Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Am grijă să nu mă cantonez în zona rolurilor de dur


Nicoleta Zaharia, un interviu cu Vlad Ivanov

28.01.2010
Adevărul literar şi artistic, ianuarie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Actorul Vlad Ivanov spune că are o plajă foarte largă de mijloace de expresie, mai ales în film, şi chiar a refuzat, în ultima perioadă, roluri de personaje severe şi inflexibile. "Durul" Vlad Ivanov din filmele 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi Poliţist, adjectiv sau din reclama cu şeful care desfiinţează raportul subordonaţilor săi este, în realitate, un om foarte cald, glumeţ şi prietenos.


Nicoleta Zaharia: Prima întrebare nu va fi despre fenomenalul rol pe care l-aţi făcut în 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, jucându-l pe "domnul Bebe", un felcer pe care l-a urât toată lumea. Vă voi întreba despre noutăţile din viaţa dvs. La ce filme lucraţi în prezent?
Vlad Ivanov: Noutăţile sunt deja pe piaţă. Prima a fost Amintiri din Epoca de Aur 2, filmul care a închis proiectul lui Cristian Mungiu despre comunism, pe urmă Poliţist, adjectiv de Corneliu Porumboiu. Toate au ajuns la Cannes. Mai am un rol foarte mic în Cealaltă Irina, în regia lui Andrei Gruzsniczki. Am mai filmat pentru un lungmetraj, în care deţin primul meu rol principal. E vorba despre filmul lui Constantin Popescu, Principii de viaţă. Sunt şi eu foarte curios cum o să iasă, pentru că e primul meu rol principal din carieră. Aşa îţi dai seama cam cum e să duci un film în spate. Mai joc într-o peliculă filmată în Ucraina, Joy My Joy, o coproducţie ucraineano-olandezo-germană. Filmul este în regia unui tânăr ambiţios, Sergei Loznitsa. Filmările au loc undeva la 200 km de Kiev, într-un frig năprasnic la - 25 de grade Celsius. Am fost la nişte repetiţii, iar între 31 ianuarie şi 7 februarie 2010 o să filmez. Sper să fie mai cald. Eu apar chiar în scena finală a filmului.

N.Z.: Când aţi obţinut rolul în pelicula ucraineană, după 4,3,2?
V.I.: Aş putea să spun că 4,3,2 a fost pasul hotărâtor în cariera mea de film, pentru că după aceea mai toate ofertele au venit în urma acestui rol din pelicula lui Cristian Mungiu. Rolul a fost unul foarte important, care a emoţionat atât publicul, cât şi pe criticii de film. Aşa am ajuns să joc în filmul lui Corneliu Porumboiu, Poliţist, adjectiv, apoi în Le Concert, unde condiţia era să vorbesc ruseşte, sau în coproducţia Joy my joy, unde trebuie să vorbesc rusă cu accent moscovit, ceea ce este destul de greu. Apoi, am mare grijă să nu mă cantonez în zona acestor roluri de dur, pentru că am o plajă foarte largă de mijloace de expresie, mai ales în film. Au fost foarte multe oferte în această zonă pe care le-am refuzat. Cel puţin pentru o perioadă.


Nu mi-a luat succesul minţile


N.Z.: Rolul principal din Principii de viaţă este unul cu greutate comparativ cu rolurile secundare de o încărcătură extraordinară pe care le-aţi avut până acum?
V.I.: Mă amuzam, la un moment dat, cu prietenii mei că ar trebui să se inventeze un premiu pentru cel mai principal rol secundar. Nu ştiu cum s-a nimerit, dar în economia filmului rolurile mele secundare sunt foarte importante. Rolul din Principii de viaţă nu pot să-l compar cu celelalte.

N.Z.: Este tot un rol de dur, de personaj inflexibil?
V.I.: E şi aşa, şi aşa. N-aş vrea să povestesc acum filmul, pentru că nici nu am voie. Joc rolul unui tată care face toate eforturile să aibă o relaţie normală, caldă, afectuoasă cu băiatul de 15 ani, din prima căsătorie. Ce-o să se întâmple o să vedeţi, probabil, la toamnă, când va avea loc premiera. Filmul este în faza de postproducţie.

N.Z.: Care sunt principiile de viaţă ale lui Vlad Ivanov?
V.I.: Actoria este o meserie care cere, dincolo de pasiunea pentru ea - pentru că, dacă nu o faci cu pasiune, totul ţi se pare foarte greu - şi de talent, care sunt două condiţii principale, foarte multă muncă şi foarte multă ordine în viaţa ta. Dacă nu reuşeşti să-ţi ordonezi lucrurile în funcţie de ceea ce faci, atunci totul o ia razna. Este o profesie care cere şi foarte mult efort fizic. Am remarcat şi eu că după o anumită vârstă - tocmai ce am făcut 40 de ani în vara anului trecut - încep să se adune nopţile nedormite de la filmare. Trebuie să ai foarte multă grijă să fii disciplinat.

N.Z.: Trebuie să mai aveţi grijă şi la succes, să nu vă sucească minţile...
V.I.: Nu am probleme cu succesul, pentru că sunt un om mai mult decât normal. Nu pot să spun că nu-mi plac aplauzele şi că nu le savurez. Le savurez cu toată plăcerea la spectacole sau pe covorul roşu, în festivalurile unde mă duc. Dincolo de toate acestea, rămân un om obişnuit şi aşa îmi şi place să trăiesc. Până acum, nu mi-a luat succesul minţile şi sper să nu mi le ia nici de-acum încolo.


Pe scenă, alături de Dan Puric

N.Z.: În teatru, ce roluri pregătiţi?
V.I.: Chiar acum citeam o piesă pe care mi-a făcut-o cadou Horaţiu Mălăele. Se pare că în jurul datei de 15 februarie o să începem repetiţiile. E o piesă în trei personaje, care se bazează foarte mult pe improvizaţie. Urmează să joc alături de Dan Puric şi de încă o colegă, deocamdată nu ştim cine este. Chiar aşteptam un rol important în teatru, acum după rolurile importante din filme. Lucrul cu Horaţiu Mălăele ca regizor şi cu Dan Puric ca actor mă încântă şi sper să fie o colaborare extraordinară.

N.Z.: Aţi spus că aţi primit cadou de la Horaţiu Mălăele această piesă. A scris-o special pentru dvs.?
V.I.: Nu... Cadou, în sensul că Horaţiu s-a gândit la mine pentru unul dintre roluri. Ne cunoaştem foarte bine şi e o piesă care se bazează mult pe improvizaţie. Eu şi Dan Puric am făcut pantomimă.

N.Z.: În ce alte spectacole vă poate vedea publicul?
V.I.: În Burghezul gentilom, în Jocul Ielelor şi în spectacolul Un duel, de Cehov, în regia lui Alexandru Dabija, care o să revină la Teatrul Naţional Bucureşti în primăvară.

N.Z.: Am citit pe un site că tandemul Cristian Mungiu - Vlad Ivanov face parte dintr-un top al celor mai bune colaborări regizor-actor din anul 2009...
V.I.: Da? N-am ştiut (râde). Mă şi amuză, mă şi bucură. Probabil s-au gândit că am lucrat împreună în două producţii importante şi am ajuns la Cannes cu ambele: 4,3,2 şi Amintiri din Epoca de Aur. Unii spun că sunt un fel de porte-bonheur, pentru că şi Poliţist, adjectiv a ajuns la Cannes, dar nu e aşa. E rezultatul unei relaţii profesionale extraordinare. Cristian Mungiu este un om cu totul deosebit, un profesionist desăvârşit şi îmi doresc să lucrez în continuare cu el. Aşa cum marii regizori de la Hollywood au avut câte un actor fetiş cu care au lucrat foarte mult, aşa mi-aş dori să fiu şi eu pentru Cristian. Mă înţeleg extraordinar cu regizorii cu care lucrez, păstrăm o relaţie de prietenie. Munca împreună cu ei îmi dă mari satisfacţii. Şi lor la fel, pentru că e altceva când ai deja un om cu care ai lucrat, cu care te-ai rodat, nu mai ai emoţiile de la început. Ştii foarte bine pe ce butoane să apeşi, iar lucrurile merg foarte bine.


Sunt un om normal

N.Z.: Acum vine întrebarea despre "domnul Bebe". Vă bântuie acest personaj, îl urâţi, îl iubiţi?
V.I.: Am iubit mereu acest personaj. Vorbesc aici de munca la acest personaj. A nu se înţelege că am iubit oamenii care seamănă cu "domnul Bebe". Cred că orice actor care face un rol ar trebui să-şi iubească personajul, pentru că numai aşa poate să-l construiască, să-i caute resorturile interioare, gândurile, emoţiile, care îl fac credibil publicului. Munca la acest personaj m-a bântuit, deoarece împreună cu regizorul Mungiu am vrut să-l construim în cele mai mici detalii. În general, munca la un personaj, la crearea lui, la împlinirea lui e foarte frumoasă. E puţin diferit de teatru, pentru că acolo poţi să te perfecţionezi pe parcursul spectacolului, dar la film trebuie să te concentrezi, pentru că ce s-a tras pe peliculă aia rămâne. Mi s-a întâmplat de foarte multe ori să mă recunoască lumea. Mă ştiu şi din reclama de la televizor cu şeful autoritar. E amuzant. Mă opresc oamenii pe stradă şi îmi mulţumesc că m-au întâlnit, că le-am făcut ziua plăcută, schimbând câteva vorbe. Cum am mai spus, sunt un om normal. Dincolo de munca mea, uneori am surpriza că oamenii se raportează altfel la mine. Lumea în general vede viaţa de actor ca pe ceva idilic. Nu e deloc aşa. E foarte multă muncă.

N.Z.: În reclama cu şeful care desfiinţează raportul spunând că e o "ruşine", jucaţi tot un rol de dur. Când aţi filmat-o?
V.I.: Cred că după Poliţist, adjectiv. Oricum, reclamele sunt un lucru mult mai uşor de făcut. În general, când accept să joc într-o reclamă, joc într-una care are un scenariu de film, să nu fie ceva gratuit.

N.Z.: Cristian Mungiu v-a descoperit într-o reclamă...
V.I.: În acea reclamă eram un şef care făcea glume foarte proaste, iar angajaţii mei râdeau pe jumătate, cu inima strânsă. Cristian Mungiu mi-a mărturisit că aveam o scenă în care băteam cu pumnul în masă şi atunci i s-a aprins lui un beculeţ în ceea ce mă priveşte.

N.Z.: În teatru aveţi roluri de dur?
V.I.: După cum spuneam, nu-mi place să mă cantonez într-o anumită zonă de personaje. Îmi place să joc roluri variate. În Burghezul gentilom am un rol de comedie, în piesa Un duel e un rol de dramă, unde un medic de ţară e împăciuitor şi are câteva crize de plâns. E un rol care mă solicită foarte mult şi mi-a şi plăcut enorm. La Teatrul Bulandra joc în Elizaveta Bam. La fel, am un rol pe care îl iubesc foarte tare. Timp de două ore şi jumătate joc, cânt, dansez, râd, plâng. Sunt foarte multe stări prin care trebuie să treci ca actor.


Cum a ajuns la Actorie

N.Z.: Întorcându-ne câţiva ani în urmă, v-aş întreba cum aţi decis să alegeţi actoria? Aţi încercat de mai multe ori să intraţi la Academia de Teatru şi Film din Bucureşti, a patra oară fiind cu noroc. Cum de nu aţi abandonat după atâtea încercări?
V.I.: La un moment dat, ne gândim ce putem să facem mai bine, mai ales în adolescenţă când fiecare are visele lui şi vrea să ajungă undeva. Mi-am dat seama la vârsta de 15 ani, mai ales că am avut şansa să întâlnesc la Botoşani doi profesori extraordinari, pe Theodor şi Silvia Brădescu. Ei mi-au deschis drumul spre actorie, la Şcoala Populară de Artă din oraş. Având acest drum deschis, mi-am dat seama că asta e profesia pe care vreau s-o fac şi că am dorinţa, talentul, apetitul pentru acest lucru. Părinţii m-au susţinut întotdeauna. Când i-am spus tatălui meu că am intrat, fiind la a patra încercare, nu s-a mai bucurat cum s-ar fi bucurat dacă aş fi intrat prima oară. L-am întrebat de ce nu se bucură. El mi-a răspuns: "Ştiam că o să dai până intri!" Ştiau că sunt hotărât în această privinţă. Am simţit cam de la 15 ani că spre actorie mă îndrept. Theodor şi Silvia Brădescu m-au ordonat şi mi-au insuflat încredere să-mi susţin idealurile şi să mi le îndeplinesc. În adolescenţă, în cercul meu eu eram cel care spunea glume, care aduna lumea în jurul lui. Uşor-uşor, mi-am dat seama că lucrul acesta trebuie să devină mai serios decât o simplă joacă. În ziarul local am descoperit un anunţ în care scria că Şcoala Populară de Artă dă un concurs pentru clasele de actorie şi regie teatru. Am luat examenul...

N.Z.: Cu ce rol?
V.I.: Am spus nişte poezii de Eminescu. Nici eu nu ştiam cu ce se mănâncă actoria. Abia apoi am început să-mi pregătesc un repertoriu care să-mi folosească mai târziu la facultate.

N.Z.: În cei patru ani cât aţi tot încercat să intraţi la facultate cum v-aţi întreţinut?
V.I.: Am venit la Bucureşti, am lucrat aici ca să mă întreţin, dar tot timpul cu gândul că într-o bună zi o să intru la Actorie şi o să fac ceea ce îmi place. Am lucrat la o consignaţie în Gara de Nord. Am lucrat ca vânzător şi mi-am făcut treaba foarte bine. Am rămas foarte bun prieten cu patronii de atunci. Sunt foarte mândri de mine acum. Unul dintre ei este spaniol şi are şi cetăţenie elveţiană şi stă în Basel. Am fost cu trei spectacole în acest oraş, într-un minifestival. Am avut ocazia să-l invit, împreună cu familia lui. A fost aşa, o chestie peste timp. Acum 20 de ani eram în Gara de Nord şi acum sunt actor la Teatrul Naţional, cu un spectacol în Basel. Îmi doresc foarte tare să joc roluri consistente, pentru că simt că pot face asta. Există o perioadă în viaţa unui actor când e prolific, când e în plenitudinea artistică şi atunci poate să dea maximum. Simt că acum sunt în această perioadă. Cred că e momentul să fac rolurile importante.


Am făcut foarte mulţi ani pantomimă

N.Z.: La Botoşani l-aţi întâlnit şi pe Dan Puric. Câţi ani aveaţi atunci?
V.I.: Aveam 15-16 ani. Mi-a părut foarte bine că Horaţiu Mălăele ne-a ales pe noi doi pentru piesa lui de teatru. E şi un cadou, pentru că e un arc peste timp. Dan Puric a însemnat şi înseamnă mult pentru mine. La acea vreme, Dan a constituit o trupă de pantomimă cu care ulterior a venit în Bucureşti. Apoi, am făcut o altă trupă. Cu cea de-a doua trupă, am făcut un spectacol care s-a numit Pantomimia şi aşa mi-am îndeplinit un vis: să joc încă de pe băncile şcolii, din anul întâi de facultate, pe scena Teatrului Naţional Bucureşti. Alături de Dan Puric am mai jucat în Omul care a văzut moartea şi în Rivalii.

N.Z.: Nu sunt foarte multe piesele în care aţi jucat împreună... Înseamnă că aveţi emoţii pentru această "revedere" pe scenă.
V.I.: Da, nu foarte multe. Nu neapărat emoţii, cât o mare bucurie.

N.Z.: Credeţi că vi s-ar fi potrivit teatrul nonverbal?
V.I.: Am făcut foarte mulţi ani teatru nonverbal, de pantomimă. Dar cred că e foarte bine aşa cum face şi Dan Puric. El împleteşte teatrul verbal cu cel nonverbal. Nu cred că e foarte bine să te cantonezi numai în teatrul nonverbal. Am simţit că am ceva de spus şi în teatrul verbal. Atunci e păcat să nu te foloseşti şi de cuvânt. Iar Dan Puric le face foarte bine pe amândouă.

N.Z.: Nu pot să-mi imaginez cum arată Vlad Ivanov pe scenă în teatrul nonverbal, mai ales după rolul din 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile.
V.I.:
Dacă v-aş arăta o casetă cu spectacolul Pantomimia, primul meu rol serios pe scena unui teatru, atunci aţi fi spus total invers, că nu m-aţi fi putut imagina în 4,3,2 (râde).


Din dragoste pentru actorie

Teatru şi film

Vlad Ivanov s-a născut la 4 august 1969, în Botoşani. În acest oraş a urmat cursurile Şcolii Populare de Artă, apoi a intrat, după patru încercări, la Academia de Teatru şi Film din Bucureşti, secţia actorie, clasa profesor universitar Sanda Manu, promoţia 1995. Dansează step, a făcut pantomimă şi a devenit celebru interpretând rolul "domnului Bebe" în filmul lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. A urmat apariţia extraordinară în Poliţist, adjectiv, regizat de Corneliu Porumboiu. În Principii de viaţă de Constantin Popescu, film aflat în faza de postproducţie, deţine primul său rol principal din cariera cinematografică. În teatru, a fost Richard Inimă de Leu în Leul în iarnă de James Goldman, regia Petre Bokor, Îngerul în Patimile Sfântului Tommaso d'Aquino după Alex Mihai Stoenescu, regia Grigore Gonţa, sau Penciulescu în Jocul ielelor de Camil Petrescu, regia Claudiu Goga.

Drumul spre actorie

"A fost o dorinţă lăuntrică. Toată atmosfera de la Şcoala de Actorie m-a captivat. La Facultate, în Bucureşti, am avut norocul să o am profesoară pe doamna Sanda Manu. Spun norocul, pentru că este unul dintre marii profesori de teatru care au mai rămas în România şi care, între timp, mi-a devenit o prietenă extraordinară, ne face plăcere să ne întâlnim, să discutăm. Este, poate, cel mai mare susţinător al meu după familie."

Altă meserie?


"Mi-e foarte greu să spun. Nu ştiu. Ce pot să spun sigur e că nu aş fi făcut o meserie care m-ar fi închis în mine foarte tare. Firea mea e una liberală. Datorită firii mele am ales actoria. N-aş fi putut să fac o profesie în care să am un şef care să-mi dea sarcini tot timpul, să am program."
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer