Telepitecapitalism (preview II)

Citiţi episodul precedent aici.

Voi lansa cartea Telepitecapitalism. Evul Media 2005-2009 duminică, pe 29 noiembrie 2009, în cadrul Tîrgului Gaudeamus, începînd cu ora 11.30, la standul editurii Idea.

Dar gata acum. Televiziunea nu se mai vede, a "dispărut democratic", deci este cu atît mai periculoasă. Nu mai este nevoie de forma-televiziune, de cadrul şi de chenarul ei în momentul cînd toţi facem televiziune, cînd toţi sîntem (invitaţi să fim) televiziune. Televiziunea este în afara ei înseşi, e societatea însăşi, autonormîndu-se infra-mediatic.

Deşi am abandonat televiziunea şi pretenţiile ei de a ne sedentariza, de a ne ţine captivi, icoana televiziunii devine un simplu icon, televiziunea încearcă să ne urmărească, cu fluxul în flux, pe telefoanele mobile, să ne ia urma, micile ei ecrane devin tot mai mici, display-urile electronice, tot mai gadgetizate, hiperminiaturizează imaginile televizuale, încadrîndu-le într-un flux informaţional textual şi numeric. După epoca gigantismului casnic sedentarizant care e reuşit să preschimbe şi să normeze societatea, televiziunea se face mică şi vrea să ne urmărească: post-neo-nano-panoptismul. Televiziunea ne-a devenit ecran mental, "conştiinţă de sine". Ne vedem pe noi înşine ca la televizor. De ce-ar mai fi nevoie de o televiziune monumentală, spectaculoasă?

Televiziunea a dispărut, adică s-a resorbit. Pînă de curînd, cînd încă forma ei mai era monumentală şi separată, distinctă, ea mai putea fi analizată, criticată, percepută, văzută. Acum, televiziunea nu se mai vede, deoarece e peste tot. Sîntem "inervaţi" de televiziune. Am psihosomatizat televiziunea.

Dar nu mai vreau să discursivizez, să spun "poveşti", tocmai aceasta este capcana. Televiziunea a distrus tocmai imaginea, iar eu vreau să apropii însuşi textul de condiţia godardiană a imaginii: priveşti şi vezi, sfîşii, străpungi, vertical, cu privirea, nu aluneci.

Media, altfel spus, stadiul totalei dizolvări a televiziunii ca societate, a falsificat şi a deturnat imaginea transformînd-o în flux de control.

Control prin flux: non-discretul, continuul, control prin flux continuu, incitare-frustrare, căci noi percepem, de fapt, imaginile în mod discontinuu, vrem oprirea imaginii, imaginea este, tocmai, oprire a fluxului. Jurnalismul ar trebui să întrerupă analitic fluxurile. Dizolvarea mediatică a jurnalismului apare ca o revelaţie care nu mai vine şi, în acelaşi timp, ca o revelaţie continuă, coextensivă realităţii: video ca revelaţie continuă şi continuu amînată. Imagine distrusă prin continuarea ei.

Prin dominaţia mondială a aşa-numitului "storytelling", ne transformăm în maimuţe epice, în maimuţe narative: succesiune de gesturi în oglindă.

"Povestea", "story"-ul înseamnă eliminarea rupturii, prin înghiţirea şi neutralizarea întreruperii, a evenimentului, resorbirea lui în succesiunea infinită.

Televiziunea, ca lichidare a jurnalismului în media, tocmai asta urmăreşte, tocmai asta, oricum, reuşeşte: să ne împiedice să vedem, să ne împiedice să aflăm. Să conjure imaginea.

Imaginea este eveniment. Fluxul video şi, mai nou, media-fluxul unificat e "poveste".

Televiziunea este flux de control, de prevenire şi de resorbţie a evenimentului-imagine, a fulguraţiei adevărului.

Meta-evenimentul la care asistăm în prezent îl constituie, la toate nivelurile, disocierea, desfacerea, ruperea unor macro-contracte istorice: a contractului dintre capitalism şi democraţie, a contractului dintre presă, jurnalism şi urmaşul lor asasin, media.

Presă, jurnalism înseamnă ruptură. Media, în schimb, înseamnă flux, "poveste", "storytelling", "storycism" dez-istoricizant.

Da, vrem imagine şi avem nevoie de imagini. Noi nu gîndim în fluxuri, ci abstragem din fluxuri-mediu imagini, percepte.

M. Merleau-Ponty, Fenomenologia percepţiei (trad. rom., Aion): "A vedea un obiect înseamnă fie a-l avea în limitele cîmpului vizual şi a-l putea fixa, fie a răspunde efectiv acestei solicitări, fixîndu-l"; "cu o singură mişcare închid peisajul şi deschid obiectul" (p. 99); "Chiar dacă nu aş şti nimic despre conuri şi bastonaşe, m-aş gîndi că este necesar să «adorm» mediul înconjurător pentru a vedea mai bine obiectul şi să pierd din fond ceea ce cîştig în figură, deoarece a privi obiectul înseamnă a te cufunda în el"; "obiectele formează un sistem în care niciun element nu se poate remarca fără a le ascunde pe celelalte"; "ecranul nu are orizonturi" (p. 100); "structura punct-orizont fundamentează spaţiul" (p. 135) etc.

Aporiile percepţiei: ca să vezi un obiect, trebuie să îl izolezi şi să-i "adormi", să-i "stingi", în jur, mediul; dar atunci te cufunzi în obiect, obiectul se face, la loc, mediu.

Media a devenit mediu.

Media-mediu formează reflexe, ţine în şah printr-un flux infinit de incitare-frustrare a acţiunii, a posibilităţii de intervenţie.

Gîndire-percepţie-fotografie: abstragere de imagini din flux.

Video-mediu şi imagine-figură.

Presiunea audio-video ambientală blochează tensiunea, dialectica fundal-punct, blochează tocmai formarea imaginilor.

Imagine-revelaţie-eveniment împiedicate prin audio-video fluxul ambiental de control.

Maimuţa de televizor imită ca în oglindă, căci televiziunea ne arată numai pe noi înşine, ne îneacă în indistinctul identităţii, ne ordonă identitatea cu sine, camuflarea în ceilalţi, transparenţa la ceilalţi.

Televiziunea "dispare", ecranele ei se fac tot mai mici, calitatea fluxului ei imaginal, tot mai proastă, după ce va fi pretins la monumentalitatea centralizatoare, după ce va fi ocupat poziţia monumentului central al puterii din spaţiul public.

Televiziunea continuă, prelungeşte tehnic naturalitatea efectului de vizieră. Căci noi nu vedem, în mod natural, decît, oricum, prin "ecrane". Dar ca să vedem, cînd ne propunem să privim pentru a vedea, noi nu o facem decît pentru a viza, pentru a ţinti. Privirea intenţional-fenomenologică, aceea care tematizează, izolează şi constituie, de fapt, obiectul ca atare, este o privire balistică, de vînători şi de războinici. O privire de puşcaş, de sniper, de artilerist.

Televiziunea a reuşit, însă, să inverseze sensul războinic, balistic, al "ţintirii": din vînători, am ajuns vînat, pradă, noi sîntem cei "targetaţi". A privi la televizor, a te uita la ecrane înseamnă a ţine în mîini o armă îndreptată, de fapt, împotriva ta însuţi, un mijloc democratic care se întoarce automat împotriva democraţiei.

Întorcîndu-ne privirea împotriva nouă înşine, închizîndu-ne, simiesc, în oglinda identităţii, televiziunea se expune, totuşi, ca şansă. S-o privim şi noi, deci, să ţintim, prin ea, adevărul, spargerea ecranului, întreruperea fluxului, tăietura imaginii.

Moment, şansă, poate, deja pierdute, deja ratate, căci televiziunea şi-a făcut, cum spuneam, treaba, şi-a atins "ţinta", media a ajuns mediu, iar acum ne intră, minuscul, în corp.

Ecranul, efectul de ecran simulează şi preîntîmpină, automatizează tehnic privirea. Uitîndu-ne la televizor, noi ne privim, de fapt, văzul, imaginile nu se mai formează pe retină, ci în afara noastră, şi nu mai putem accede la ele, devin independente faţă de noi: mental exteriorizat, automatizat.

Trăim, cum spunea Chloé Delaume, "în televizor", în lumea-televizor.

Critica televiziunii, ca şi aceea a capitalismului, a devenit imposibilă. La fel ca şi capitalismul, televiziunea a ajuns, a izbutit performanţa de a se confunda cu viaţa însăşi, captîndu-ne viaţa. Or, viaţa nu poate fi criticată.

Iar televiziunea poate să dispară, de jur-împrejur şi în noi înşine.

Sîntem televiziune. Televiziunea ca atare poate părea, acum, un simplu decor.

De aici trebuie relansat, acum, imposibilul, interminabilul război cu dispariţia.

"Transparenţa" înseamnă străpungerea unui gol acolo unde înainte exista ceva, orice.

Iată, în cele ce urmează, cîteva dintre războaiele mele "mediavale", din Evul Media.

Evul Media, seria 2005-2009. Războiul continuă. Războiul cu dispariţia.

Şi, dacă nu mă voi dovedi bun ca soldat combatant, ca războinic "de teren", măcar un bun negustor de arme, un bun armurier, un bun fabricant de arme, pe cît de sofisticate, pe atît de grele, să devin. Pentru un război de uzură, de hărţuire.

Telepitecul, noua specie umană, este însă pitic şi agil.

Născut adaptat, fiinţă nu imaginară, ci de imagine şi "de poveste", fiinţă-semn, fiinţă-cîmp, fiinţă-flux real-fictivă, telepitecul e greu de prins, greu de vînat.

Produs al erei video, al simulării artificiale a realităţii, telepitecul îi scapă pînă şi acesteia, dispărînd aşa cum apare în măruntaiele ei lipsite de orice interioritate şi de orice simţ al exteriorului, mediu închis, complet, saturat şi, totuşi, devorator.

"Telepitecapitalism": un cuvînt (pentru o epocă, pentru o percepţie) pe care maimuţa de televizor, maimuţa-media, noua specie trăitoare a capitalismului pur semiotic (dispariţia-semn), nu poate nici măcar să-l silabisească. Anume, deci, creat pentru a-i arde circuitele primare, şi pentru a concentra imploziv, în vederea depăşirii-fără-preluare, contra-dialectice, falsa istoricitate narativă, de "poveste" dezalfabetizantă (reducerea la primul sistem de semnalizare, 1/0), a "epocalipsei" contemporane.