea, fireşte, săptămînal. Cu regularitate.
Unde putea fi?! Se rătăciseră cumva poeziile? Doar le expediase "recomandat"!
În stînga erau publicaţi debutanţii: "Palimpzest", nu, acesta nu era ea, "Ariadna labirintină", nici asta, "Trident", nu, "Odalisca"... cum să semneze "Odalisca"!?
Se uită din nou pe coloana din dreapta. I se răspundea unui "Leu în turbare" - "Aveţi răbdare!", unui "Virgilius Voltaire" - "Sînteţi pe un drum bun", şi...
Ersilia Rafireanu se opri cutremurată: sub "Virgilius Voltaire" i se răspundea ei!
Cu gîtul încremenit se aplecă peste scurtul răspuns şi îl citi de vreo patru ori: "Veronica: Rimele sînt bune. Atenţie, totuşi: metaforele par prăfuite. Am reţinut, deocamdată, În pulberea dusă de vînturi." Se repezi la sertarul comodei şi căută între caietele cu poezii. "Iarna", "Primăvara", "Vara", "Toamna"... trebuia să fie la "Diverse"... Dădu iute filele pînă la litera "Î"; da, iată "În pulberea dusă de vînturi": "În pulberea dusă de vînturi/ Sub paşii noştri călători,/ Cîtă-i luată de pe flori/ Şi cîtă, vai, de pe mormînturi?/..."
Da, şi ei îi plăcea asta. Dar cum de n-au reţinut şi "Înger căzut"?...
"Înger căzut! Înfipt-ai piciorul tău în tină,/ Mişcînd din vreme-n vreme aripile-n lumină./ Putea-vei scăpa oare din glodul ce te-a prins?/ Vai! chiar pe-a ta aripă noroiul s-a întins!"
Mai bine-ar fi schimbat şi-ar fi pus "colun": "Colun căzut!" Aşa, poate că ar fi mers. Sau cum de n-au reţinut "Amintire de iarnă"?
"Nici de-al tău frig nu-mi pasă, o! gerule de gheaţă/ Cît vîntu-n miezul iernii nu mi-ar sufla în faţă."
Asta e chiar optimistă, are un mesaj!
Îşi sprijini tîmpla în palmă şi contemplă farfuriile din bufet. Ar fi putut scrie şi despre asta: "O!, fragile vestigii, firave Rosenthal..." Oare ar merge "Rosenthal"? Şi cu ce rimează?...
Se auzi soneria de la intrare. Ersilia se privi în oglinda vestibulului şi îşi strînse părul cărunt mai aproape de urechi. Se uită mai întîi pe vizor şi îl recunoscu pe inginerul Lemenete.
Acesta intră cu servieta înainte şi dădu să se descalţe în hol. Ca-ntotdeauna, îi zise: "Nu, vă rog, domnu' inginer!"
Domnu' inginer purta un costum gri deschis fără cravată, cu gulerul cămăşii oranj cu maro răsfrînt peste veston. Cînd ajunse în mijlocul camerei, privi fascinat braţele lustrei de cristal şi o-ntrebă sincer: "Cu cît o daţi doamna Rafireanu?"
Ersilia se făcu că nu înţelege. Inginerul arătă cu degetul în sus.
"Vai, dar este de la mama, domnu' Lemenete!"
"Ştiu, ştiu...", încuviinţă acesta, şi în gîndul lui îşi zise: Parcă nu vă ştiu eu? Poa' să fie de la orişicine, şi de la mama mare, şi tot trageţi de preţ la o adică!
"Doamna Rafireanu, uitaţi ce vă rog eu: am aici o chitanţă doveditoare cum că s-au folosit douăjde metri de ţeavă pentru canalizare. Adevăru' e că s-au folosit mult mai mulţi, da' noi cum să dovedim?!"
"Eh, sigur", spuse Ersilia, deşi nu prea înţelegea.
"Adică, mai puţini în nici un caz, da' mai mulţi, întotdeauna, să ştiţi, că se întîmplă..."
"Desigur."
"Aşa că uite că vă rog eu pe dumneavoastră - că nu-s numa' eu, e şi ingineru' şef, şi el zice la fel -, dacă puteţi să faceţi dvs. o copie după această chitanţă, adică un dublicat, da' numa' ce scrie acolo cu litere de tipar înţelegeţi? Că restu' completăm noi.
"Fireşte, eu bat numai ce este de bătut..."
"Aşa! Doar ce scrie acolo, că cică aşa şi pe dincolo, ţac-pac, cu spaţii albe... Puteţi să faceţi asta pînă spre unu jumate-două, aşa?"
"Bineînţeles, dle inginer."
"Păi atunci, săru' mîna şi trec eu pe la unu pe la dvs.!"
Cînd ajunse la uşă se întoarse şi arătă spre lustra din hol: "Deci e amintire..."
"Mi-a dat-o mama cînd..."
"Hai doamnă c-am înţeles, ce naiba?! Oameni sîntem, da'... frumos lucru!"
După ce inginerul Lemenete plecă, Ersilia se apucă de dactilografiat. Într-un sfert de oră termină. Nu era mare lucru: copie întocmai chitanţa respectivă, lăsînd libere locurile corespunzătoare pentru a fi completate. Mai jos bătu semnătura, aşa cum apărea în original, mai sus de ştampilă.
La unu fix inginerul Lemenete veni după chitanţă, îi plăti comisionul şi, cînd ajunse în dreptul uşii, se uită înapoi spre lustră şi spuse: "Ce lucruri se făcea odată domne!"
Lucrul cu adevărat ciudat se petrecu spre sfîrşitul după-amiezii. Ersilia primi vizita unui tovarăş "de la controale". Ea îi confirmă că primise vizita inginerului Lemenete, care-i solicitase un comision, şi că domnul inginer...
"Nu e inginer, tovarăşa!"
Ersilia rămase interzisă. Nici ingineru' şef "care spunea la fel" nu exista. Lemenete era un intermediar. Cu ajutorul ei, numitul Lemenete încercase să strecoare un fals în acte publice. Era grav. Tot ce era fals, cu acte şi publice, era grav...
După plecarea tovarăşului "de la controale", Ersilia se prăbuşi în fotoliu privind ţintă bufetul cu farfurii Rosenthal. În cameră se lăsase umbra. Prin cap îi treceau tot felul de nume, "Trident", "Odalisca", "Virgilius Voltaire"... Cine era, de fapt, Lemenete? Cumpăra şi el aceeaşi revistă (literară)? Trimitea poezii? Nu cumva îi lăsase un exemplar prin casă, un corp delict, o "amintire"?... Şi chiar fără el, îşi aducea aminte perfect: "rimele sînt bune, atenţie totuşi, unele metafore par prăfuite, am reţinut deocamdată «În pulberea dusă de vînturi»..." Ah, de-ar fi pus "colun căzut"! Şi acum uite că strecurase un fals prin Lemenete, care era un intermediar, numitul Lemenete... nu era nici măcar inginer... colun căzut... nu înţelegea cum de greşise, ea care era atît de prudentă... îi vor lua un interogatoriu?... nu, nu în cazul ăsta... dar nu înţelegea o mulţime de lucruri... Dacă mă întrebaţi, vă pot spune că îmi ţin poeziile în ordine, alfabetic... Ce ştiţi despre Lemenete?... Nu mi-a văzut niciodată poeziile, nici măcar nu ştie de ele!... (un corp delict, o "amintire", pe undeva prin casă - dar unde?) Ce vîrstă aveţi? (Dacă n-aş răspunde?) 63. Şaiştrei. Scrieţi de mult timp la "Rubrica începătorilor"? Cunoaşteţi vreun redactor de acolo? Aţi fost vreodată la redacţia revistei? Colun căzut... m-aş fi întors acasă cu troleibuzul, m-aş fi oprit în parc, pe o bancă... Nu, nu am fost la redacţie. Niciodată. Nu cunosc pe nimeni acolo. De ce aţi bătut la maşină chitanţa aceea? "Colun căzut"? Am scris-o demult, eram deprimată, Lemenete a venit după aceea, mult mai tîrziu, m-a întrebat de lampă, insista, i-am spus că n-o vînd, că e o amintire, ideea poeziei? nu ştiu ce să vă răspund... dar am scris şi lucruri optimiste, "nici ce-al tău frig nu-mi pasă, o! gerule de gheaţă"... asta e frumoasă, e optimistă, are un mesaj...
Simţi dintr-odată nevoia irezistibilă să citească ceva bun, vechi, ca o amintire, un lucru frumos. Citi pe nerăsuflate "O muză" de Duiliu Zamfirescu. Îşi limpezi mintea cu bătrîna nuvelă. În cameră era de-acum aproape întuneric. Numai în dreptul ferestrei pătrundea o fîşie de lumină ca o cerneală transparentă. Se ridică şi rămase în picioare în lumina aceea, neclintită, mult după ce silueta i se dizolvase în beznă. Începu să se zărească, puţin cîte puţin, apoi se văzu, în sfîrşit, bîiguind cu un fel de presimţire tragică, tragică: "Ah, sînt o muză!... Asta sînt... asta sînt!"


Vasiliscul (1981)
"Tout se fit ombre et aquarium ardent" (Rimbaud)
Îmi amintesc cu o remarcabilă precizie ziua în care am zărit vasiliscul.
Era pe la amiază, cerul acoperit de nori naviga lent spre apus. M-am oprit un moment în prag, părîndu-mi-se că nuferi, sau poate nalbe palide apăsau aerul cald de dinăuntru, substanţializate miraculos în aburul artificial şi fertil al serei. Trecînd brusc sub careurile acestui cosmos de sticlă, încerc de multe ori năluciri dificil de explicat, şi asta mă face să cred că experienţele mele merg bine. E un raţionament simplu: dacă piersicile sau merele sau coacăzele intersectează rotundul unui nufăr în închipuirea mea, înseamnă că nu peste mult timp vor înceta să mi se pară. Într-o bună dimineaţă voi deschide uşa laboratorului cercetînd lucid nişte flori asemănătoare fructelor pe care le-am strîns între pleoape. Nalbele vor avea o existenţă obiectivă şi un îndepărtat parfum, inerent antropologic şi subiectiv, de piersică...

Una dintre ferestrele serei dă spre o vale. Pajiştea coboară domol, delimitată de cîţiva copaci înalţi, înspre haltă.
Halta aceasta a rămas singurul semn al unei căi ferate dispărute. Are acoperişul spart şi cînd plouă săptămîni în şir se vede apa şiroind în cascade din golurile geamurilor. În apropierea ei se mai află o băncuţă, amuzantă relicvă barocă a fer-forgé-ului, o hulubărie a cărei vopsea albă s-a şters demult, acum e brun-cenuşie, şi o bicicletă imemorială. Aceasta din urmă nu mai are decît şaua şi ar semăna cu o antenă sau un paratrăsnet dacă ar fi pusă pe acoperişul haltei.
Dar acoperişul de ţiglă, cum am spus, e spart. Într-una din nopţi, reflectarea lunii s-a năruit în interiorul clădirii, peste o sală de aşteptare şi biroul impiegatului, umplîndu-le de cioburi lunare. Şedeam întins în pat, la singura lumină a unei lămpi voltaice. Mă gîndeam la nişte mere enorme, de mărimea unei mingi de baschet cel puţin, care aveau să răsară întocmai peste cîteva luni. (Acum sînt fericit că nu am sacrificat acele ceasuri fecunde de meditaţie unei banale contemplări a pajiştei.)
Ceva mai tîrziu, în aceeaşi noapte, am observat că halta dispăruse: o vale obscură o înlocuise. Am amplificat tensiunea lămpii şi am constatat dezastrul survenit; era, fireşte, iremediabil. De aceea n-am coborît imediat, ci numai a doua zi dimineaţă.
(Dacă îmi aduc aminte de toate aceste lucruri este pentru că ele sînt ulterioare apariţiei vasiliscului, altminteri cu siguranţă că le-aş fi uitat...)

Cînd am ajuns în spatele haltei începuse să toarne cu găleata. M-am adăpostit înăuntru, într-un ungher care era un fost closet. În gaura scaunului se înfundaseră ziare, acum îngălbenite.
Ploaia nu a ţinut decît un sfert de ceas. Am ieşit din adăpost. Am luat-o înainte prin cîmpie. La un moment dat, am avut impresia că ceva pluteşte deasupra, o pasăre poate. Am ridicat ochii: cerul era înnorat, norii erau joşi, o pasăre ar fi putut zbura chiar peste capul meu fără ca eu s-o văd. Brusc, mi-am simţit creierul ca de plumb, mîinile şi picioarele foarte grele. În faţa mea, deşi am motive să mă îndoiesc, răsări un sul de hîrtie. Am vrut să mă aplec să-l ridic şi, sub degetele mele încete, mi-am dat seama că şireturile de la pantofi mi se dezlegaseră. Am încercat să le înnod, dar mîna îmi trecea prin ele fără a le putea reţine. În scurt timp, sulul de hîrtie se derulă şi dispăru. Am avut senzaţia unei hărţi care se topeşte: într-o minusculă livadă, între nalbe, un crocodil de plastic; într-un iaz acoperit de nuferi, cîteva mere... mici cercuri concentrice care se îndepărtau unul de celălalt, livada oglindindu-se în iaz ca o imagine uitată şi inexplicabilă.

Am privit în jur: harta era la doi paşi, şi băncuţa, şi hulubăria, şi bicicleta. Parcă venisem spre ele în loc să le las în urmă. Alături, ungherul în care mă adăpostisem, cu gaura closetului umplută cu ziare.

Am întors capul.
Trenul trecu în tăcere pe lîngă umărul meu, toate cele douăsprezece vagoane, unul după altul. La una din ferestrele ultimului vagon stătea vasiliscul. Privea în depărtare încremenind totul. Sub ochii mei peisajul murea. Pe mine nu mă văzu. Dar trecu atît de aproape încît...

... Acum, uitîndu-mă în laborator la nuferii şi la nalbele pe care, dacă le miros, reconstitui aroma unui măr sau a unei piersici, îmi amintesc cu o remarcabilă precizie ziua în care l-am zărit. Era pe la amiază, cerul acoperit de nori naviga lent spre apus, fructele cădeau pe dalele din solariu desfăcîndu-se ca nişte flori galbene, albe, trandafirii.

Sensul acestei tautologii.
Sensul acestei tautologii.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Spacer Spacer