Tu și cu mine în soare

Râzând. Când nu râdem, ne certăm. Și ne certăm și ne certăm, apoi izbucnim în râs, de parcă cearta ar fi un mod de a ne pregăti să râdem. Iar tu te rușinezi din nou: Ne privește toată lumea! Iar eu spun: Lasă-i să se uite! Iar soarele ridică orașul de la pământ, orașul levitează, nu mai este orașul greu care apasă în jos pe care îl știm. Strada este un pic mai sus decât o știm noi, clădirile sunt mai sus, copacii ating norii, iar noi prindem soare în palme. Tu râzi și când râzi inima mi se mărește, pot simți asta, este un fenomen medical nemaiîntâlnit, iar pulsul îmi crește. Dar nu pot tot timpul să îți spun dă-mi mâna, cum fac de obicei acasă. Atunci este ușor să îți iau mâna și să ți-o așez pe pieptul meu, iar tu să exclami: Dumnezeule! Fac asta ca să nu uiți niciodată. Îți dau o unitate de măsură. Următoarele tale femei vor avea de luptat cu imposibilul. Impun un standard greu de atins. Mi-este milă pentru ele. Iar soarele ne umple pe amândoi, pot simți asta. Te simt blând azi, nu așa înnebunit de viață, râsul tău este cum e pulsul mărit la mine. Îți simt râsul ca pe o unitate de măsură. Tu îți verși mâncarea pe haine, te superi singur pe tine ca un copil, nu mai vrei să mănânci, lași jumătate de porție în farfurie, eu nu mă ofer să termin pentru că este cu carne și plecăm să râdem în altă parte. Te sorb din ochi și îți simt râsul cu sufletul, impunând un standard imposibil de atins pentru viitorii mei bărbați. Orașul levitează.