Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Oraşe americane (I)


Augustin Ioan

01.12.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Chicago

Devastarea oraşului Chicago în secolul trecut a însemnat în timp semnul unei renaşteri. Purificat prin foc, Chicago se desparte de trecutul său şi se reinventează. Florenţa arhitecturii moderne a dat lumii cultura zgârie norului şi este neîntrecut. Sears Tower, cu cei peste patru sute de metri înălţime şi 110 nivele rămâne - deocamdată - cea mai înaltă clădire din lume. La nivelul 103, la 400 de metri înălţime, se află Skydeck, observatorul de unde lumea de jos se stinge, neesenţială. Ca să intri în centru trebuie să treci pe sub clădirea bursei care încununează autostrada Eisenhower cu două arce triumfale.

Chicago este un triumf vegheat de verticale, tăindu-şi calea înspre Lacul Michigan. Inima oraşului, The Loop: mila zero este aici marcată de fântâna Buckingam, cu caii săi de cupru verde. La sud de Loop se află edificii care au supravieţuit Expoziţiei Universale "Columbiene" din 1893. Atunci, un oraş ideal, cu palate neoclasice oglindite într-o lagună de marmură, fusese închipuit peste noapte. Urma să fie noul Ierusalim, vindecătorul oraşului incendiat şi dovada că America era civilizată. Patru secole după Columb, Chicago şi oraşul său de ipsos solfegiau încă partitura europeană. La nord de Loop se întâmpla deja o altfel de renaştere însă. Louis Sulivan rostise fraza magică a arhitecturii moderne: "Forma trebuie să urmeze funcţiei" şi America asta face de peste un veac. Turnurile secolului trecut sunt astăzi surmontate de zgârie norii din preajmă, dar Michigan Avenue rămâne încă simbolul unei îndrăzneli pe atunci nebuneşti.

Dacă îndrăzneşti să urci pe puntea de observaţie de la John Hancock Center, poţi înţelege America. Detaliul dispare şi peisagiul se vede bine cale de trei state. Autostrăzi încolăcindu-se ca într-o nuntă şerpească. Turnuri retezate în două de nouri şi Lacul Michigan, mare interioară. Tot la sud de centru se află şi Universitatea din Chicago, unde au predat Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu. Cu memoriile lui Eliade în mână, am văzut locurile unde a petrecut treizeci de ani ca profesor de istoria religiilor. De cum intri în campus te întâmpină modelul oxfordian: claustrul cu pajişte în mijloc, o linişte gotică şi veveriţele.

Chiar la intrarea în campus de pe Midway Pleasance, fosta arteră a Expoziţiei Columbiene din 1893, se află Robie House, una din operele cele mai celebre ale lui Frank Lloyd Wright, probabil cel mai important arhitect al Americii. Vizionar şi utopist, Wright a inventat Usonia şi casa de preerie. O întreagă suburbie din Chicago, Oak Park, este împânzită de casele sale. Tot în Oak Park se află muzeul rebelului Hemingway, cel care nu ar fi dat vânătoarea de lei în Africa decât pentru un pescuit în Caraibe. Chicago este într-adevăr un oraş al trecutului şi, deci, al muzeelor, Chicago Tribune Tower, sediul cotidianului local, a făcut vâlvă în anii douăzeci, când toţi arhitecţii importanţi ai modernismului au celebrat cultura americană, participând la competiţia pentru proiectarea turnului. Turnul ales însă se termină cu creneluri gotice. Pietre din Marele Zid chinezesc, din Kremlin şi alte faimoase structuri au fost încorporate în construcţie, ca să-i poarte noroc.

Există aici chiar şi un muzeu românesc, care popularizează episoadele importante din istorie, reconstituie un interior transilvănean şi pune accentul pe latura etnică şi folclorică. Se poate lua şi o masă tradiţională românească cu sărmăluţe ungureşti şi polenta italiană. Chicago este Metropola în adevăratul sens al cuvântului. Patrie a contrastelor şi Narcis al arhitecturii moderne, Chicago se priveşte pe sine în oglinda verde a Lacului Michigan şi se încântă de ceea ce vede. Focul nu l-a deprimat. Chicago este o exclamaţie continuă şi doar cultura pop, gastronomia şi grafitti-urile amintesc numele lui Al Capone, exilatul de la Alcazar.

Columb din Rusia

În 1991, locuitorii Uniunii Sovietice au decis să facă un dar foştilor inamici din războiul rece. Columbus, capitala statului Ohio, urma să primească o statuie a lui Cristofor Columb care să întreacă în înălţime Statuia Libertăţii. Statuia trebuia să vină în timp pentru celebrarea jumătăţii de mileniu care s-a împlinit în 1992 de când patronul oraşului a atins ţărmurile insulei Espaniola cu corăbiile sale Nina, Pinta şi Santa Maria. Între timp, istoria a îngropat Uniunea Sovietică şi a întârziat turnarea uriaşei statui. Aceasta din urmă, bucăţi, a început să sosească din 1993 la Columbus, Ohio.

Târgul Mondial din 1893 de la Chicago avea drept temă celebrarea columbianului. Spiritul vremii era însă cu totul altul. Pe malul lacului Michigan a fost ridicat din senin un "oraş magic" din butaforie, lumina şi apa. Luxurianţa pavilioanelor orbitor de albe şi clasice comemora încă "Descoperirea Americii". Expoziţia era în sine un imn adus deopotrivă Lumii vechi, de unde răsărea încă soarele american, cât şi curajului şi mândriei Lumii Noi. J. W. Buel, un cronicar al expoziţiei columbiene din 1893, scria pe atunci cu emfaza: "Lecţiile învăţate de către America sunt mai preţioase decât bijuteriile...(anume) binecuvântările civilizaţiei creştine, dragostea şi îndrumarea date de către Domnul". Buel credea că expoziţia a oferit "lecţii obiective de progres intelectual... reprezentanţilor multor rase semicivilizate sau barbare cu totul", aşa cum şi Columb servise la vremea sa Americii. Genocidul populaţiei native, sclavajul, epidemiile devastatoare, doar acestea par a fi rămas acum din moştenirea lui Columb. Indienii americani, mişcarea feministă, ecologiştii, toată cultura New Age, văd în "descoperirea" Amerciii de fapt un masacru.

Dar poate că anatema pe care interpretările contemporane o aruncă asupra lui Columb este prea nedreaptă. Când Columb venea spre vest, arhitectura europeană îşi atingea propria perfecţiune şi se stingea în Renaştere. Cu o zi înainte de plecarea corăbiilor spre vest, ultimul evreu din Spania fusese izgonit. Columb era un om normal, "pipăibil cu mâna", cum ar fi zis Nichita Stănescu: deznădăjduit că nu întâlneşte Chipango (Japonia), a ordonat soldaţilor să declare sub jurământ că insula Cuba este de fapt continentul mult râvnit. Tot el a promis un premiu de 10. 000 de maravedias care va zări întâiul America. După ce l-a acordat iniţial lui Juan Rodriguez Bermejo, şi l-a reţinut pentru sine, întrucât, a argumentat el, "am văzut o lumină cu câteva ore mai devreme". Gurile rele pretind că banii au fost ulterior daţi domnişoarei Beatriz Enriquez de Arana, drept întreţinere pentru copilul acesteia, Fernando, fiul său natural. Columb, înnobilat de regii Spaniei, nu-şi mai putea permite să se căsătorească cu o femeie simplă, dar Fernando va fi ulterior memorialistul tatălui său şi îl va însoţi pe mare. Lumea navigatorului genovez era încă pământul ptolemaic şi textul scripturilor. Columb se vedea pe sine drept atlet al lui Hristos, la fel precum, la celălalt capăt al Europei, Ştefan al Moldovei. Hărţile vremii aşteptau să fie scrise. Popoarelor pierdute în întuneric trebuia să le fie adusă lumina creştinităţii, credeau Ferdinand şi Isabela de Castilia. Parte din aurul adus din Lumea Nouă urma să finanţeze o nouă cruciadă întru redobândirea Ierusalimului înaintea celei de-a doua veniri. Columb, la urma urmei, deşi vizionar şi cutezător, era un om al vremii sale. Odată cu el, cultura europeană invadatoare a colonizat continentul în numele lui Christos şi al aurului. Aşa cum a scris mai târziu Bernal Diaz, un soldat din armata lui Cortez: "Am venit aici să-l slujim pe Dumnezeu şi, de asemenea, ca să ne îmbogăţim".

Columbus, Ohio, strivit între mândria locală de a avea o statuie a patronului oraşulului mai înaltă decât însuşi simbolul Americii şi stânjeneala produsă de protestele nativilor şi ale "verzilor", nu este el însuşi decât un produs al acelei dialectici încleştate care a conturat America în ultima jumătate de mileniu. Columb şi Vespucci nu au descoperit America, după cum europenii veniţi după prima corabie, "Mayflower", nu au inventat-o. Alternând demografia şi mediul, abrazivii cuceritori s-au modificat implicit şi pe sine, într-o niciodată încheiată simbioză.

Un singur lucru este însă perfect adevărat. Am petrecut o zi întreagă în Columbus, Ohio, încercând să-mi imaginez unde ar putea fi amplasată o statuie mai înaltă decât făclia doamnei încununate de raze din rada portului New York. Mărturisesc: nu mi-o închipui înălţată nicăieri deşi, după ce am văzut atâţia ani statuia celui care ne arăta cu degetul din faţa Casei Scânteii, îmi cam închipui cum poate să arate...

Tennessee

Oraşele urieşeşti dau seama despre o Americă super-tehnologizată, pariindu-şi întreaga energie pe explozia verticală a zgârie-norilor, pe "autostrăzile de informaţie" computerizată şi pe automobil. Există însă, între infinite chipuri, şi o Americă nostalgică, privind încă la pozele bunicilor plecaţi în căruţa cu coviltir să cucerească vestul. O regăseşti în Tennessee, legănată la vest de un Mississippi veşnic ameninţător şi de Munţii Fumogoşi, Smoky Mountains, înspre Georgia.

Oamenii vieţuiesc aici încă după ritmuri antebelice, în provincie până şi în raport cu Cincinnati. Faimoşii hillbillies locali, un soi de "oameni de la munte" în Statele Unite, sunt aspri şi simpli, conducând şi camioanele din anii '50 pe păşuni, cu radioul acordat pe unul din posturile de radio care aici transmit un unic fel de muzică: bluegrass. Suntem în patria muzicii country. Nu departe de Nashville, capitala statului, se află Opryland, unul din sanctuarele sale. Încă nu se poate ajunge vedetă în country fără a-ţi fi legat numele de Grand Ole Opry, faimosul tratru din Opryland. Şi astăzi au loc spectacole zilnice, întru desfătarea celor veniţi aproape în pelerinaj la acest sanctuar al unei Americi, cântându-şi pionierii unor vremi când viaţa era mai puţin confuză, chiar dacă lipsită de comodităţile civilizaţiei. Se înţelege că această nostalgie atrage în special vârstele trăind din memorii.

Dar aici nu se află doar inima vie a country-ului, ci şi un concurent pentru Disney Land. Pentru a îmbunătăţi media de vârstă a celor ce li se calcă pragul, Opryland foloseşte reţeta sigură a roller-coaster-ului, căluşeilor şi scenografiei western. Până şi în downtown Nashville, pe esplanada din faţa Capitoliului, echipe de dansatori country îşi etalau pălăriile cu boruri îndelungi, ghetele ţintate, cu tocuri amintind de soarta turnului din Pisa şi blue-jeans asexuaţi. Mâncarea are şi ea aroma locală, cu southern fried chicken (pui pane), coaste de porc la grătar, plăcinte cu carne. Chiar în restaurantele de fast-food, ea este southern style, homemade (gătită ca la mama acasă) şi, se înţelege, eminamente tradiţională.

O curiozitate a locului este, nu departe de centrul oraşului, o replică a Parthenonului atenian. Construită pentru expoziţia universală de sfârşit de secol găzduită de Nashville, structura este cea mai amănunţită reconstrucţie a capodoperei dorice, deşi stucatura care îmbracă coloanele metalice dau seama despre fals. Parthenonul este însă la îndemâna celor pentru care o excursie în Grecia este la fel de improbabilă ca una în Egipt. Motiv pentru care locuitorii din Memhis, o sută de mile sud-vest de Nashville, s-au gândit să refacă priramida lui Keops pe malul fluviului Mississipi în chip de sală de sport. Edificiul din metal inoxidabil are o înălţime echivalentă cu un turn de 32 de nivele şi 22.500 de locuri! În vârf, acolo unde şade piramidionul, se află o belvedere şi un soi de far cu lasere, care odinioară ar fi prins bine lui Mark Twain. Nu departe de piramidă se află Mud Island, unde este găzduit un muzeu al regiunii aflate sub aripa deloc protectoare a Mississippi-ului, reprezentat aici într-o machetă gigantică. În apropiere repauzează cel mai vestit bombardier B-17 al războiului mondial, Memphis Belle, unul din primele din clasa lui care a finalizat douăzeci şi cinci de misiuni de luptă In Germania fără să fi fost lovit. Acesta este genul de obiective turistice în America, încât trebuie să acceptaţi discursul meu aşa cum e.

Memphis este şi el înainte mergător într-ale muzicii, de data aceasta drept capitală a rhytm'n'blues-ului negru. Cafenelele din centrul străbătut încă de tramvaie răsună la ceasul serii de tânguielile melancolice, care odată pluteau deasupra plantaţiilor de bumbac din vecinătate. Însă locul aproape sacru al Memphis-ului este Graceland, locuinţa şi domeniul regelui muzicii rock-and-roll, Elvis Aaron Presley, astăzi subiectul unui pelerinaj deloc estompat de trecerea timpului. Mormântul cântăreţului, din Grădina Meditaţiei, este în permanenţă inundat de flori. Când mă aflam la Seattle, am văzut într-un port de agrement un soi de altar spontan alcătuit de fanii lui Elvis pe unul din pontoanele unde se aflase staţionat o vreme unul din iahturile sale. Aici, la Graceland, se poate admira colecţia de maşini a vedetei, între care faimosul său Cadillac roz model 1955, Cadillacul purpuriu decapotabil din 1956, precum şi unul dintre ultimele sale automobile trăsnite, un Stutz Blackhawks din 1973. De asemenea, la Graceland se află o mică flotilă de avioane ce odinioară i-au aparţinut lui Elvis, între care Hound Dog II Lockheed şi "Graceland-ul zburător" un Boeing uriaş botezat Lisa Marie, pe care l-a folosit în ultimii săi ani.

Nu departe de vila propriu-zisă se află clădirea cu trofeele câştigate de-a lungul meteoricei sale cariere, de la discurile de platină expuse pe două ziduri paralele, la costumaţiile şi bijuteriile sale de scenă, la fel de extravagante acum ca şi atunci. În preajma intrării în complex, se află un alt muzeu, Sincerely Elvis, care îl prezintă în fotografii şi filme de familie, în afara scenei. Aici Elvis pare mai degajat, ieşind din armura show-business-ului care îl va împinge către sinuciderea din 1977. Se spune că Graceland se află pe îmbinarea unor plăci tectonice şi un cutremur serios ar prăbuşi-o în abis. Pentru americani, această veste recentă a seismologilor pare mai greu de suportat decât ideea scufundării Californiei în Pacific.

Tennessee este patria pitorescului nord-american. Ferite încă de atmosfera corosivă, aiuritoare a vieţii din marile oraşe "yankee", Nashville, Memphis şi Chattanooga tezaurizează parte din memoria colectivă a Americii, muzicile care au făcut-o unică şi ceva din spiritul de odinioară al cowboy-ului strunind la fel de măiestrit hăţurile, cuiul cătării, chitara şi sticla de whiskey.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer