Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Telepitecapitalism (preview I)


Bogdan Ghiu

22.11.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Voi lansa cartea Telepitecapitalism. Evul Media 2005-2009 duminica viitoare, pe 29 noiembrie 2009, în cadrul Tîrgului Gaudeamus, începînd cu ora 11.30, la standul editurii Idea. Cine va lipsi nu va avea nicio scuză (după aceea). Cultura e ca legea: nu poţi invoca necunoaşterea ei.





Maimuţa de televizor şi negustorul de arme grele (1)

"Cînd maşina devine planetară sau cosmică, asamblajele tind tot mai mult să se miniaturizeze, să devină microasamblaje." (Deleuze-Guattari, Mille plateaux)
Textele care urmează (dar care, de fapt, au premers însoţind, ca o cronică a dispariţiei, dez-istoria perioadei 2005-2009) au singură unitate: de atitudine. De fapt, de reacţie, de reflex chiar, căci ele nu reflectă (aşa cum se spune, căci niciodată nimic nu "reflectă" ceva, iar "oglindirea" este inter-reacţiune şi creaţie, şi încă una "organică") o atitudine preconcepută, o măsură-etalon plimbată, pat al lui Procust mobil, de-a lungul realităţii, ci o încercare repetată şi, pînă la urmă, abandonată - deci disperată -, a autorului lor, de a mai scrie, aşa cum a făcut de-a lungul întregului ultim deceniu al secolului trecut, despre televiziune, în special, şi despre media, în general, în mod analitic, critic - deci cu pasiune. Încercînd, din cînd în cînd, să mai scriu despre televiziune, m-am trezit reacţionînd - reflectînd reflex -, de fiecare dată, la fel, şi am renunţat. Televiziunea a devenit de o banalitate crasă, non-aventură şi contra-invenţie. Dar poate că tocmai acesta este ultimul ei "truc", (non-)evenimentul care ar trebui discutat.

Televiziunea a schimbat lumea, a modificat percepţia asupra realităţii şi, mai ales, a introdus fantasma posibilităţii de a fabrica realitatea prin "oglindire", şi acum s-a retras, a "dispărut". Televiziunea ca atare nu mai reprezintă cîtuşi de puţin o noutate, şi a-i mai pune în discuţie, azi, principiile de bază poate părea un gest demodat, depăşit, inutil.

Să mă explic. Însăşi "depăşirea dialectică" a televiziunii reprezintă o "critică" obiectivă a ei. Televiziunea s-a banalizat şi a explodat, s-a dizolvat, s-a făcut societate. "Tehnic" vorbind, televiziunea a făcut un pas înapoi, devenind, pe de o parte, din "generalistă", "pachet" de canale "de nişă", iar, pe de altă parte, ecranul ei tinde să devină, tot mai mult, cadran de control. Televiziunea devine, azi, tot mai mult radio, plasă de aşteptare şi de însoţire, cînd nu de provocare, a "evenimentului". Aşa-numitul plan mediu, sau "plan american", a înlocuit aproape în totalitate "trucurile" cinematografice cu care televiziunea ne vrăjise pînă de curînd. Televiziunea se banalizează, "dispare", pretinde a deveni, acum, "vedere naturală". Camerele ei de luat vederi involuează, în pas cu epoca, spre statutul omniprezentelor camere de supraveghere, iar "jurnalismul" de aşa-numit talk-show nu este decît un "Big Brother" cu jurnalişti, de fapt cu, pe de o parte, "analişti" (termenul care s-a generalizat, înlocuindu-l pe primul) în cantonament, convocaţi în "sesiune continuă", şi cu, pe de altă parte, reporteri (i)mobilizaţi pe la diversele "locaţii" şi "feţe ale locului". Cu toţii, în aşteptarea "evenimentelor", fantasmînd febril scenarii posibile. După 11 septembrie 2001, peste tot în lume s-au înmulţit televiziunile "de ştiri", care nu fac altceva, 24 de ore din 24, decît să pîndească evenimentul, cu camerele deschise şi în camere închise: o umanitate permanent trează, cu jurnalişti pe post de scobitori menite a ne ţine ochii deschişi. Televiziunea a devenit o tortură a realităţii, privare de somn şi visare cu ochii deschişi, îndemn indirect la halucinare. Televiziunea nu mai manipulează imagistic, prin "şmecherii" cinematografice şi fabricare hollywoodiană de imagini, ci se transformă tot mai mult într-un performance, apropiindu-se tot mai mult, gestual, postural, de ceea ce, în blestemata istorie a totalitarismului comunist, s-a numit autoreeducare, jurnaliştii (rebotezaţi "analişti") devenind tot mai mult nişte gardieni ai realului. Imaginea nu se mai formează pe micul ecran, separat, ci direct pe retină, în minţi şi în suflete: televiziunea a devenit cu totul invizibilă. În acest sens s-a "banalizat" şi a "dispărut" televiziunea: mimînd văzul comun, simţul comun, procurîndu-ne plăcerea perversă şi falsa putere obştească de a pîndi, de a supraveghea realitatea - în loc să o facem. Televiziunea ne ţine dincoace de ecranul invizibil, gata înfrînţi, fără luptă.

Asemenea democraţiei înseşi, pe care o incarnează incorporal, transvizibil, televiziunea a generalizat transparenţa, făcîndu-ne pe toţi transparenţi unii la alţii, transformîndu-ne, din mesaje autoconsistente, producătoare de realitate, în medii. "Noi, media", pentru a-l cita pe fiul meu, Miron. Cu toţii am devenit "media" şi medii, "tu eşti realitatea", adică "tu eşti televiziunea". Stadiu ultim al flatării populiste de piaţă a consumatorului-rege, acest gest reprezintă, de fapt, din partea jurnaliştilor, o ipocrizie menită a masca o demisie, o lene, o dezertare, acceptarea unei înfrîngeri: dizolvarea jurnalismului în "media". Încă o dată, televiziunea dispare istoric dizolvîndu-se în noi înşine, ca societate. Şi atunci intrăm în manipularea sofistică, de salon, prin discuţii infinite şi prin postură: reacţia vitală la realitate a fost înlocuită cu discutarea pasivă a realităţii. În locul acţiunii, hermeneutica, domnia interpretării infinite menite a preîntîmpina "transcendental" reacţia şi acţiunea, a o media, a temporiza spontaneitatea, a o încadra şi canaliza, a formata comportamentele, nu doar viziunile. Pe măsură ce micul ecran al televiziunii se dez-imaginalizează, se hiperminiaturizează şi devine, flat, tot mai imaterial, ajungînd cadran de control şi de măsurare a realităţii, "jurnaliştii" (termen, repet, depăşit, desuet) se transformă ei înşişi într-un fel de ace indicatoare, creînd iluzia unui control obiectiv, fiabil, a unui feed-back "automat" al realităţii. "Cunoaştem" tot mai mult, putem tot mai puţin: disociere a lui savoir de pouvoir. "Facem" non-stop jurnalism, jurnalismul, zice-se, se democratizează ("power to the people!"), cu toţii participăm la producţia universală de ştiri şi la dezbaterea lor, producem imagini şi informaţii, devenim "surse" ale Marii Dezvăluiri, dar tocmai prin această iluzie a atotputerniciei "informaţionale" sîntem pasivizaţi, ni se deschid ochii, urechile şi gura, dar ni se leagă mîinile şi picioarele, fiind separaţi de fabricarea efectivă a realităţii în schimbul "puterii" iluzoriu panoptice de a o vedea, de a o "supraveghea" şi de a o "analiza". "Facem presă" pentru a nu face politică, "reflectăm" în direct şi în încontinuu realitatea pentru a-i rămîne doar spectatori, pîndim cum o fac, cum ne-o fac alţii. Mediajurnalismul actual îi separă pe oameni de propria lor putere.

Sau, cel puţin, asta ar vrea. Căci, aşa cum votează tot mai puţin, oamenii se şi uită tot mai puţin la televizor. Auto-captivitatea "jurnaliştilor", care nu mai investighează, ci "află pe surse" (expresie grotescă cel puţin din punct de vedere gramatical) şi supraveghează realitatea făcută de alţii, lăsată, astfel, pe de-a-ntregul în seama altora ("noi", spectatori, "ei", subiecţi, autori ai istoriei), nu a prins decît în rîndul categoriilor sociale deja captive, deja pasive. Societatea este în altă parte, în afara ecranului. Societatea ca atare a devenit invizibilă şi insondabilă. Şi atunci, media o moralizează, o "ceartă". Dar a devenit ea însăşi un joc monden închis într-un salon. Televiziunea a devenit una cu "circuit închis". "Punctul de control", "turnul de veghe", "media-center"-ul se izolează singur de realitate, închizîndu-se în iluzia dominării ei panoptice. Televiziunea se "minorizează" şi se infantilizează pentru a ne trage după ea într-o pasivitate spectacular-"democratică". Din "simfonică", televiziunea a devenit muzică "de cameră". Cine se mai uită la televizor? Nici măcar vechii ei critici pasionaţi, asemenea mie. Pînă şi ei, pînă şi eu am abandonat televiziunea, care s-a transformat, în totalitate, într-un reţetar mecanic, artificial. Timorată, mimînd o conştiinţă istorică încărcată, obosită de propriile ei şmecherii, îmbătrînită în rele, televiziunea a ieşit la pensie, încercînd să-şi supravieţuiască artificial, conectată în întregime la "aparate", lăsîndu-se în întregime în seama "tehnicii".

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer