Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Respiraţie sub apă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Viziuni cu madone (XII)


Simona Cratel

29.08.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi episodul precedent aici.

Sentimentul de însingurare persistă în tramvaiul aproape gol, care scârţâie, trosneşte şi geme. Nici un cuvânt nu se mai cuvine rostit în tăcerea solemnă care înghite tot, anulează tot. Sentimentul de dezolare se regăseşte în foarte multe detalii din jur: feţele obosite ale celor care se întorc de la muncă, chestii vestimentare pe care le detestă, care o întristează, geamul murdar şi porcăria scrisă de un marker permanent imediat sub geam. Ivana nu o priveşte pe Ioana, şi invers, Ioana nu o priveşte pe Ivana. Amândouă scufundate în atmosfera gelatinoasă a oraşului cu lumini mişcătoare, lumini care pulsează, lumini care gonesc întunericul din locuri înguste şi singuratice, din apartamente suspendate în întuneric din blocurile prea înalte şi invizibile în noaptea prematură care a început la ora cinci.

Fetiţa asta pe care n-o cunoaşte şi cu care nu ştie să se poarte, şi care nici ea la rândul său nu ştie să se poarte. Dar măcar s-a liniştit, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu găseşte nici măcar un cuvânt să-i spună.
"Mă duci la baaaaabaaaau?", o întreabă cu ochii săi uriaşi bleu măriţi de-o spaimă instantanee.
"Cine ţi-a spus asta? Nu te duc la nici un babau. Babau nu există."

Fata clipeşte.
"Atunci unde mă duci?"
"Mergem până la mine, unde locuiesc eu. Nu vrei să vezi unde locuiesc eu?"
"Nu, eu vreau în parc. Vreau să-mi faci un om de zăpadă."
"E prea frig, nu mergem în parc."
"Vreau în parc. Vreau în parc. Vreau. Acum."

Dă fata jos din tramvai, o târăşte după ea pe străzi, convinsă că face ceea ce trebuie, deşi nu ştie ce face, unde pe lumea asta să meargă cu un copil aşa mic în afară de atelierul ei. Dar n-are timp de raţionamente, căci copilul e acolo şi trebuie distras cumva de la situaţia în care se află.
În faţa scării, un bărbat într-o scurtă verde le salută.

Refuzând să înceteze să tot apară pe-acolo şi s-o bântuie, gândul la îngerul cu bagheta. "Ivana, opreşte-te", îşi şopteşte. Opreşte-te.
Dar nu se opreşte.

La etajul şase, atelierul său, unde se simte cel mai bine. Doar să ajungă acolo, căci îşi cunoaşte vecinii, din acest bloc central, ştie la ce să se aştepte. Atelierul l-a obţinut printr-o cunoştinţă de-a mamei sale, şi a avut nevoie de timp să se obişnuiască cu locul. Mulţi sunt artişti, ori doar ciudaţi. Îi place să şi-i imagineze artişti.

Ca de obicei, vecina de la parter se află în postul său neoficial, acela de agent secret, trage cu ochiul prin uşa întredeschisă, să vadă cine iese, cine intră, cine ce face. Chiar dacă spaţiul este doar de doi centimetrii, cât pentru un ochi dement, braţul flexat, o pată albă de aproximativ zece centimetrii, învelit în ghips. A alunecat pe gheaţă, gândeşte Ivana. Oameni singuri, trebuie să fie mulţi din ăştia, care mai fură un pic din lumea reală pe gaura cheii, mai smulg frânturi din lumea de afară de pe hainele tinerilor care au încă o viaţă, iar ei au oricum de dat, li se scutură de pe haine ca urmele de zăpadă, zvâcnirea asta alertă, că se află în mijlocul a ceva şi că nu pot opri lucrurile să li se întâmple, sunt în mijlocul lor şi nu în afara lor. Tânăra pictoriţă de alături, cu faţa sa rotundă, albă, care trage acum un copil după ea. Ochii ei, speriaţi.
"Bună ziua", rosteşte Ivana.

Dar uşa se trânteşte. Nici un răspuns.

Cu câteva luni în urmă, când a venit prima oară aici, n-a observat nimic în neregulă, dar în timp, a ajuns să considere vecinătatea îndeajuns de excentrică încât să aibă din când în când câte un fior, să i se facă pielea de găină şi să se teamă să se întoarcă la ore târzii.

În labirintul de holuri care duc spre liftul îngust şi claustrofob, semi-ascuns în semi-întuneric, greu de mirosuri stranii şi de zgomote îndepărtate, îl vede: un bărbat complet dezbrăcat care cântă la o vioară. De ce îi era ei teamă mai tare. Asta îi ridică părul în cap. Întâi muzica, apoi trupul desprins dintr-o pată de întuneric densă, expunându-şi goliciunea brutală. Acoperă ochii Ioanei strângând-o lângă sine, faţa fetiţei se îngroapă în pântecele său. Se sprijină de perete cu fetiţa îndesată în ea, ca nebunul să poată trece fără să le atingă, iar peretele sprijinindu-se de alţi pereţi, iar pereţii de aer şi pământ, ca un lanţ fără sfârşit în încercarea aceasta de consolare reciprocă. Nu pare să le vadă, ceea ce nu poate fi adevărat. Nebunul se preface foarte bine că e nebun, gândeşte Ivana. Al naibii nebun... Vioara aşezată între umărul gol şi obrazul nebărbierit. Când se mişcă arcuşul, Ivana ştie că omul ăsta cântă ceva compus de un compozitor adevărat şi care se cântă pe undeva, pe scene adevărate. N-a avut niciodată curajul să-l întrebe cine este, unde cântă. Cu oameni dezbrăcaţi nu vorbeşte. Trupul ei o coardă firavă pe care nebunul trezeşte sentimente de care n-are habar. A desenat la cursuri o mulţime de modele goale, astfel că nuditatea nu-i mai spune nimic, însă nici un trup n-a apărut până acum din bezna unui hol pustiu, şi în nici una din aceste ocazii nici-o fetiţă de patru ani n-a tresărit înspăimântată şi nu şi-a înfipt unghiile în încheietura ei.

Muzicianul întoarce capul şi îi aruncă o privire inexpresivă. Apoi dispare după un colţ, dar muzica se aude în continuare.
"A zis sau va făcut ceva?", întreabă femeia de după uşa întredeschisă.
"Nu, suntem bine."
"Ia uite ce fetiţă drăguţă! Cine eşti tu?"

Zicând asta, deschide uşa de tot, face un pas ţinând la subraţ ceva, se apleacă şi întinde mâna liberă spre fetiţă.

Ioana nu poate rămâne mult aici. Acesta-i doar un loc pentru nopţile cu petreceri sau zilele în care pictează şi se comportă ca o criminală din cauza tensiunii cu care creează, sau în care leneveşte în pat până târziu cu o carte în mână. În blocul ăsta dubios, în care ea n-a văzut să locuiască nici un alt copil, doar persoane fără ocupaţie, pensionaţi pe caz de boală, şomeri, tot felul de dezorientaţi şi de... artişti.
"Ai vrea s-o vezi pe Miţi a mea?", întreabă femeia.

Bătrâna, îmbrăcată pretenţios, chiar dacă demodat, repetă, cu coşul în braţe:
"Möchtest du meine Katze sehen? Meine liebe Miţi?"

Îi zâmbeşte fetiţei călduros, cu entuziasm şi agitaţie.
"Sigur că vrem s-o vedem pe Miţi", răspunde Ivana.

Se apropie, ţinând mânuţa caldă într-a sa, fericită de întorsătura umană pe care o iau lucrurile pe holul acela pe care a ajuns să-l urască. Restabileşte cumva normalitatea, o bunicuţă prietenoasă şi un animal interesant.
"Mon chat est très sage et mange tout ce qu'on lui donne. Tu es sage, toi?"
"Vrei, Ioana, să vezi o pisicuţă?"
"Da, vreau."

Dar după o scurtă ezitare: "Pisicuţa asta muuuşcăăă?! Zgârie ca cealaltă? E la fel de rea?"
"Dac-o laşi în pace nu muşcă, Ioana. Şi nici nu zgârie. Uite, tanti te întreabă pe franceză dacă tu eşti cuminte? Eşti cuminte?"
"Sunt foarte cuminte."
"Mănânci tot?", continuă femeia.
"Da. Toooot.", rosteşte Ioana.

Aşteaptă amândouă ca femeia să le arate animalul. Iar ea se apleacă, coboară coşul, trage uşor pătura. În coş se află o păstârnac, nu tocmai proaspătă. Ivana tresare. Zice repede:
"Hai, Ioana, mergem acum."

Trage fetiţa rămasă cu mână suspendată în aer, mâna cu care se pregătise să mângâie pisica.
Vocea femeii:
"Gehen wir rein, liebe Miţi? Gehen wir?"

Pleacă grăbite, Ivana sufocându-se deodată, deşi îşi cunoaşte vecinătatea excentrică, deşi nu într-atât de bine să evite această întâlnire, întrebându-se cu groază ce-o gândi micuţa de lângă ea. Ciudat, ar vrea s-o protejeze şi s-o păstreze într-o lume normală ca un glob de sticlă.
Înăuntru, dezbracă fata de haină şi o bagă cu tot cu cizme în pat.

Ioana priveşte în jur, absorbită total. Studiază instalaţiile din fiare vechi şi cârpe şi hârtie decupată, de parcă ar avea puterea să înţeleagă ce sunt. Cel mai probabil par în ochii ei nişte ciudăţenii pe care dacă le-ar atinge s-ar putea roti, dacă ar smulge ceva, s-ar putea prăbuşi ca într-un joc interesant, iar mâzgălelile arată ca ceva ce-ar putea face şi ea, sau ca un mesaj de la alt copil care a trecut pe-acolo. Pânza uriaşă cu o tăietura pe mijloc cu aspect de ruptură în haină, prea fascinant ca să nu se holbeze nedumerită. Arată de parcă în momentul următor ar vrea să se ducă şi să-şi vâre mâna să vadă dacă e ceva înăuntru, în spatele picturii. Ar trebui să fie. Dacă n-ar fi nimic acolo, un lucru care a căzut dincolo şi în cădere a sfâşiat pânza, atunci pentru ce? Asta nu e artă, a declarat taică-su. E o prostie. Găseşte-ţi o slujbă, mărită-te.
"Vrei un ceai, Ioana?"
"Nu."
"Eu beau unul, eşti sigură?"

Copilul dă din cap în semn că da.
"Uuursuuuul muuuuşcăăăă?", întreabă Ioana.
"Da, ursul muşcă."
"Zgârie?"
"Cred că da. Poţi spune că zgârie."
"Calul muşcă şi zgârie?"

Ivana stă un moment să se gândească, n-a avut de-a face cu cai.
"Da, muşcă. Dar nu zgârie."
"Eşti o fetiţă drăguţă, vrei să te desenez?"
"Nu."
"De ce nu? Toată lumea vrea s-o desenez!"

E doar un copil, dar ceva o înfricoşează, poate portretele de pe pereţi, vineţii, triste.
"Bine atunci, atunci doar stăm, dacă tu aşa vrei."

Ivana se aşează alături, ridică un colţ de plapumă şi se bagă lângă fetiţă. Trece o vreme, greu, încet, amândouă conştiente la maxim de prezenţa celeilalte, prezenţă pe care nici una nu o pot rezolva într-un mod onorabil, doar semne de întrebare, necunoscute, resentimente, apoi copilul prinde un pic de curaj şi se dă jos şi începe să tragă de instalaţii, să îi atingă Ivanei pensulele şi creioanele. Acela e momentul în care Ivana sare din pat, luându-i lucrurile din mână, cuţite de paletă, tuburi pe care vrea să le stoarcă, sau o şterge cu cârpa de atelier pe mâna plină de albastru de Prusia. Foaia care i se oferă nu o atrage, vrea să tragă în continuare de lucrările de pe pereţi, şi atunci Ivana se repede la telefon, dar telefonul e mort, nu-şi aminteşte când trebuia plătit, cât să fii întârziat? Nu-l poate chema pe August s-o salveze. El, cu răbdarea şi veselia lui, cu diplomaţia parcă destinată îndepărtării unui copil de lucrurile ei mult prea preţioase. L-ar putea ţine departe.
"Ce-i asta?", întreabă Ioana.
"Oooh, ăsta-i un câine."
"N-arată ca un câine."
"Dacă te uiţi atentă, o să vezi că ăsta-i botul."

Ioana se holbează la bucata de metal neidentificabilă pentru ea, şi e complet bulversată. Femeia asta îi descompune universul.
"Câinele tău zgârie?"
"Nu, nu zgârie."
"De ce nu zgârie?"
"Pentru că nu e un câine adevărat."
"Deci nu e un câine."

O priveşte printre pleoapele întredeschise. E clar că acum o alătură vecinei cu păstârnacul. A clasat-o deja şi nu mai e nimic de făcut. O pişăcioasă de patru ani şi-a format definitiv şi irevocabil părerea despre ea. N-a durat mult, şi iată, a dat sentinţa şi în privinţa ei.
"E un câine. Ascultă, Ioana, ce-ar fi să facem noi două ceva interesant împreună? Ce-ai zice să decupăm ceva?"
"Ce?"
"Nu ştiu ce. O floare."
"Nu vreau nici o floare."
"Dar ce vrei."
"O rochie de mireasă."
"E prea complicat, îngeraşule."
"Eu vreau rochie de mireasă. Fă-mi o rochie de mireasă."
"Ce-ar fi să te fac îngeraş?"
"Nu vreau să fiu îngeraş."
"De ce nu?"
"Nu vreau."
"Ai fi aşa frumoasă drept îngeraş. Îţi fac nişte aripi?"
"Nu."
"Ascultă, eu hotărăsc ce facem, şi eu hotărăsc că te facem îngeraş."
"Nuuuu! Nu! Nu. Nu. Nu. Nu."

Ivana îi întoarce spatele supărată, căutând foarfeca din priviri, unde poate fi foarfeca aia nenorocită, iar Ioana începe să plângă. Fata se ridică şi caută în cartoanele stocate în colţ unul îndeajuns de gros pentru operaţiune. Apoi se apucă şi desenează cu o mână sigură două aripi stilizate. Între ele, o porţiune dreptunghiulară unde or să vină patru găuri făcute cu perforatorul şi o să intre sfoara. Decupează concentrată, uită de fetiţă. Abia când aude sticlă spărgându-se îi acordă atenţie.
"Pleacă de lângă borcanele mele cu pensule."

Apoi fetiţa vine să se uite şi tace. Perechea de aripi e aproape gata. Când apasă pe mânerele foarfecii pentru ultima tăietură, ridică un moment cartonul în aer, iar fata se dă înapoi un pas să nu fie lovită. Încă puţin, iar aripile sunt gata. Fetiţa le împinge şi fuge. Ivana nu reuşeşte s-o convingă. Refuzul e categoric.
"Dar de ce vrei să fii mireasă la urma urmei?", întreabă Ivana.
Dar nu primeşte răspuns, doar zbierete.

Când nu mai suportă, o îmbracă la loc în hăinuţa ei, îi leagă fularul. Unde merge acum cu ea? Nu ştie, cel mai bine ar fi s-o ducă înapoi de unde a luat-o. Nu e loc în viaţa ei pentru această mică fiinţă. Rezistă impulsului s-o lase în stradă şi să fugă. Prea nebunesc. Nimeni raţional n-ar face asta. Trebuie s-o ducă înapoi... de unde a luat-o.

Pe drumul de întoarcere, vântul bate îngrozitor. Ţinând fetiţa cu o mână, şi cu cealaltă aripile de înger pe care n-a convins-o nici o clipă să le poarte, şi care se zbuciumă încolo şi-ncoace smulse de vântul dement, se simte obosită. Faţa ei pare apăsată, sufocată de cerul întunecat, de frig, şi de vântul care parcă încearcă să-i smulgă din mâini fetiţa şi aripile. Toate se strâng în jurul ei ca un cleşte.
"Ce face nenea ăsta?", întreabă Ioana.
"Dă zăpada la o parte ca să putem trece."
"Dar nu vreau să dea zăpada la o parte!"
"De ce nu?!"
"Vreau să fie zăpadă peste tot!"
"Îţi place zăpada?"
"Da. Vreau să-l baţi pe nenele ăsta, să-l arunci la gunoi, să-l pedepseşti!"

Ivana, micşorată, se gândeşte că fetiţa asta o investeşte cu toată puterea din lume, îşi imaginează poate că e puternică şi mare şi că-i poate oferi tot ce-şi doreşte. S-ar putea să aibă o mare deziluzie mai târziu.
"Nu pot să-l bat şi nici să-l arunc la gunoi."
"De ce nu?!"

Ivana dă din umeri. Ce e de spus? "Nu meriţi să trăieşti mai departe, na, mori pe dinăuntru, acum, na, acum". Şi bam, vârful baghetei se ridică de pe fruntea ei. "Cine eşti tu, persoana asta, detestabilă". Încetează să gândeşti, îşi repetă Ivana, încetează să gândeşti. Ar vrea să-şi lepede mintea ca pe-o piele folosită, ar vrea să fugă şi să nu se mai oprească niciodată.

Citiţi următorul episod aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Resurse

Simona Cratel este autoarea volumului Străinii, publicat de Editura LiterNet.
Siteul personal al Simonei Cratel

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Povestioara cu prăjiturele, Simona Cratel (4.7/5 - 10 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Adevărul despre mine, Simona Cratel (4.8/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Falling from grace, Simona Cratel (4.8/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Mi-e dor de Praga, Simona Cratel (4.5/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Orice femeie ar trebui să aibă un stăpîn şi-un sclav, Simona Cratel (5.0/5 - 8 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer