Viziuni cu madone (XI)

Citiţi episodul precedent aici.

Când intră, îşi dă seama. Lasă plasele jos, şi ajunge în sufragerie.

Exact acolo, iată. Ivana pe canapea, cu o cană în mână, cu un zâmbet forţat pe faţă, cu părul prins în coadă şi o bluză albă cu mâneci uşor bufante. Nevasta sa într-o bluză roşie, rujată şi cu faţa lucind în lumina care intră pe geam. Şi-a pieptănat părul simplu, dându-l după urechi, iar această simplitate este nefirească. Lucky ascuns sub canapea, cu botul vizibil de sub marginile cuverturii, mâţa adunată de pe străzi în braţele copilului.

Fetiţa asta!

Nu se lasă aceste femei, continuă să persiste în ideile lor. Vor război. Război va fi.

Nici măcar nu ştie ce-l înfurie mai rău: prezenţa fetiţei acolo împotriva voinţei lui, sau decenţa nevestei sale. De obicei dialogul lor de familie în fiecare dimineaţă este ceva de genul:
"Mamă! Ce dracu'...?!"
"Ce vrei să zici?"
"Ce ţi-ai făcut?"
"Ce vrei să zici? Ce, nu-ţi place?"
"Bineînţeles că nu-mi place!"

Îşi arată şi el dezaprobarea, susţinând-o pe Ivana, cu o mutră acră: "Dă-ţi jos dracului aia din cap!"
Iar ea: "Nu!"
"Şi ce-i cu bluza aia?! O bluză decentă n-ai găsit?!", continuă de obicei Ivana, duşmanca înverşunată a garderobei mamei sale.
"Ce are asta?"
"Decolteu indecent are, asta are."
"Începi să semeni din ce în ce mai mult cu taică-tu!"
"Merci frumos", urlă el la asemenea remarci, căci orice asemănare cu fi-sa e neavenită.
"Tată, nu poţi s-o convingi pe mama să se poarte ca o femeie normală?", îl imploră săptămânal Ivana.
"Acum mă rogi s-o fac să se poarte ca o femeie normală?! Nu crezi că-i un pic prea târziu?!"

O venă îi pulsează pe gât. Simte că le-ar trosni pe amândouă şi le-ar da afară cu copilul ăla cu tot. Îi distrug viaţa. Ele l-au adus în halul ăsta. Era alt om odată. Era om.
"Cristiane, nu mai sta aşa în uşă. Intră şi zi ceva.", îl îndeamnă nevasta.
"Nu pot acum", mormăie. "Am nişte treabă la magazin."

Dar e mai rapidă decât el. Îl apucă de braţ şi zice: "Să nu te prind. Nu trebuie să faci nimic, doar să stai. Nu te obligă nimeni la nimic."
Cum era cu obligatu'?, se întreabă bărbatul privindu-i mâna înfiptă în braţul său.

Ivana îşi înghite cuvintele care-i vin deodată pe buze odată cu lacrimile pe care le-ar vărsa, dacă ar fi singură în sufrageria aceea. Fetiţa, Ioana, stă lângă ea, manevrând pisica de colo-colo ca pe o păpuşă. Mâţa scoate câte un miorlăit slab, deja resemnată, ştiind că tortura nu mai poate fi evitată.
"Cum ai zis c-o cheamă pe pisicuţă?"
"Portocală."
"Portocală? Ce fel de nume e ăsta?"
"Pentru că e portocalie."
"Ce nume comic", zice fetiţa şi îşi lipeşte pisica de faţă, zâmbind.

Ivana îi aruncă o privire tatălui său care stă încă în hol şi arată ca în pragul unei crize, cu faţa vânătă de furie. Se recapitulează pe sine. Ritualurile, să alungi de la tine demonii, spălatul de dimineaţă, gestul de a-ţi aduce apă în palme spre obraji în timp ce te-apleci peste chiuvetă. Cum s-a pregătit pentru acest moment, după ce s-a trezit. Zile reci de iarnă. Ninsoarea oprindu-se, pornind din nou, stratul de zăpadă crescând, micşorându-se, crescând din nou, ca şi cum nici vremea n-ar şti să se hotărască. O zi, două, trei. Orele scurgându-se gelatinos pe colţuri de mese pe care le priveşti fix, fără să te gândeşti la nimic, în faţa peretelui gol, de unde ai dat jos tabloul cu nudul răstignit pe muchia unui pat din motive de indecenţă şi ultragiere personală. La dracu'. Iar ea ştie, tortura va continua. Respiră spaţiul din jur, cuprinzând contextul cu o putere de sinteză rapidă, în clipele acelea brutale. Totul în jur, îmbibat de context, de spaţiu.
"Ce face nenea ăla gras pe hol?", întreabă Ioana.
"Nu vrei o bombonică?", încearcă Ivana să deturneze discuţia, şi se repede la castronul cu de pe masă.
"De ce-i aşa gras? E bolnav? De ce-i aşa urât? Şi ce chelie mare are...", continuă fetiţa fără să se uite la el, ridicând în aer pisica şi reaşezându-şi-o în poală.

Îşi vede tatăl intrând şi luând loc pe unul din fotolii.
"Eşti supărat?", îl întreabă Ioana.
Cristian priveşte pe geam, deşi doamna Popescu îl ciupeşte de braţ în trecere.

"Puişorul meu, vrei să papi ceva?"
"Nu mi-e foame", zice fetiţa strângând cu putere pisica.
"Nu vrei să laşi pisicuţa în pace, că uite, o doare", îşi încearcă norocul, la gemetele disperate ale pisicii, doamna Popescu.

Fetiţa face semn energic din cap că nu. Ridică pisica în aer şi-o zgâlţâie cu toată puterea.
"De fapt, îmi place asta", zice Cristian, fericit să asiste la tortura mâţei care i-a fost băgată pe gât. Puricoasa aia ordinară. "Chiar îmi place."
"Câţi anişori ai? Ştii să spui?", o distrage doamna Popescu.
"Am zece."
"Cum să ai zece, ia mai gândeşte-te."
"Cinşpe."
"Puişor, ai patru ani."
"Nu am patru ani, eşti o mincinoasă. Şi eşti urâtă."
"Hai lasă pisicuţa."
"Nu!"

Întorcându-se spre Ivana: "Vrei să-i spui lu' tanti cea nebună să mă lase în pace?"
"Ştii vreo poezioară?"
"Ştiu."
"Ne-o spui şi nouă?"

Ioana dă din cap:
"Vine iarna, n-am căciulă,
Şi mă doare direct în p_"
"Ooooookaaaaay", o întrerupe Ivana înainte de a rosti ultimul cuvânt, apucând-o de umeri cu forţă. "De ajuns! Nu ştii că nu-i frumos să vorbeşti urât? Cine te-a învăţat aşa ceva?"

Fetiţa dă din umeri.

Cristian îşi toarnă un pahar de whisky, râzând încântat. Nu s-a aşteptat la asta. Ridică paharul spre nevasta sa şi zice: hai noroc.
"Uite ce jucării ţi-am luat", spune Ivana, şi scoate un pachet pe care i-l întinde fetiţei.
"Nu mă interesează."
"Nu-ţi plac jucăriile?"
"Ba da, dar îmi place pisicuţa. Mi-o dai mie?"
"Nu pot să ţi-o dau, pisicuţa nu e jucărie. Este o fiinţă. Uite, dacă o strângi aşa o doare."

Ivana se apleacă să-i ia pisica din mână, iar atunci fetiţa ridică braţul şi-i arde un pumn în burtă, apoi arde un pumn pisicii, care de spaimă şi durere se zvârcoleşte, îi scapă din braţe. Mâţa sare direct spre Cristian, şi prinzându-se cu ghearele de umărul acestuia, face saltul salvator spre fereastra din bucătărie. Fetiţa urlă, Cristian urlă, Ivana începe să ţipe într-un atac de panică. Madam Popescu începe să urle ca să-i liniştească. Ioana îi arde un şut în picior şi fuge după pisicuţă, Ivana fuge la ea în cameră, iar Cristian înjură de toţi dumnezeii.
"Împuţitule", urlă fetiţa în bucătărie. "Pizda mă-tii de împuţit!"
"Adu-mi spirt, adu-mi un bandaj, adu-mi ceva, nu sta ca proasta", urlă Cristian către soţia sa, cu bluza plină de sânge, dezgolindu-şi umărul cu rănile adânci.
"Ivana...", urlă doamna Popescu "... ia copilul şi pleacă! Du-l de-aici. Fugi."

Ivana cu hainele în mână, apucă fetiţa la subraţ şi iese. Fetiţa se zbate şi înjură. "Eu te tai pe tine!", îi spune Ivanei. "Eu te tai!"

În jos pe scări, cu fetiţa lângă ea, nu ştie încotro să se îndrepte. Simte pură disperare. Şi-ar dori să nu fie în situaţia asta. Acum, ce? Singura şansă, asistenta socială, Ramona. Doar ea mai poate să facă ceva. Dar ce să facă împreună cu fetiţa aceasta o zi întreagă? Încotro? Cu fetiţa asta de care-i este aproape frică?


Citiţi următorul episod aici.