Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Machu Picchu sau despre fenomenul invaziei turistice în locurile sacre


Manu Anghelescu

29.05.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am reuşit. După o lună de Cusco şi împrejurimile sale, ne-am decis că este momentul pentru acel grandios promis de toate agenţiile de turism. Considerîndu-ne deja doxă în cultura Inka şi rămăşiţele sacre din Valea Sacră, am zis: da, a venit momentul pentru o minune în vieţile noastre de călători consumatori de senzaţional.


Inca Jungle Trail către oraşul pierdut

Pentru că variantele de a ajunge la Machu Picchu sînt unele mai iniţiatice decît altele, ne-am hotărît că Inca Jungle Trail ar fi cea mai la îndemînă opţiune, avînd în vedere un buget de bun simţ şi ceva acţiune. Am fi bătut noi cărările originalei Inca Trail dacă nu ne-ar fi costat triplu şi cu obligaţia de a angaja porteri, ghizi, bucătari şi eventual maseuze. Dacă am fi venit acum trei-patru ani, am fi prins şi noi un Machu Picchu cu mai puţine restricţii legate de fluxul de turişti în zonă, dar acestea fiind datele problemei, ne-am mulţumit cu un colţ din ruta originală a incaşilor, un drum prin rainforests, o coborîre de 3000 de metri cu bicicleta, o discuţie superbă cu doi bătrîni şi poate înţelepţi peruani de Santa Maria, o baie în Aguas Calientes, un popas cu Manu Chao şi hamace în jungla cu pui şi papaya, plus ceea ce este pe bune unul dintre cele mai incredibile locuri din lume, "The lost City of the Incas".

Gîndit şi înfăptuit. După o alergătură bună în căutarea paşaportului meu, ne rezervăm un loc în grupul dintre multele grupuri organizate de şi mai numeroasele agenţii de turism din Cusco. O cercetare de o oră, o cafea şi o prăjitură cu dolce de leche şi ne hotărîm să ne încredinţăm destinele unei agenţii cu un agent convingător şi vorbitor de engleză. Pentru ultima oară îl întrebăm pe Yasushi ce planuri are. El are planul lui individual legat de Machu Picchu, deci punem banii jos şi ne pregătim pentru plecarea de la 6:30, mañana de la mañana.


Ziua 1

Şi vine şi ea, cruda oră şase, cînd ne cărăm în jos cu bagajele de lăsat şi cu bagajele de luat în tura de patru zile. În San Blas ne aşteaptă Juan Pablo sau J.P., cum l-au botezat irlandezii, ghidul nostru şi al celorlalţi şase pămînteni sau cîţi am ajuns să fim pînă la urmă. Vine şi autobuzul cu cei care ne-au fost pentru patru zile colegi de tabără: un australian profesor de fizică, două englezoaice absolvente de fotografie şi limbi moderne, doi irlandezi (el singur, pistruiat şi înalt, ea, fostă gimnastă, actuală profesoară de primară, în cuplu cu un portughez locuitor paradoxal al ploiosului Dublin), un francez tinerel cu dreadlocks şi noi, doi români, singurii extratereştrii din zonă şi o mirare pentru toţi extensive travellers întîlniţi în luna prin Peru. Cum zicea francezul: "there are two Romanians in the whole South America, you should find them!"

Organizatorii nu par să se grăbească deşi noi eram treziţi cu noaptea în cap: pun bicicletele pe bus numai după ce sîntem în formulă completă (deşi ar fi putut să facă asta înainte de pescuirea turistului), facem puţin sightseeing nonconvenţional de Cusco, socializăm pe tema ţărilor colindate, se schimbă impresii şi planuri, se rîde, se moţăie. Primul stop de mic dejun, deşi noi beneficiaserăm deja de neschimbatul mic dejun de la suspendata Casa de Campo) are loc tot într-un centru turistic: ruinele de la Ollantaytambo. După o cafea, o banana cake şi multe tarabe cu beţe de trekking încrustate, continuăm să străbatem sacra vale a incaşilor, prin Chincheros şi Urubamba, pînă cînd ajungem la Abra Malaga, încă un vîrf de 4350 de metri. Priveliştea e impresionantă, cu serpentine aspre, vegetaţie de munte înalt, dar nu-mi pot scoate din cap comparaţia cu Făgăraşul şi tura cu bicicletele pe Transfăgărăşan. Pentru că se pare că am dezvoltat două fixaţii pe lumea asta sau mi se face dor de casă: dacă nu seamănă cu Valea Cernei, seamănă cu Făgăraşul. Şi cu aceste gînduri nostalgice, aştept coborîrea cu bicicletele graţie căreia am ales de fapt acest traseu înspre ruinele din cărţile poştale de care dai cu nasul la tot pasul în Cusco, capitala Imperiului Inca şi a ceea ce nu a fost devastat de conquistadori spanioli.

Ajungem la punctul stabilit de ghid, respir entuziasmată un aer ceţos, îmi pun casca, mănuşile şi geaca şi încep să mă dau la vale, ca în copilăria nu demult trecută, judecînd după plăcerea cu care alunec pe şoseaua care mă trece prin toate tipurile de vegetaţie posibilă. De la stînca aridă la pădurile cu bananieri şi imagini de Home (ca să amintesc de încă o obsesie ecologică: filmul lui Arthus-Bertrand). Alunec şi trec prin rîuri, şoseaua pavată se transformă în drum cu praf dar nimic nu mai contează. Peisajul mă fură şi mă las furată de verde, de nori, de vîrfuri şi ştiu că sînt acolo unde trebuie. Ne oprim într-un sătuc, ne aşteptăm unii pe ceilalţi şi, odată cu strigătul unei curci care iar îmi aminteşte de casă, începe o ploaie tropicală de toată frumuseţea. Cam la fix. Ne urcăm în bus şi ne îndreptăm înspre locul în care ne aştepta un prînz, o cină şi o noapte odihnitoare. Nu mă resimt. Aş fi vrut să pedalez mai mult. Aş fi vrut ca alunecarea să dureze o zi întreagă. Dar mă mulţumesc cu un prînz ca în tabără şi vorbele de duh ale celor care încercăm să ne cunoaştem puţin mai bine pentru a ne uşura comunicarea în cele patru zile de interacţionat prin locuri de legendă.

Aflu despre fetele care vor lucra la o fermă organică lîngă Cusco, de francezul care a călătorit cu camioneta prin Australia şi despre cuplul franco-portughez care au călătorit deja timp de 10 luni prin Asia, Noua Zeelandă şi Australia. După masă, fiecare cu ale lui. Dar cum în Santa Maria e o mică grevă din cauza preţului gazului iar orăşelul nu dă mai departe de colţul celălalt al străzii, ne pomenim la un pahar de vorbă cu doi localnici, la fel de relaxaţi sau fără activitate ca şi noi. Surprinzător, o rupem pe spaniolă ca niciodată, învăţăm şi ceva Quechua, mîncăm portocale altoite, ne bucurăm de umbră, vorbă şi compania lui amigo Esteban căruia în seara cu pricina avea să i se nască un nepot în spitalul din Cusco. Şi cum tot întreb de izvoarele termale, aflu mai multe şi despre inundaţiile din ianuarie care au devastat majoritatea căilor de acces către Machu Pichhu, ca să nu mai vorbim de bazinele termale care au fost rase de pe faţa pămîntului de către furia apelor. Aşa că un somn la cald şi năduşeală, o cină înainte de a digera complet prînzul, o îngheţată la ghereta de la colţ şi adormim în huruitul apei care trece agresiv prin ţevile hostalurilor apărute ca ciupercile după ploaie, conform informaţiilor lui doñ Esteban care are o nepoată angajată la unul dintre hospedajes.


Ziua 2

Dimineaţa e caldă şi ştim că avem ceva de urcat pînă să ajungem la Santa Teresa, următoarea oprire: vreo şapte, opt ore de mărşăluit prin soare, înţepături cu reacţii alergice, păduri cu papaya, plante ce deţin culori sacre, cu opriri la o fermă de porcuşori de Guinea (acum chiar ştiu de ce rămîn pseudo-vegetariană: cum să pui pe grătar acele creaturi pufoase?), cu salată de avocado şi un somn intens într-un hamac, la umbra unui bananier, şi iar e bine, deşi îmbulzeala pe trek e destul de mare. Totuşi, ceva a marcat serios tura de a doua zi: porţiunea de Inca Trail, drumul original al incaşilor, în căratul lor de frunze de coca, din Cusco către Machu Picchu. Peisajul este ireal, suspendat, cu Urubamba vuind în vale. Cărarea are magie, poveştile despre obiceiurile incaşilor de a sacrifica copii în caz de calamităţi naturale sînt intense, şerpii imenşi de la o aruncătură de băţ nu sînt legendă iar oamenii junglei, neatinşi de aşa zisa civilizaţie, există. Facem o primă vizualizare a oraşului ascuns care pare construit pe un vîrf de munte, trecem peste un loc de sacrificiu cu frunze de coca şi chicha (băutura sfîntă a incaşilor) şi se lasă seara. Noi tot pe drum, răsuflînd mai uşor în lumina apusului şi la umbra Apus-ului, în nuanţe de mov şi poveşti despre descoperirea celui mai important sit turistic din Peru şi a principalei surse de venit turistic pentru poporul peruan.

Punem piciorul în Zona Urbana. Sîntem în Santa Teresa. Hostalul se umple de tineri: irlandezi, suedezi, australieni, englezi. Se încing poveşti înainte de cina cu salată de avocado, ouă pentru vegetarieni şi pui pentru carnivori, banane prăjite şi happy hour cu Pisco sour şi pastile pentru alergie. Mai o cremă de nescărpinat blîndele care creşteau minut după minut şi un zvon că mîine vom fi 13 în grupul lui JP: un scuba diver instructor care ne povesteşte extaziat de Fiji Islands şi trei americance care păreau scoase dintr-o echipă de fotbal, foarte de treabă de altfel.


Ziua 3

Ziua a treia, după Scripturi Inca (doar că ei nu se prea ştiau cu scrisul, sic!): un mic dejun cu banana pancake, cafea în sticlă (în Santa Maria am gustat pentru prima oară boabe de cafea culese din copac) şi sîntem din nou utilizabili. Nu mai avem parte de greve, aşa că ajungem la rîu cu busul. Tot cărîndu-mi rucsaul dintr-o parte în alta, îmi dau seama că am cărat din nou cu mine lucruri inutile: beţele de trekking (instructorul de scuba le remarcă şi mă întreabă dacă le-am folosit), un caiet de Sudoku (frica occidentalului de a nu avea nimic pentru omorît timpul între activităţi), caiet şi tuşuri de desenat (da, am scrijelit puţin între felurile de mîncare dar nu ca să merite plimbatul), Touching the Void (nu mă mai scap de cartea asta?!), pantaloni de polar (asta da groază de frig aţi spune, dar ce ştiu eu care vara îmi car pufoaica cu mine în Retezat?).

Pe drum ne întîlnim cu celelalte grupuri şi cu pasionatul lor ghid. Ajungem primii la ceea ce se numeşte cable car, un fel de tiroliană deasupra rîului care a desfiinţat cărările care duceau la Aguas Calientes. Sîntem deci nevoiţi să traversăm rîul. Şi nu ar fi fost nimic spectaculos la acest artificiu dacă nu rămîneam mască la felul în care se traversa cu această placă de lemn cu tije metalice şi role pe sîrmă: trei turişti, plus ghidul care fără nici un fel de asigurare stătea ca o cloşcă deasupra puilor, ţinîndu-se cu o mînă de bara metalică şi cu cealaltă trăgînd de cablu. Unii dintre noi se hotărăsc că pot face şi ei la fel, aşa că irlandezul şi francezul se încumetă la un fel de traversare kamikaze, care le aduce ceva adrenalină la bord din cauza înălţimii şi nu numai (nimeni nu a semnat vreo hîrtie cum că ar fi pe propria răspundere dar se subînţelege, nu?!).

Pînă la urmă ne vedem cu toţii trecuţi pe partea cu ruta alternativă şi ne continuăm drumul către Auguas Calientes (în traducere liberă: Apele Calde), un fel de Băile Herculane, după umila părere de bănăţean parcă niciodată ieşit din regatul său. Trecem pe lîngă Hidrocentrala cu punct de control care îmi taie puţin din misticismul turei, mai o cale ferată, un biscuite Oreo, o apă cu 2 soles şi ajungem la timidul rîu Urubamba, cu ai săi bolovani suprarealişti numai buni de postat în Tate Modern în loc de sculpturi post-moderniste. Un moment de spontaneitate şi mă trezesc cu englezoaica cea blondă şi finuţă, chiar în apele învolburate de sub podul peste care trecea improvizata cale ferată. Rîdem şi ne răcorim în recele divin care nu numai că îmi mai potoleşte din mîncărimi, dar mă şi revigorează după o tură transpirîndă şi gîfîindă. Ajungem ultimii în piaţa principală, lîngă nişte statui destul de groteşti, reprezentări ale incaşului şi incaşei, la picioarele tatălui lor şi al întregului imperiu: Pachacutec. Şi se pune de o ploaie de rainforest cum nu a mai văzut demult ochiul uscat. Încercăm o baie în renumitele băi termale cu 10 soles, ascultăm pînă la refuz Bob Marley şi Manu Chao, intrăm în vîltoarea sonoră a poveştilor irlandeze şi a ploii care nu ne lasă să ieşim de sub plapuma acvatică, ne murăm bine şi ieşim numai gata de un happy hour: 4 cocktailuri la 20 soles. Deci nu e de joacă. Cuba Libre, Peru Libre, Pisco Sour sînt ieftine şi îmi fac o poftă teribilă de cina care pică la fix după bălăuritul prin praf şi junglă. Şi ca bonus, un violonist limanez care reacţionează la entuziasmul meu şi la singurul mărunţiş, interpretîndu-mi o dedicaţie specială de prin locurile noastre Balkan Beat Box.

Sătui şi somnoroşi, ne îndreptăm înspre paturile noastre comune, nu înainte de a ne aminti de Yasushi cu care trebuia să ne întîlnim a doua zi (?!). Un brownie scumpisim la 6 soles şi sîntem gata de trezirea de la patru dimineaţa şi mai ales de ziua cea mare.


Ziua cea mare

Trezitul e dureros, piaţa e plină de grupuri şi grupuleţe de tineri dornici de a prinde răsăritul în locul sacru, micul dejun e ambulant, frontalele ard în noapte, drumul e inundat de întunericul apăsător, urcatul dur, ritmul accelerat, minutele scurse, diferenţa de altitudine mare, oxigenul tot mai umed şi tricoul tot mai lipit de pielea înecată în sudoare. Unul dintre englezi cedează nervos: nu are frontală şi se simte neantrenat. În liniştea nopţii care contrasta cu vîltoarea gurii britanicului, ne tîram timpul pînă la cei 2400 de metri unde se afla faimosul oraş ascuns (sic!).

Coada e lungă şi agitaţia mare. Se crapă de ziuă, stîncile dantelate îşi arată colţii, cerul se pudrează cu roz şi toate dulcegăriile care îmi amintesc de o altă urcare în Nepal pentru a vedea răsăritul şi care m-a trezit alături de alte sute de doritori de frumos şi de natură. Rămîn puţin în suspensie, trecem de punctele de control şi ajungem pe tărîmul Machu Picchu (Macchu Picchu cum spun ghizii peruani sau Muntele bătrîn în Quechua). Ceaţa e deasă, frigul intens, oamenii puţin flămînzi, ghidul cam scolastic, dar ştiu că trebuie să am răbdare. Machu Picchu, rezidenţa incaşă descoperită în 1911 de un anume Hiram Birgham III, lector de la Universitatea Yale din Statele Unite, se lasă aşteptată, ca orice divă care se respectă.

Mai întîi văd un copac, mai apoi nişte ziduri, un colţ de munte, un colţ de gheţar, o fereastră trapezoidală, nişte zimţi de stîncă şi încet, încet, realizez că tura asta nu va fi doar o vizită la un muzeu în aer liber. Începem perindarea prin oraşul în care au trăit mai puţin de 300 de incaşi, considerat una dintre minunile lumii. Fiecare colţişor de rocă şlefuită are o semnificaţie ritualică, fiecare pietricică fusese un fel de busolă sau cadran solar, fiecare stîncă pusă una peste cealaltă are pulsaţia ei. În timp ce răsare soarele cald şi protector, mă întrebam în treacăt ce are atît de special acest colţ de lume. Deschid ochii şi privesc în jur. Peisajul este supranatural: stînci crescute brusc din albia rîului, blocuri de lavă secţionate, flori stridente, vegetaţie de Cartea Junglei, cărări ascunse, poteci suspendate de mă apucă groaza să mă uit în vale (eu, fost căţărător cu experienţă, sic!). Ascultăm cu atenţie ce ne zice ghidul pasionat (JP ne-a lăsat pe mîna altcuiva în ziua cea mare) şi ne pregătim de urcarea pe muntele paralel, Huayna Picchu sau Muntele tînăr. Deşi sîntem programaţi pentru ora 10, pare deja o veşnicie de cînd sîntem în picioare şi ne hotărîm să ne încercăm norocul de a intra cu tura de ora 7 am. Spre surprinderea mea, trecem de control fără probleme şi ne începem urcarea pătimaşă către celelalte ruine, ireal construite, chiar pe muchia muntelui. Mă întreb cîţi incaşi au alunecat de pe cărările suspendate pînă cînd s-a reuşit construirea minunii de piatră. Pas cu pas, respiraţie cu respiraţie, ajungem la terasele celui mai înalt vîrf. Rămîn fără cuvinte, ca o pasăre pe un colţ de stîncă, trecînd peste teama că am să mă arunc ca un Icar nebun.

Mă uit la oraşul secret şi văd splendoarea simetriei de piatră, mă uit la gheţar şi simt măreţia muntelui. Vorba lui Freddy "it's the miracle we need". Inspir adînc: merită, a meritat, va merita! Adorm pe colţul de terasă, nu înainte de a vedea oraşul, nu în formă de condor cum spun ghidurile, ci în formă de urs Koala în stil Manga (?!).


Templo de la Luna

Pentru că începe să se aglomereze pe vîrf, o luăm înspre Grand Caverne. Sîntem numai noi, cărarea Inca şi coborîrea care îmi face muşchii de vată. Mă întreb cu groază cum ne vom întoarce la Machu Picchu pentru că drumul duce brusc în jos. După jumătate de oră şi cîteva scări abrupte, ajungem la Templo de la Luna deşi nu ne era intenţia. Totuşi, ce noroc: aici nici urmă de turist, nici urmă de incaş. Grota cu ai săi piloni în stil Inca şi cu un tron de jertfă în mijloc ne face să ne oprim pentru a ne trage sufletul. E linişte în ţinutul junglei şi la umbra peşterii. Locul are mister deşi muşcă ţînţarii cu o disperare care îmi lasă urme adînci în pielea deja alergizată. Un american pilot ne iese în cale deşi pare grăbit, trăgînd două poze şi anunţîndu-ne că drumul către sit e de o oră şi jumătate. În sus... Mai o gură hulpavă de apă, mai o vorbă la schimb despre navigat prin Europa şi dat demisia şi ajungem din nou la poarta Machu Picchu, nu înainte de a ne întîlni din nou cu englezoaicele şi de a afla că una dintre ele făcuse tura originală Inca Trail acum patru ani, cînd era mai accesibil. Ca fapt divers, coborîrea aduce o poveste cel puţin bizară legată de distrugerea ceasului astronomic al citadelei sau Intihuatana stone, în timpul filmării unei reclame la un anume tip de bere. Ave nouă, pămîntenilor...

Aţipind ca în poveştile cu Prîslea, sub un copac cu poame, deschid ochii după zece minute adînci pentru a porni din nou înspre Poarta Soarelui. Urcăm în lumina fierbinte a amiezii şi nimerim la apus, chiar în poarta Soarelui venerat. Unii mai avuţi vin din partea cealaltă a porţii, cu aparate foto puternice şi ghizi în haine albe şi de firmă. Din toate unghiurile, Machu Picchu este cel mai estetic lăcaş pietrificat întîlnit vreodată. Grandios pînă la refuzul ochiului de a-l percepe şi stilat în minimalismul său mitic, acest oraş secret al incaşilor te face să visezi la transcendenţă. Sau pur şi simplu la un prînz copios?

Amintindu-ne deci de faptul că umblăm de 12 ore, că avem stomac şi că porţile citadelei se închid faţă de turistul curios la orele 17 european time, ne adunăm cu noul companion francez şi începem calea întoarsă. O ultimă privire înapoi şi ştiu că voi avea imaginea întipărită în memorie pentru mult timp de acum înainte. Treaptă după treaptă, o trecere prin mirosurile deşeurilor de lîngă staţiune şi ajungem la timp pentru a ne ridica rucsacii şi de a ne continua drumul înspre o masă sănătoasă, după o zi de mestecat istorie şi natură. Din nou meniul zilei, un happy hour cu Piña Colada şi o baie de final pentru îmblînzit bubele acumulate pe traseu şi sîntem gata de pus pe tren, nu înainte de a ne strînge pentru ultima oară în centru, la o glumă cu grupul nostru iniţial, fără australianul nenorocos căruia i se făcuse rău chiar în seara dinaintea marelui eveniment. Urmează îmbarcarea pentru costisitoarea tură cu trenul (29 de dolari pentru o oră jumate de călătorie) şi picăm laţi în timp ce corpul îşi aminteşte că e în gardă de aproape 24 de ore legate. Doar că drumul pînă la Cusco înseamnă încă două busuri şi tot atîtea reprize de somn chinuit.

Final

Cusco, 2:30 dimineaţa, vraja se rupe. Fiecare se refugiază la hostalul lui, în fuga din calea frigului de munte, către un pat moale. În afară de francezul căruia îi împrumut soles / pesetas / bolivianos şi cu care trebuie să ne întîlnim a doua zi, nu am contactul nimănui. În plus, Yasushi ne lasă un bilet de adio la recepţie, în timp ce noi ne destindeam în San Blas-ul sin drogas (seara dăm peste nişte protestanţi împotriva ritualurilor cu care nu sîntem în temă), la un reggae party peruano.

Şi pentru că nimic nu este etern pe lumea asta, trebuie să ne mişcăm pentru a fi cu un pas înaintea întunericului. Cel puţin asta spune Mario Vargas Llosa în Povestaşul, cartea din care nu am înţeles nimic acasă şi din care sorb fiecare cuvînt aici şi acum. Toate la timpul lor, am putea zice. Şi noaptea se lasă peste genele istoriei. Buenas noches, Peru!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Sinteză despre experimentul Călătorie de un an în jurul lumii, Manu Anghelescu (4.4/5 - 23 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Lungul drum către casă, Manu Anghelescu (5.0/5 - 19 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Povestea cu porterul sucit, Manu Anghelescu (5.0/5 - 18 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Pe insula zeilor în ziua liniştii: Bali, Manu Anghelescu (5.0/5 - 21 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Prin ţinuturi instabile, Manu Anghelescu (4.9/5 - 16 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Jurnal de călătorie


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer