Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Joanna Kavenna sau fascinaţia Nordului


Ioana Bâldea Constantinescu, un interviu cu Joanna Kavenna

29.10.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cred că e autoarea cu care am empatizat cel mai tare, în timpul unui interviu, în ultima perioadă. Joanna Kavenna, tradusă în româneşte cu primul ei roman, Derivă (Editura Leda) a obţinut Orange Prize pe 2008, într-un moment în care se gândea serios să renunţe la scris, din lipsă de timp, de bani, de cititori, de confirmare, până la urmă. Dialogul cu ea a fost fragmentat de multe zâmbete şi multe momente de candoare în care am intuit un om, în sfârşit, fericit, după mult prea multe deziluzii.
 
Ioana Bâldea Constantinescu: Aş vrea să începem această conversaţie plecând de la un element foarte puternic din ultima dumneavoastră scriere - fascinaţia Nordului. De unde vine ea?
Joanna Kavenna: Da, apare ideea aceasta în Ice Museum, un travelogue imaginar care-mi poartă semnătura. Am călătorit ficţional din Marea Britanie în Norvegia şi Islanda, cumva în căutarea unor legende sau a unor mituri care să ilustreze ceea ce vechii greci au numit Thule, cel mai îndepărtat tărâm al Nordului. De ce am făcut asta? Pentru că, exact cum spuneaţi, am o fascinaţie pentru Nord, o am din vremurile copilăriei, când citeam poveşti cu exploratori. Mă tenta ideea unei explorări personale a Polului (Nord, Sud, nu conta, amândouă să fi fost şi era şi mai bine!) - de fapt, cred că întotdeauna am vrut să merg spre Nord, să aflu la prima mână dacă poveştile ţinuturilor îngheţate se adeveresc sau nu.
 
I.B.C.: Pentru Inglorious / Deriva, romanul dumneavoastră de debut, aţi câştigat premiul Orange pe 2008. E un moment important. Mă întrebam, însă, dacă, dincolo de valoarea simbolică, el a adus în viaţa dumneavoastră şi schimbări concrete.
J.K.: A, acela a fost un concurs de împrejurări foarte năstruşnic. Al doilea dintre copiii mei se născuse cu numai zece zile mai devreme. Traversam unul dintre acele momente ale maternităţii în care te întrebi serios cât de relevantă e munca ta şi dacă merită să-i sacrifici chiar şi o secundă din timpul tău în defavoarea nevoilor imense pe care le are un nou-născut. În acelaşi timp, lucram complet fără feedback. Îmi imaginam că nu mă citeşte nimeni şi era deprimant. A contat premiul, a contat foarte mult. El m-a făcut să parcurg distanţa până la birou şi să mă reapuc de scris. Toţi oamenii au nevoie de recunoaşterea a ceea ce fac. Altfel se simt fără rost.
În cazul meu, a contat şi partea financiară, pentru că subvenţia de la Arts Council e una generoasă, iar pentru mine ea chiar a venit într-un moment de impas. Aceia au fost banii cu care mi-am "cumpărat" timpul de a scrie mai departe.
 
I.B.C.: Asta chiar că e o anecdotă!
J.K.: ... mulţumesc!
 
I.B.C.: Rosa Lane, personajul principal al cărţii, a fost catalogată drept "anti-eroina secolului XXI". Cum aţi reacţionat?
J.K.: A, mi-a plăcut, evident! Mi-am dorit un personaj credibil, care să aibă defecte şi pentru care să poţi avea... compasiune. Şi am vrut să fie aşa cum cred că suntem toţi, în viaţă - când foarte hotărâtă şi încrezătoare, când frustrată şi indecisă. Cred că oamenii oscilează între aceste extreme atunci când lucrurile pe care le-au luat de bune sunt, cumva, subminate de evenimente, cand apare o criză profundă. Pentru Rosa, momentul acesta e moartea mamei ei. Tot ce i se păruse autentic până atunci devine incert. Nu-i mai e foarte clar ce înseamnă să ai o carieră bună, sau o relaţie frumoasă... Standardele ei se schimbă şi atunci Rosa caută nişte principii pe care să-şi construiască o viaţă nouă, una care să o poată face fericită. Cred că ea devine o anti-eroină pentru că refuză să fie aşa cum i se spune mereu că ar trebui să fie. Mulţumită. Suficientă.
Am vrut să construiesc un personaj feminin care să treacă prin schimbările tipice, de obicei, personajelor masculine. Am creat-o pe Rosa Lane gândindu-mă la Saul Bellow şi la Herzog, precum şi la atâţia alţii... E riscant. Scrii o poveste despre căutarea sensului existenţei şi îţi alegi ca personaj central o femeie. Atunci, însă, nu m-am gândit aşa. Am vrut, pur şi simplu, să văd ce se întâmplă.
 
I.B.C.: E un personaj cu care e uşor să relaţionezi.
J.K.: ... mulţumesc! Cred că asta se întâmplă pentru că ea e un personaj care plonjează în tenebrele propriei ei personalităţi şi scoate, astfel, la iveală multe din tre lucrurile pe care, în situaţii similare, ne străduim din răsputeri să le ascundem.
 
I.B.C.: Aveţi un anumit tip de cititor în minte când scrieţi?
J.K.: Vă spuneam că eu m-am bucurat enorm când am aflat că am un public pentru că... sincer, mă îndoiam că acest cititor există sau va exista. Nu m-am gândit la cum aş vrea să fie cititorii mei, dar calitatea aprecierilor lor e o continuă surpriză, aşa cum fascinant pentru mine e şi faptul că sunt citită în străinătate. Eu scriu pentru bărbaţi şi femei de toate vârstele şi de peste tot. Sau, cel puţin, aşa îmi doresc. Cred că şi atunci când îţi limitezi adresabilitatea la un anume grup de cititori tot speri, în taină, că experienţa din carte le va părea interesantă şi altora, la care tu nu te-ai gândit.
 
I.B.C.: Aţi reuşit să evitaţi una dintre marile tentaţii ale autorilor tineri - aceea de a relua o reţetă de succes. V-a fost greu să-i rezistaţi, mai ales după confirmarea faptului că, în cazul romanului de debut, reţeta aceea chiar a funcţionat?
J.K.: Foarte interesantă întrebare! Când m-am apucat să scriu Derivă încercam să creez un personaj care să fi făcut cu totul altceva decât ce am făcut eu cu viaţa mea. Vroiam să scriu despre cineva responsabil, cu o carieră mulţumitoare..., toate acele lucruri pe care eu nu le aveam pentru că pierdusem ani de zile încercând să scriu pe ici şi pe colo. Călătorisem în multe ţări, încercasem să construiesc ceva şi eşuasem de multe ori, de prea multe ori. Am vrut să scriu despre o persoană hotărâtă, cantonată la Londra, pe care şefii o laudă şi căreia prietenii îi sunt mereu aproape. După care plănuiam s-o scutur puţin şi s-o fac să se îndoiască de ce are. Am pornit, aşadar, la drum cu un personaj foarte diferit de mine. Rosa e aproape blocată la Londra. Ea vrea să plece de nenumărate ori, dar eu am ţinut-o pe loc şi am forţat-o să se învârtă mereu în acelaşi cerc, să străbată aceleaşi străzi. Nu i-am variat realitatea, i-am variat doar simţul realităţii. 
 
I.B.C.: Vi se pare că se simt toate călătoriile dumneavoastră în felul în care scrieţi?
J.K.: Se simt, într-un fel. Personajelor mele asta le lipseşte, stabilitatea. Ice Museum e diferit de primul roman. Aceasta e o carte despre toate revelaţiile pe care le presupune călătoria. Eu însămi am  parcurs drumul de la Nordul din capul meu în Nordul geografic. Am trecut prin toate acele ţări despre care se spusese că ar fi Thule, de la Scoţia la Islanda şi... cred că asta e încercarea fiecărei călătorii. Niciodată nu poţi şti dacă te vei întoarce acelaşi sau nu. Incertitudinea asta se simte în scrisul meu. Oscilaţia identitară se simte.
 
I.B.C.: Din toate aprecierile cu privire la Ice Museum, mie îmi place în mod deosebit cea făcută de Benedict Allen în Independent on Sunday - se spune acolo că aveţi o dorinţă nestăvilită de a schimba un ocean de oameni pe un deşert întunecat al Nordului.
J.K.: Cred că e cel mai... potrivit lucru care s-ar fi putut spune! Îmi doream aşa de mult, când scriam, să mă eliberez de toate problemele de care nu puteam scăpa în existenţa mea londoneză, să mă pot opri într-un spaţiu cu mai puţine complicaţii. Dorinţa de a merge în Nord se traduce, nu doar în cazul meu, în general, aş spune, printr-o nevoie de a te elibera de cei din jur şi de a rămâne cu un "eu" al tău. Întunecat, e adevărat. Lipsit de solaritate. Sigur. Nordul e un fel de antidot la existenţa modernă şi la tot ce presupune ea.
 
I:B.C.: În ce ficţiuni călătoriţi din postura dumneavoastră de cititoare?
J.K.: Sunt mulţi autori care-mi plac... Virginia Woolf e o sursă continuă de inspiraţie. La fel Dostoievski, Knut Hamsun... Îmi place Doris Lessing, care e o autoare de o importanţă enormă tocmai pentru că ea călătoreşte dintr-un gen literar în altul, căutând în permanenţă noi moduri de a scrie. E extraordinară şi mi se pare absolut neînfricată ca autoare. Ficţiune, science-fiction, memorii - ea le încearcă pe toate fără nicio reţinere, conştientă, de fiecare dată, că abandonează o parte din public şi că trebuie să dea, de fiecare dată, o nouă bătălie pentru alt segment de cititori.
 
I.B.C.: Cu ce vă mai citim?
J.K.: O să-mi apară curând un nou roman în Anglia. Sper ca el să ajungă şi în România într-un timp rezonabil. Se numeşte The Birth of Love şi evoluează de la un fel de roman istoric de secol XIX la o poveste contemporană, cu elemente de SF. E despre ce înseamnă să fii părinte, sau profesor, sau cum e să fii îngrădit de o instituţie, cum e restricţionat potenţialul uman de contexte sociale şi de ideologii, cum nu suntem lăsaţi, de prea multe ori, să fim cine suntem de fapt.
 
I.B.C.: Care e cea mai mare provocare, când eşti un autor tânăr de succes?
J.K.: Vai... eu am petrecut atâţia ani aşteptând să fiu publicată, atâţia ani de deziluzie... La un moment dat nu mai crezi în succes, nu-l mai aştepţi. Ajungi într-o stare precară, din care te smulgi greu, chiar şi când lumea începe să te felicite, pentru că au fost prea multe ratări. Cred că o să-mi ia ceva timp până să vă pot spune cum îi e unui tânăr autor de succes, dar... mulţumesc mult pentru că m-aţi numit aşa.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer