Cum se face

Astăzi aş vrea să fiu concis, aplicat. Pentru o dată, să documentez şi să nu comentez, să nu speculez, să nu despic firul în patru, să nu inventez fire de despicat în patru.

Ştiind cît de mult plac poveştile, cunoscînd voga (comercial-globală) a poveştilor mari şi mici (mai ales mici spuse mai ales de oameni mari: egopoveşti, poveşti cu mine despre mine, ca să ne asigurăm, după modelul dublării redundante "eu însumi", "noi înşine", şi ca subiect, şi ca obiect, că existăm), m-am gîndit să spun şi eu una, evident "auzită", preluată, im-proprie.

O poveste din / despre lumea contemporană. O poveste cu / despre noi. O poveste africană, deci. Afro-globală, mai exact. Din care se va putea vedea că, dacă nu sîntem unici - motiv, poate, de întristare -, nu sîntem, prin chiar acest fapt, nici singuri - motiv, mai degrabă, de bucurie. Cu condiţia să nu mai stăm cu nasul pe sus, mai exact înfundat în buricul "egopoveştilor" mari şi mici, crezîndu-le Istorie, şi să învăţăm, să învăţăm, să învăţăm din experienţa de viaţă a semenilor noştri de peste tot, mari şi mici, apropiaţi şi îndepărtaţi, umili şi puternici.

Folclor global deci, sau "din înţelepciunea şi păţaniile popoarelor".

"La fel ca întregul Congo-Zair [Congo-Kinshasa], şi capitala ţării, Kinshasa, a fost devastată de un uragan de kleptokraţie, de geopolitică caracteristică Războiului Rece, de ajustări structurale şi de război civil cronic. Dictatura lui Mobutu, care a jefuit metodic Congo-ul vreme de 32 de ani, era monstrul frankesteinian creat şi susţinut de către Washington, FMI şi Banca Mondială, cu complicitatea Quai d'Orsay-ului. Banca Mondială - impulsionată la nevoie de către Departamentul de Stat - l-a încurajat pe Mobutu să se sprijine pe resursele miniere ale ţării sale pentru a împrumuta enorme sume de bani de la bănci străine, ştiind cît se poate de bine că cea mai mare parte a acestor bani avea să se scurgă direct în conturi private din Elveţia [s.m., B.G.]. După care a venit rîndul FMI-ului să intre în joc, începînd cu primul SAP [Structural Adjustment Plan] din 1977, pentru a se asigura că congolezii de rînd vor plăti această datorie cu dobînzi cu tot [s.m., B.G.]. Primele condiţionalităţi [...] au decimat serviciile publice: 250.000 de funcţionari publici [...] au fost concediaţi fără nicio indemnizaţie reparatorie. Cei rămaşi în posturi s-au dedat cu asiduitate, şi pe scară largă, deturnărilor de fonduri şi mitei, beneficiind de susţinerea publică a lui Mobutu.

Un deceniu mai tîrziu, odată infrastructura odinioară impresionantă a Congo-ului căzută în paragină şi jefuită, FMI-ul a impus un nou SAP. Tshikala Biaya ["SAP: A Catalyst for the Underdevelopment and Privatization of Public Administration in the Democratic Republic of Congo, 1997-2000", DPMN Bulletin, 7:3, dec. 2000] descrie felul în care acordul din 1987 «încerca să acorde o 'putere legală' sectorului informal [s.m., B.G.], transformîndu-l în noua vacă de muls care avea să ia locul statului-providenţă pe care FMI-ul şi Banca Mondială tocmai le distruseseră». Clubul de la Paris a reeşalonat datoria lui Mobutu în schimbul unor tăieri suplimentare din sectorul public, al unei mai mari deschideri a pieţelor, al privatizării întreprinderilor publice, al desfiinţării controlului schimburilor şi al unei creşteri a exporturilor de diamante. Produsele din import au invadat Zairul, industriile locale au pus definitiv lacătul pe uşă, şi 100.000 de locuri de muncă suplimentare au fost distruse la Kinshasa. Hiperinflaţia a distrus foarte curînd sistemul monetar, ca şi orice simulacru de raţionalitate economică. [...] Congo-ul încetase să mai participe la economia mondială" (Mike Davis, Planet of Slums, Verso, 2006, pp. 192-193).

Alba-neagra centru-periferie-centru în capitalismul global, post-neo-colonial, în care tocmai independenţa fostelor colonii (şi cu atît mai mult a unor state care n-au fost niciodată colonii formal, pe faţă, precum Romania) garantează, facilitează funcţionarea perfecţionată a modelului colonial, imperialist avansat, relansat.

Nu ştiu dacă este aşa, dacă aşa, sau pe-aproape (variantele fiind tocmai una dintre caracteristicile de bază ale poveştilor, ale noilor "legende urbane" globale), se va întîmpla, se întîmplă deja şi la noi. Dar aş vrea să vă invit să pariem, pariul fiind, poate, ultima, cea mai "slabă", cea mai civilă şi mai civilizată modalitate de angajament în slujba adevărului (menită însă tocmai a relansa, modest, credinţa în necesitatea şi în inevitabilitatea luptei pentru adevăr, după totala nimicire a orizontului acestuia prin complicitatea dintre relativisme şi fundamentalisme, şi unele, şi altele credinţe într-un adevăr dat - pariul ca unică soluţie pragmatică).

Vă propun, deci, să medităm, pentru început, împreună, asupra verigilor esenţiale, asupra angrenajelor antropologice-cheie semnalate în pasajele pe care le-am subliniat din textul lui Mike Davis, pe care îmi permit să le reamintesc (cu excepţia celui de-al treilea pasaj subliniat, pe care îl las pe altădată):

1. "Banca Mondială l-a încurajat pe Mobutu să se sprijine pe resursele miniere ale ţării sale pentru a împrumuta enorme sume de bani de la bănci străine, ştiind cît se poate de bine că cea mai mare parte a acestor bani avea să se scurgă direct în conturi private din Elveţia" - montaj, aranjament, mecanism, dispozitiv, asamblaj, linie de producţie pentru performarea înlănţuită a crizei, producătoare de supra-îndatorare, de super-sărăcie pentru unii şi de supra-înavuţire pentru alţii prin transfer forţat de resurse. Puterea locală independentă (cu atît mai mult în mod democratic) pe post de complice, de, literal, interfaţă, de releu. Tocmai pentru un furt mai bine mascat, şi mai economic, era nevoie de independenţa post-colonială (ca gen) şi post-comunistă (ca specie)? (Şi, în paranteză, nu cumva post-colonialismul realizează o condiţie care fusese de la început aceea a unui stat elitar-mimetic precum România?)

2. "După care a venit rîndul FMI-ului să intre în joc, începînd cu primul SAP din 1977, pentru a se asigura că congolezii de rînd vor plăti această datorie cu dobînzi cu tot" - acestea ar fi "măsurile anti-criză", politicile menite a masca, a acoperi, ca pe o fărădelege, ca pe o crimă, criza provocată, artificială, pentru a o "spăla", a o legaliza şi, astfel, a o transfera, a o "pasa" pe sub mînă societăţii.

Post-Scriptum
Nu pariez pe adevăr, ci pariez că acesta, sau de acest tip, pe acest "format" şi din această "zonă" - global-africană - este adevărul: că aşa mai curînd decît altfel poate fi el povestit, descris, analizat (concurs de scenarii). Poate că adevăratele universalii antropologice de acest tip, de acest "format", la acest nivel şi de acest calibru sînt. Poate că asta ştie omul să facă cel mai bine mai ales ca specie (în colective), şi tocmai cu astfel de performanţe ar trebui, la fel de fără ruşine cum le face, să se şi laude. Asta e adevărata forţă a omului: să se hrănească, ca specie, din "sine însuşi" - şi, pentru asta, să reducă orice diferenţă la el însuşi).

Şi poate că acesta este singurul rol care ne poate fi încredinţat în scenariul aşa-numitei globalizări, ca relansare a colonialismului în condiţii post-coloniale cu atît mai eficace. Nu trebuie să ne fie ruşine! Adică trebuie să ne fie atît de ruşine încît să nu mai putem sta locului! Nu trebuie să suplimentăm narcisismul generic, ca fugă de sine în "sine însăşi" a speciei, cu unul specific - minciună de sine infinit agravantă. Numai de ruşine fuge omul de sine însuşi.

Uf, şi de-abia scăpasem, istoric vorbind! N-am scăpat niciodată. Am fost, doar, neatenţi - sau, mai bine spus, ceva mai neatenţi decît de obicei.

Dacă adevărul nu este dat, ci se face, atunci singurul antidot nu poate fi decît un grăunte metodic de paranoia (critică, evident, adică metodică): încăpăţînarea de a cerceta, de a nu crede pe nimeni pe cuvînt, de alege, de a paria.

Realităţile delirante - iar dominarea lumii nu ţine decît de delir, normalizat, banalizat de istorie, "Lumea", ca întreg unificat, controlabil, este o figură delirantă - nu pot fi realizate, egalate, contraatacate decît prin "delir" epistemic perfecţionat, formalizat, asumat. Numai o "nebunie" a raţiunii poate face faţă Nebuniei extra-raţionale.

Nu vom fi niciodată suficient de nebuni ca să înţelegem ce se poate face, pînă unde poate înnebuni Raţiunea atunci cînd vrea să domine, să fie unică, să excludă, ca nebuneşti, raţiunile onest insulare, limitate, fragmentare (ceea ce, poetic, am numit, cîndva, Arhipelogos).

Niciodată, însă, delirurile individuale nu reuşesc pe măsura şi la scara celor colective. Iată de ce, fie şi doar din raţiuni de cunoaştere (nu pentru a domina lumea, ci pentru a domina dominarea lumii), nu se poate delira eficient decît împreună.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.