Atelier LiterNet Eseu Evul Media

Vinovat e tot făcutul? / Jurnal dintr-o operă de artă (3)

Bogdan Ghiu

04.10.2009

Gomora. Cealaltă mafie a Italiei, de Roberto Saviano, tradusă vara aceasta (de către Corina Petroff şi Adriana Stănescu) şi în limba română (la editura Univers), este o carte hipnotică, care, simplu şi convenţional spus, m-a marcat aşa cum de multă vreme nu mi se mai întîmplase cu un text scris (în condiţiile în care consum - şi produc - astfel de "materie" non stop).

Autorul ei s-a născut în 1978, are, deci, 30-31 de ani, dar deja, pentru scrierea acestei cărţi, trăieşte ascuns şi sub pază, în continuă deplasare, aşa cum trăia, pînă de curînd (înţeleg că s-a mai "relaxat", mă rog, treaba lui, "protivnic sluşaet", Salman Rushdie).

Gomora este un text care trebuie, din datorie morală, care de obicei se manifestă ca insuportabilitate, ca neputinţă de a tăcea, de a nu vorbi, să dea corp unor lucruri cunoscute, dar de nedovedit, într-un "duh" criminal care se întrupează în realitatea însăşi: activitatea criminală a acestei mafii postmodern-neoliberale care este Camora şi care, în lipsa statului, pur şi simplu a infiltrat viaţa de zi cu zi a Italiei, pornind însă din sudul peninsulei, din provinciile Puglia şi Campania.

Camora este una cu economia globalizată, nu are nimic de-a face cu spectacularitatea cinematografică depăşită a Cosei Nostra sau a n'dranghetei, mafii de ordinul trecutului ca model şi ca mod de organizare, falocrate, machiste, închise, ierarhice, piramidale, conservatoare. Diferenţa dintre cele două tipuri istorice, "epocale" de mafie este ca aceea, mai uşor perceptibilă la noi, dintre comunismul stupid, greoi, penibil (aşa cum bine face că-l arată tînăra noastră cinematografie: să ne fie ruşine de comunism ca de o postură jenantă, criminal de jenantă) şi postcomunism. Camora este invizibilă şi nespectaculoasă, este economia însăşi, Italia însăşi, lumea însăşi. De aceea nu vrea să se vadă, detestă războaiele şi violenţele (la care recurge fără greţuri, pînă la limită, dar numai atunci cînd este absolut necesar), este, deci, greu de dat în vileag, de vizualizat, de arătat, de povestit. Pentru asta, pentru a "povesti" structural Camora-Gomora, Roberto Saviano îi dă corp din al său însuşi, se pune cu propria sa fiinţă, cu propriul său corp în slujba producerii textuale a sensului, corpul său dă corp "obiectului" textual, altfel de neprins, omniprezent asemenea Duhului Sfînt.

Pentru mine un astfel de autodafé expresiv şi periculos înseamnă literatură, nu povestioarele de doi bani, echivalentul berii (pentru "domni") sau al ceaiului (pentru domnişoare). Mitul ideologic contemporan al poveştii este făcut anume pentru a ucide literatura înlocuind-o cu un simulacru al ei. Literatura adevărată este periculoasă şi auto-sacrificială.

Pornind de la această operaţiune de sacrificare de sine întru expresie (a-ţi da propriul corp sensului criminal insesizabil, diavolului, pentru a-l putea să-l combaţi), de la această carte singular-exemplară, de la intuiţiile ei, îmi propun să lucrez. Mă voi referi la Roberto Saviano aşa cum el însuşi, în cartea sa, se referă, face apel în gol, mereu în gol, la Pier Paolo Pasolini, pentru a reface o linia mereu lipsă, întotdeauna ruptă.

"Voiam pur şi simplu să găsesc un loc. Un loc unde să mai fie posibil să reflectezi, fără ruşine, la posibilităţile cuvîntului. Posibilitatea de a scrie despre mecanismele puterii, dincolo de întîmplări, dincolo de detalii. (...) Dacă mai era cu putinţă încă să adulmeci, precum porcii antrenaţi să caute trufe, dinamicile realului, afirmarea puterilor, fără metafore, fără medieri, doar cu lama scrisului. (...) Am început să-mi scandez propriul eu ştiu, un eu ştiu al vremurilor mele."

Trimiterea pe care o face aici Saviano, în nişte pagini-litanie, este la articolul intitulat "Ce este o lovitură de stat? Eu ştiu", apărut la 14 noiembrie 1974 în Corriere della Sera, existent şi în limba română, sub titlul "14 noiembrie 1974. Romanul masacrelor", în Pier Paolo Pasolini, Scrieri corsare, traducere de Oana Boşca-Mălin şi Corina Anton, Polirom, 2006, pp. 95-99. Este o fericire rarissimă să dispunem de toate aceste texte extraordinare, care evocă o lumea pierdută, aceea a intelectualilor-artişti responsabili, şi în limba română. A nu le citi şi a nu lucra, cu mintea şi sufletul, pornind de la ele, înseamnă a refuza să te înarmezi, a-ţi ascunde capul în nisip, adică a te înmormînta, cel puţin cognitiv, de viu în pustiul fierbinte a realităţii mafiote a lumii contemporane. A refuza să vezi şi să ştii ceea ce eşti tu însuţi: altul, un produs sintetic, de alţii produs. "Je est un autre" politico-economic (calitatea rimbaldiană a scrisului revoltat-senzorial al lui Saviano fiind altă pistă de meditaţie-acţiune).

Loc, non-loc, neo-loc. Structura mafiotă a realităţii construite
Jurnal dintr-o operă de artă (3)

Culorile disparent-străfulgerătoare ale coperţii Eticii: pe faţă, adică spre exterior, gri-cenuşiu, asemenea cerului, se pierde în cer; pe spate, adică spre interior (interior deschis!), alb la fel de celest (norii). Adaptare spontană, prin materiale simple, uzuale, la îndemînă, prefabricate, sintetice, la aerianul local, olandez. Celestul poate fi obţinut şi cu materiale minore. Etica, neapărat meteorologică.

Multiplicare, intensificare a imanenţei.

Să scrii la faţa locului. Dar nu peste tot este loc, nu peste tot locul se dez-văluie, arătîndu-şi faţa, făcîndu-se chip. Te duci undeva ca să scrii acolo, anume, pentru că "se" scrie (nu există "se", este un simplu efect de impersonalizare, impersonalul e colectiviul, divinitatea imanent produsă, rezultată a colectivului, în mod colectiv: Noi, Dumnezeu! Tocmai ca divin, ca impersonal, colectivul poate ajunge să terorizeze). Nu se poate scrie decît la faţa locului, acolo unde locul capătă / se face faţă, şi te interpelează.

Lumea, realitatea este tot mai construită, excesiv construită, blocată în construit, "betonată", se compune, interesat-mafiot, tot mai mult din non-locuri, din ne-locuri, şi din "neo-locuri". Locurile sînt tot mai rare, politic evitate, eliminate: fără loc(uri)!

"Foarte multe sînt emanaţiile directe ale clanurilor (...), o armată pregătită să acopere totul cu beton. (...) Enorme aglomerări comerciale care, în loc de non-locuri - cum le-a definit etnologul Marc Augé (3) -, păreau nişte neo-locuri. Supermarketuri unde tot ce poate fi cumpărat şi consumat trebuie să permită bancnotelor să boteze capitaluri şi bani care altfel nu şi-ar fi găsit o origine legitimă precisă. Locuri de unde trebuie să înceapă originea legală a banilor, botezul oficial. Cu cît se construiesc mai multe centre comerciale, cu atît se deschid mai multe şantiere, ajung mai multe mărfuri, lucrează mai mulţi furnizori, se fac mai multe transporturi, cu atît mai repede banii vor reuşi să treacă dincolo de perimetrele accidentate ale teritoriilor ilegale în cele legale".

Ne(o)locul e neutru, impersonal-multifuncţional. Locul e (deja) producţie (sens, scris) pentru cătrebuie produs, smuls ne(o)locului: e muncă, producţie continuă de substanţă (colectivă: colectivul este substanţă, substanţa este multiplul, multiplicatul, ceea ce se înmulţeşte, nu se adună).

Arta (prin Thomas) reface locul, "locuitatea" şi "locuibilitatea" lumii împotriva - deci pe fondul - vacuităţii compuse din non-locuri şi din neo-locuri a realităţii sociale mafiot construite.

Epifanie? Într-un sens pur generic. De fapt, antropofanie, ontofanie, pur şi simplu. Fiinţa este tot mai intermitentă.

Lemn, carton, folie de plastic, bandă adezivă, hîrtie: materiale etice (chiar dacă nu neapărat şi, ipocrit, decorativ ecologice, "corecte politic") împotriva betonului structural mafiot (dacă ar fi să-l extrapolez, să-l consolidez pe Saviano, să lucrez cu el, pornind de la el).

În beton se toarnă, mafiot, morţii cel mai bine. Beton-crimă perfectă. Beton-mafia. A construi definitiv, cu beton, înseamnă a construi cu morţi, prin crimă, pentru morţi. Pentru a ucide, ucigînd. A "betona" crima, a o face să devină "beton". A pereniza şi a monumentaliza crima. Betonul, crima ca self-monument.

Numai precar este etic (să construieşti, să exişti). Altă arhitectură a existenţei.

Este non-etic (ne-etic - neo-etic?!) să construieşti altfel decît precar.

Dublă mişcare, aparent disruptivă, de fapt reciproc consolidantă (hiperstructură şi a artei lui Thomas însuşi): multiplicare de precaritate, hiper-sub-loc, precaritate şi/deci multitudine, înmulţire continuă.

Etic e numai locul. Numai etic se poate crea loc. Dar locul trebuie produs, nu e dat (dat numai ca deja produs; "datul" se produce - politic). Împotriva - şi pe fondul - ne(o)-locului globalizator, înglobant, un proiect ca al lui Hirschhorn, The Bijlmer Spinoza-Festival, construieşte în mod precar un loc, ca "rezervaţie" sau ontogeneză Etică. Etica este singurul loc, pe care Thomas îl construieşte, aparent contradictoriu, ca hiper-sub-loc precar.

Legătură structurală, necesar-inevitabilă, între etică, Etica lui Spinoza, loc, precaritate şi multitudine (ca proces, ca act: înmulţire permanentă, necontenită, colective în continuă creştere, pentru o tot mai amplă şi mai dreaptă, mai democratică producţie de fiinţă: democraţia e fiinţa), toate (azi mai explicit, mai declarat, mai vizibil, mai evident ca oricînd) prin artă (nu prin politică sau prin economie, ci împotriva şi pe fondul advers, prim-negativ, al acestora). Arta ca altă politică a politicului.

Numai precar (adică multiplu, "multitudinar", mobil-colectiv) este Etic (etic conform Eticii).

Aici, să se vadă de departe, aici este Etica! Aşa este Etic! - proclamă Arta. Normele arhitectural-existenţiale sînt, astăzi, emise de către artă.

Arta reface subiectul, substanţa, locul şi munca. Ontologia - numai ca producţie colectivă. To On - "On" - impersonalul, altfel spus, colectivul.