dacă mă uitam bine lacul devenea din ce în ce mai albastru în dimineaţa asta de noiembrie cum stăteam aşezaţi noi doi pe pontonul de lemn desigur nici măcar nu-l văzusem prea bine erai în spatele meu pontonul era în spatele meu şi rîdeai istovind suprafaţa din ce în ce mai albastră cînd obiectul cu pricina a căzut în apa clară de lîngă mal mîlul netulburat nici măcar o algă un peşte o pendulare cît să dea ochiului senzaţia de prietenie zîmbetul de care ai nevoie ca albastrul să inspire lumină şi am intrat e rece rîdeai în continuare de peste umărul meu nu te vedeam adu-ţi aminte eram totuşi cu spatele
nici nu ştiu dacă te-am mai văzut vreodată în atîta timp de cînd ne pipăim certurile tăieturile acel aigrijădetine care ştii că mă scoate din sărite dar ţi-am răspuns că nu e chiar aşa de rău e doar rece indiferent de rece şi am început să-l caut fugea de mine îşi schimba forma parcă însăşi carnea din care era făcut chiar dacă tu îmi tot repetai plastic e plastic iubitule sub albastru un cenuşiu transparent aproape tăcut dacă n-ar fi fost rîsul tău petrecîndu-mă pe sub apele altădată atît de albastre
cu ochii deschişi camera întunecată cît o fi ceasul şi mă ridic din mine atît de greu mi-s cînd încerc să mă desprind de orice de aşternut de cuvinte din tine am stat aşa preţ de un gînd o jumătate de unitate ca şi cum ai tăia o lămîie în două părţi luminos de acre dar ultimul vis e cum nu mai găseam suprafaţa de apă patetic de albastră ca-n pozele de familie cu orizont şi personaje minuscule doar rîsul tău îmi suna de la o margine într-alta să mă sprijin de ele ca să-ţi fiu mai precis era vorba de căţărat pe pereţii rîsului tău nedumerit de ce oare obiectul acela de plastic îşi schimba într-una carnea chiar şi acum cînd sunetul e doar piele şi tot fuge de mine