Le-am prezentat nu demult elevilor mei un citat din Fericitul Augustin despre spiritul de turmă la tineri, despre transformarea unei tovărăşii, a unei prietenii frumoase - din teama lor de a fi altfel, adică prea cumsecade, prea ascultător, prea "fraier" faţă de cei obraznici, îndrăzneţi şi cu tupeu -
într-o manifestare de tip gregar, barbar, necivilizat.
Le-am spus atunci că Biserica Ortodoxă nu îl consideră "sfânt", ci doar "fericit" pe Augustin. Au vrut să ştie de ce. Foarte pe scurt
le-am răspuns că datorită interpretărilor sale cu privire la predestinare etc. Atunci
m-au întrebat ce fapte trebuie să faci ca să fii considerat sfânt.
De câteva zile presa românească publică tot felul de polemici pe seama posibilei canonizări a lui Eminescu. I se reproşează "toate micile mizerii" ale "unui suflet chinuit", exact aşa cum prevestea poetul în
Scrisoarea I:
"...posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi
c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care
s-o-ncerca s-arate că
n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare
Că
n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte.
S-a-nţeles de
mai-nainteC-o ironică grimasă să te
laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -
Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina
Ce în
lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mănă de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit."
Pe de altă parte, mă întreb oare ce vor spune pudibonzii şi posacii, habotnicii şi puritanii pravoslavnici când vor afla - de va fi să fie - că Sfântul Mihai Eminescu a avut o operă literară şi filosofică de un asemenea calibru? Cum o vor aborda cei care privesc cu maximă suspiciune sfera culturii - iar Eminescu aparţine culturii - şi a ştiinţei? Când vor citi, de exemplu,
Gazel sau lirica de dragoste ("erotică") eminesciană, pentru că romanticul poet nepereche nu a scris numai
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Române sau
Rugăciune. Vor strâmba din nas (şi chiar au de ce, potrivit standardelor pe care şi
le-au impus) aşa cum au făcut şi fac în continuare când vizionează filmul
Andrei Rubliov, pe
care-l găsesc "smintitor" şi "licenţios"?
Canonizarea lui Eminescu ar însemna, cred, încă o punte între lumea culturii şi teologie. O infuzie de "lumesc"
într-un mediu încă ursuz, crispat şi încrâncenat şi totodată o necesară frântură la sciziunea progresivă dintre Biserică şi societate.