Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pentru o nouă disidenţă


Bogdan Ghiu

22.08.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Tot cercetînd, în vremea din urmă, diferite insule din istoria artei contemporane a ţărilor Estului ex-comunist al Europei (insule care nu vor forma niciodată un continent, şi care nici n-ar trebui să aspire, degeaba, la această condiţie accesibilă doar Occidentului, ca logos dominant şi ca istorie continuată tocmai prin rupturi, rămînînd să figureze contra-modelul alternativ contiguu, al discontinuităţii esenţiale, paradigmatice: istoria neconsumată, neefectuată, virtuală, neactualizată, pe sărite, pe fugă, din timp în timp, strict individual; cai şi pioni pe tabla de şah a Istoriei; arhipelogos), am dat peste cîteva citate-săgeată referitoare la o problemă absolut intangibilă, sacralizată prin tăcere şi comemorare, nediscutată şi in-discutabilă sine ira et studio în spaţiul public românesc pre- şi post-revoluţionar (şi iată o absolut neaşteptată linie de continuitate prin ocultare, prin refulare!): rolul disidenţilor anticomunişti, poziţia artiştilor şi, mai ales, chiar dacă în subsidiar, invariantul puterii, indiferent de regimuri (puterea ca invariant care, indiferent de regimul constituirii ei, tinde să se recompună ca atare, să-şi refacă arhetipul opresiv, de dominaţie).
 
Nu mă voi aventura acum să discut o astfel de problemă, vreau doar să provoc prin trimiterea mai departe a unor săgeţi primite din altă parte, prin, cum spuneam, cîteva citate aparţinînd unei artiste deja clasice, din fosta Iugoslavie, Sanja Iveković. Contextul, deci, este acela, mult mai blînd şi altfel original, în acei ani, al Iugoslaviei titiste. Decontextualizare şi recontextualizare - universalitate: artiştii, disidenţii - puterea.
 
"Artiştii [iugoslavi din anii '60 şi '70] nu se poziţionau ca nişte disidenţi. Critica lor nu era o «luptă împotriva întunecatului totalitarism comunist», ei înclinau să-şi vadă practica mai curînd ca pe o critică la adresa unui guvern birocratic care nu urmărea decît menţinerea cu orice preţ a statu quo-ului. Este, deci, perfect îndreptăţit să spunem că artiştii care erau activi pe contra-scena culturală a epocii luau proiectul socialist mult mai în serios decît cinica elită politică aflată la putere. [...]Noua Practică Artistică (la care şi eu luam parte) era cu adevărat nouă, în sensul că punea pentru prima dată nişte probleme radicale despre natura şi funcţia artei, despre «autonomia» galeriilor şi a muzeelor, despre influenţa logicii de piaţă, despre producerea operelor de artă etc. Este adevărat că toate aceste probleme făceau parte din programul artiştilor din Vest, dar nouă ni se părea că ideea dematerializării operei de artă şi, în general, aceea a unei arte care să abandoneze instituţiile pentru a comunica direct cu «poporul» era mult mai apropiată de o idee socialistă cu privire la societate. Paradoxul e că, în calitate de artişti, noi aveam intenţii foarte serioase de a «democratiza arta», dar limbajul artistic pe care îl foloseam era de o noutate atît de radicală încît publicul nostru era extrem de restrîns..." (Antonia Mahača, "Feminism, Activism and Historicisation. Sanja Iveković talks to Antonia Mahača, n.paradoxa, vol. 23, 2009, pp. 5-6).
 
"Această operă [Triangle, 1979: în timpul unei vizite a lui Tito la Zagreb, artista, în propriul ei balcon, fără a provoca, văzîndu-şi, dimpotrivă, de treabă, adică nedînd nicio atenţie paradei politice, bea alcool şi simulează o masturbare, dar este observată de un agent al serviciilor secrete postat pe acoperişul unei clădiri învecinate, care se simte nevoit să intervină deşi de jos, din strada, indiferenţa privată a artistei nu deranjase pe nimeni; n.m., B.G.], ca şi altele realizate de către Iveković în timpul regimului socialist, ilustrează nu numai problema disidenţei politice, care era esenţialmente narcisică, avînd o perspectivă limitată. Ea introduce în joc noţiunea de intimitate, dar nu sub forma unui discurs disident propovăduind intimitatea [...]. Din contră, abordarea ei în termeni de implicare politică se plasează în afara cîmpului de interogare cu privire la nedreptatea politică faţă de opozanţii socialismului, adică tocmai a acelui cîmp care i-a orbit pe disidenţii politici" (Nataša Ilić, Kathrin Rhomberg (dir.), Sanja Iveković. Selected Works, cat. exp., Barcelona, Fundació Antoni Tapies, 2008, p. 23).
 
Şocante, aceste săgeţi critice din partea unui artist la adresa "orbirii" disidenţilor politici. De parcă rolul celor din urmă ar trebui să fie altul decît cel strict limitat, strict contextual de opoziţie denunţătoare faţă de nişte puteri tiranice! Ca şi cum această utilitate redusă la urgenţa provocată de insuportabilitatea momentului ar putea fi altfel decît oarbă! Ca şi cum universalitatea disidenţei "istorice" n-ar fi constat, pînă acum, tocmai în "orbirea" ei, în aplicarea la contextul puterii locale!
 
Disidenţă discursivă, artă implicit-perfomativă!
 
Şi poate că singura universalizare o oferă tocmai, în negativ, inamicul: puterea. Ne unesc adversarii.
 
Ar putea fi oare posibilă o disidenţă cu adevărat luminată, de secol XXI, globală, capabilă să articuleze discursiv-raţional (explicit), nu doar performativ-artistic (implicit), o critică cu adevărat universală, trans-partinică, a invariantului opresiv care tinde şi, deseori, reuşeşte să devină orice putere, indiferent de regimul ei constitutiv şi constituţional? Nu trăim oare, universal, un regres în materie de putere, favorizat de revoluţia delegată, cantonată tehnologic (dat fiind, desigur, că puterea însăşi este o tehnologie)?
 
N-a venit, oare, timpul pentru o disidenţă cu adevărat democratică, în momentul în care a devenit, sau ar trebui să devină clar că democraţia nu decurge automat şi nu reprezintă apanajul natural al niciunui tip de regim, fie el totalitar sau afişat, declarat, formal democratic?
 
Nu asta ar trebui să fie creaţia actuală a colectivelor de intelectuali, în asamblaj cu tehnologiile, pe fondul etic reprezentat, în prezent, de (anumiţi) artişti (!): disidenţa democratică faţă de putere, în general, faţă de puterea (regresiv, nu inovativ, creativ tehnologic) globalizată?
 
Nu se află democraţia în opoziţie implicită, deci în disidenţă neexplicitată, neasumată, cu puterea pretutindeni în lume?
 
Cînd o lume întreagă participă la universalizarea colaboraţionismului, dînd fuga să lingă cizmele pline de sîngele disidenţilor şi al unor popoare şi clase întregi (Tibet, ţărănimea, orăşenimea săracă expulzată), amestecat cu noroiul nedezvoltării acoperit cu sclipiciul a tot felul de Olimpiade şi de Expoziţii Universale, aşa cum se întîmplă, astăzi, în cazul Chinei, singurul act cu adevărat inactual, intempestiv este tocmai apelul la formarea unei conştiinţe universal disidente.
 
Pentru că dacă disidenţii anticomunişti au produs orbire în ceea ce priveşte democraţia capitalistă, arta contemporană este, poate, cea care produce, implicit, revoltat, împotriva propriei voinţe, orbire cu privire la posibilităţile acţiunii politice împotriva unei puteri globale tot mai regresiv şi unitar (fără complot, dar cu colaborarea noastră) opresive.
 
Globalizării prin opresiune trebuie să-i opunem, discursiv, nu doar performativ, o nouă disidenţă intelectual-discursivă: filosofică, nu doar artistică, ambele însă la fel de etice.
 
Pe cînd însă, mai ales, mai presus de orice, în acord cu noutatea actualităţii noastre, o disidenţă ştiinţifică?
 
O disidenţă pur, "orb" negativă, fără proiecte aparent, orbitor salvatoare, reciclate, care nu mai există.
 
O disidenţă la fel de "oarbă", de local aplicată ca şi cea totalitar-istorică, dar pe fondul unei puteri globalizate, al unui cîmp omogen, simplificat de putere. O disidenţă, deci, universal(izat)-"oarbă".
 
Nu mai avem ce invoca, ce dori. Nu mai avem Vest de visat. Globalizarea este condiţia egal, universalizat negativă a libertăţii viitoare.
 
Dacă puterea nu face decît să se recicleze, bazîndu-se pe noutatea exclusiv tehnologică, idealurile, dacă vor să fie cu adevărat alternative la realitate, nu trebuie, la rîndul lor, reciclate. Nicio actualizare istorică nu mai poate fi reciclată. Idealul e virtual pur. Cu atît mai ideal, cu atît mai pur.
 
Pînă la urmă, oricît de revoltată şi de alternativă, arta contemporană e puţin cam prea acomodantă. Se simte tot mai "alternativ" bine în lumea contemporană! Şi-a cam jucat jocul istoric de crearea de teritorii şi de habitusuricontra-constituţionale, dar devine, încet încet, doar un joc tot mai bine integrat, tot mai politicos, mai închis în sine şi mai mulţumit de sine.
 
Să se reducă însă lumea creatoare actuală la intelectuali-putere versus artişti-autogestiune (microcomunisme în capitalism, capitalism capilar)?
 
Întotdeauna prin Identic, cînd Identicul creşte şi se înmulţeşte, trebuie să treacă liniile cu adevărat discriminante, fracturile cu adevărat, inovativ critice.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • Da si nu
    alexandru mircea, 05.10.2010, 14:22

    Cred ca disidenta intelectuala prin arta ar trebui sa faca doar cine are chemare pentru asa ceva. Altfel, ceea ce ar putea fi noua arta angajata va fi doar un nou mainstream, cu toata pacatele pe care le are orice mainstream. Astea fiind zise, stiu ca nu asta era ideea; mai multi "platicieni sociali" autentici ocupati cu disidenta impotriva puterii in orice forma ar fi bineveniti.

  • Interesant.
    Petre Anghel, 22.08.2010, 22:04

    De fapt, mai mult decat interesant. Un punct de vedere corect, care poate da de gandit. Este limpede ca avem nevoie si noi, romanii, de o analiza la rece a literaturii din deceniile comuniste. Ba chiar si perioada interbelica ar putea fi reinterpretata si scoasa din sabloane sau atacuri teziste. Petre Anghel

Spacer Spacer