Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  inter_zise

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Piaţa Armatei nr. 34


Anda Cadariu

18.06.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mark: Listen. I want you to understand because. I have this personality, you see? Part of me that gets addicted. I have a tendency to define myself purely in terms of my relationship to others. I have no definition of myself you see. So I attach myself to others as a means of avoidance, of avoiding knowing the self. Which is actually potentially very destructive. For me - destructive for me. I don't know if you're following this but you see if I don't stop myself I repeat the patterns. Get attached to people to these emotions then I'm back to where I started. Which is why, though it may seem uncaring, I'm going to have to go.
(Mark Ravenhill, Shopping and Fucking, Methuen Drama, London, 1997)

Am fost copil. Lumea era frumoasă dar mă certam cu Iulian tot timpul. La început, doar cu el. Cu fratele lui, Săndel, jucam ping-pong.
Luam bătaie. Şi la ping-pong dar mai ales în viaţă. Nu se putea altfel: eram ochelarista cartierului şi aşa ceva nu putea trece nepedepsit. Invariabil, veneam acasă cu ochelarii în mînă, ochelarii erau ţăndări, ochelarii nu mai erau. Ai mei suportau acest foc continuu şi mă priveau disperaţi în majoritatea ocaziilor. Tremurau nu atît pe tema ochelarilor, cît pe tema ochilor - îi mai am, nu-i mai am...
Mihai era bătăuşul cartierului. Matei era mai mare ca noi cu vreo zece ani. Ghinion - eu eram la îndemînă. Cîte mi-au auzit urechile. Victima perfectă - dacă era cineva, eu eram aceea. Scria mare pe mine: EU, eu, EU, ca pe elevii ăia enervant de silitori care sînt tot timpul cu mîna pe sus: doamna profesoară, doamna-nvăţătoare, eu ştiu, eu ştiu, eu, EU!!
Întotdeauna există printre copiii dintr-un cartier unul pe care scrie mare. Ceva. Scrie ceva. Am devenit jucăria preferată a copiilor din cartierul Piaţa Armatei. Cum aş putea uita vreodată dulcile mîngîieri - picioarele în fund; alinturile - aragaz-cu-patru-ochi, trotinetă; încurajările - sugi, bag-scot... pe mine scria mare. Ceva. EU. Pentru asta m-am născut. Cu ce vă pot fi de folos.
Aş putea continua pe linia asta, povestind cum am ajuns acasă, extenuată de atîtea lacrimi, i-am băgat în maximi sperieţi pe toţi locuitorii apartamentului de două camere pe unde mai dormeam (la bunici, adică), fiindcă urlam ca apucata şi cînd m-au întrebat ce-i cu mine le-am zis că Iulian zice sharrap şi Linda zice shaddap şi eu degeaba le explic că se zice shat ap că ei rîd de mineeeee-heeee-he-he-..., sau aş putea continua invocînd recurenta şi fabuloasa amintire a momentelor în care Mihai sau Matei mă fugăreau pe sub masa de ping-pong prin parcări prin curtea şcolii pe după garduri norocul meu că mă căţăram în copaci ca o adevărată maimuţă - şi mai eram şi mîndră că pot. Sau aş putea continua povestind cum am încercat să mă joc cu păpuşile, cum am insistat chiar să tai şi eu batistuţe dantelate asemeni tuturor celorlalte fetiţe ale căror mame îşi petreceau vremea cu asta şi le luau ca ucenice, cum am încercat să iubesc păpuşile barbie şi păpuşile dalia şi păpuşile delia - şi chiar le-am iubit o vreme -, cum am încercat să nu mai ajung acasă plină de noroi şi cu ochelarii cioburi, cum am încercat să port pantofiori lustruiţi şi, de dragul bunicii mele, am încercat să nu mă mai urc în copaci tot timpul şi să nu mă mai dau pe bara de bătut covoarele şi - cel mai important - să nu joc fotbal (cînd le lipsea un portar mă primeau) - şi să nu mă uit urît la tanti Mara şi să fiu fetiţă cuminte. Aş putea continua povestind chestii de genul, dar n-am chef.
Am chef să povestesc în schimb cum i-am lăsat să creadă că mă vor face praf şi cum i-am lăsat să mă considere inofensivă şi cum i-am încurajat chiar să pactizeze împotriva mea şi cum, deşi m-am prefăcut că sînt ca celelalte fetiţe şi am cusut şi-am croşetat..., şi cum... deşi am strigat apoi şi eu împreună cu ei sharrap şi shaddap şi cum am - la un moment dat - explodat. Lumea era frumoasă dar am explodat. În Piaţa Armatei, fix în mijlocul cartierului.
Am recunoscut faţă de mine însămi că prefer praştia, tubul Bergmann, carbidul, căţăratul în copaci şi bicicleta plicticoaselor activităţi ale prietenelor mele B şi L, care aveau: păpuşi blonde-brunete-şatene; rochiţe şi şorţuleţe cu: buline-dungi-pătrăţele; păr: lung-împletit-pieptănat. Şi croşetau: fulare-pulovere-rochiţe. Şi coseau: batiste-bentiţe-şoseţele.
N-am rezistat la batiste-bentiţe-şoseţele. Nu rezist. Prima dată a fost chiar înainte să apară în viaţa mea Roxi, Greta şi Stela. Au venit în locul lor.
S-a întîmplat aşa: că sacul lor de box s-a trezit într-o zi. Mă fugăreau, în ordinea vîrstei şi autorităţii pe care bicepşii, pumnii şi gambele bine încordate le-o certificau: Matei, Iulian şi Mihai. Fugeam mîncînd pămîntul şi, după o vreme, cînd îi lăsasem bine în urmă, m-am oprit. M-am întors şi am zis, pe tonul pe care-l învăţasem din jocurile de-a hoţii şi vardiştii, cu vocea un pic îngroşată şi cu faţa încruntată: "La ora două să mă aşteptaţi în faţa scării blocului. Am să mă bat cu fiecare pe rînd. Primul o să fii tu." - i-am zis lui Matei. "Şi ultimul." - mi-am zis în gînd. Cei trei au încremenit. Apoi au rîs. Apoi s-au uitat ameninţător. Apoi au cedat tentaţiei: nu se putea să nu vrei să te joci cu mine în acest fel. Ce mai, i-am vrăjit. I-am lăsat muţi. Sau aproape muţi. Au dat din cap, au rîs isteric, s-au ţinut de burtă. Matei mai că şi-a scrîntit maxilarul de atîta hăhăit.
M-au aşteptat, într-adevăr, la ora două, în faţa blocului de unde aveam să ies ca leul în arena gladiatorilor, în faţa blocului MEU pe care scria Piaţa Armatei nr. 34. M-au aşteptat. Dar nu oricum: au convocat tot cartierul.
Nu crezusem ca va fi atît de greu. Cum, aşa, să mă bat... eu... în văzul tuturor... Ele îşi strîngeau păpuşile la piept şi mă priveau cu ochi la fel de mari şi la fel de miraţi ca ai fetiţelor din plastic pe care le ţineau în braţe... şi parcă tot din plastic erau şi ochii... iar ei... ei făceau joc de gleznă şi se loveau peste coapse. Era un teren minat. Şi eu trebuia să mă întîlnesc cu Matei.
Era mare. Mînca bine. Avea un brand de-o luai la fugă numai cînd îl vedeai. Toţi îi ştiau de frică. Mai mult ca ei, îi ştiam de frică eu. Eu îi ştiam cel mai bine de frică. Şi îmi era... foarte... frică. Aveam astigmatism hipermetropic, e adevărat. Aveam dioptrii mari. Eram uşor subnutrită pe-atunci. Dar asta nu însemna că eram mai puţin nervoasă.
L-am bătut pe Matei de i-au sărit capacele. Cu pumnii, cu picioarele, cu dinţii, pînă şi cu fundul m-am împins în el, l-am încălecat, era să-i smulg o ureche cu totul, nasul de mult îi era tartă cu fructe, îmi asezonasem degetele cu smocuri din părul lui şi într-un final glorios m-am ridicat fluturînd o bucată de tricou cu dungi. Băiatul era ferfeniţă, bunică-mea urla din fereastră să mă opresc, ceilalţi s-au îndepărtat încet, cu capetele plecate, eu am început să plîng. De fericire.
Multă vreme nu i-am mai întîlnit pe ceilalţi copii. Eram lăsată în pace. Eu vroiam doar să am un prieten sau o prietenă.
Păcat că ne-am bătut. Dar deşi mi-a fost greu, i-am tras o mamă de bătaie lui Matei să mă ţină minte. Şi azi aş face la fel. Cu toate că îmi păsa de el, îmi păsa de toţi. Dar a trebuit să plec pentru că nu mă lăsau. În pace.
"Băi prostule, băi nebunule", i-am zis atunci cînd l-am bătut zdravăn şi toţi îl părăsiseră şi-l lăsaseră singur pe jos, bălăcindu-se-n propria tartă cu fructe, "băi prostule, dacă noi eram prieteni, eu nu te-aş fi lăsat aşa. Ei se joacă cu tine numai cînd eşti vesel şi sănătos, cînd nu mai ai ce să le oferi o iau la fugă. Băi prostule de ce-ai vrut să te baţi cu mine. Băi... prostule." Şi am plecat, l-am lăsat acolo, deşi îmi păsa. Dar noi nu eram prieteni.
Atunci s-au mutat în cartier cele trei surori. Roxi, Stela şi Greta. Erau la fel ca mine: bicicletă, praştie, copaci. Şi, dacă era cazul, se băteau. Doar că nu mai era cazul. Am pus pariu cu Roxi că în anul 2000 nu va veni sfîrşitul lumii. Astăzi nu mai ştiu care dintre noi susţinea că da şi care că nu. Dintre toţi copiii, doar ele trei au venit vreodată la mine acasă. Adică la nr. 34. Eram prietene. Deci se poate. Jucam jocuri. Ping-pong-ul cu Săndel se terminase de mult. Îi era frică. Şi mie - la fel. Nu ştiu ce s-a întîmplat cu trupele adverse. Ne-am evitat ani de zile, tanti Enache - mama lui Matei - nu s-a mai obosit vreodată să-mi ofere porumb fiert. Cu Roxi în schimb, vorbesc şi azi pe messenger.
Am fost copil. Lumea era frumoasă. Am început să mă bat. Am copilărit în Piaţa Armatei, la nr. 34.
Nu, nu mai merg pe-acolo.
M-am mutat în alt cartier.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • Mi-a trezit amintiri!
    Doriana, 25.06.2010, 15:40

    Eu imi amintesc cand era un repetent la noi in clasa care ma ura de moarte si mereu ma batea! Spre deosebire de personajul tau, eu nu am fost prea curajoasa insa l-a aranjat tata si nu s-a mai apropiat de mine! Imi mai amintesc o bataie cu o colega de clasa cu tras de par si alte alea! Dap! Si acum am pretentia ca ai mei copii sa fie usa de biserica! :)

  • Minunat
    Mihaela Iancu [membru], 25.06.2010, 13:21

    Sigur mi-a crescut pulsul când l-am citit :)

    Mihaela

Spacer Spacer