Deriva

Scriitoarea britanică Joanna Kavenna a crescut în Suffolk şi Midlands, şi a locuit în anumite perioade şi în Statele Unite, Franţa, Germania, Scandinavia şi statele baltice. Prima ei carte, The Ice Museum (2005), este un excurs poetic despre teritoriile nordice, o istorie culturală a noţiunii antice greceşti de Thule, ultimul ţinut al Nordului. A fost descrisă de Michael Holroyd ca fiind "o carte extrem de originală, în acelaşi timp erudită şi plină de aventură" şi a fost nominalizată la The Guardian First Book Prize şi Ondaatje Prize.

Derivă este primul ei roman, distins cu Orange Broadband Award pentru debut (2008), o "scriere superbă şi un comentariu inteligent şi tulburător asupra vieţii moderne" (London Times).

Scrierile Joannei Kavenna au apărut în publicaţii prestigioase, precum London Review of Books, The Guardian, Observer, Times Literary Supplement, International Herald Tribune, Spectator, Telegraph etc. În prezent, autoarea locuieşte în Duddon Valley, Cumbria.

Rosa Lane, o jurnalistă londoneză de succes, aflată, la fel ca şi Dante, la mijlocul vieţii, se trezeşte brusc, după moartea mamei sale, "într-un labirint, dar fără ghemul de aţă". Îşi dă demisia, apoi, rămasă fără casă după ce iubitul său o părăseşte pentru cea mai bună prietenă a ei, stă pe la prieteni şi îşi caută, fără convingere, o altă slujbă, în vreme ce scrie liste fără sfârşit cu ce ar trebui să facă, iniţiind o căutare mistică a scopului şi sensului vieţii în Londra zilelor noastre.

O călătorie extraordinară din obişnuit în epic... (Shami Chakrabarti)

Cu un umor ironic şi detaşat, Derivă are o energie copleşitor de haotică, purtându-l pe cititor prin peisajul intens al anxietăţii contemporane şi sugerând discret lumina de la capătul tunelului. (Observer)

Această incursiune într-o cădere nervoasă este descrisă cu o asemenea încântare şi umor muşcător încât devine la fel de captivantă precum multe voiajuri epice... Ideile Rosei sunt pline de imaginaţie, gândirea ei este asociativă; în vreme ce viaţa ei stagnează, mintea prinde aripi. Jocurile de cuvinte sunt apărarea ei în faţa ameninţării cu dispariţia, a groazei provocate de posibila imanenţă a stingerii eului... O inteligenţă vicleană, plină de autoironie. (Guardian)

Pentru BM

Retragerea

O începuse într-o zi obişnuită de vară, când descoperise - oarecum în opoziţie cu ordinele şefului ei - că lenevea la calculator, lovindu-şi călcâiele şi numărând. Rosa Lane, la treizeci şi cinci de ani şi câteva luni, conştientă de un cronometru invizibil al cărui ticăit o trăgea în jos, număra anii, orele petrecute aşezată în birouri, cu ochii ţintă la cer, la ecranul care pâlpâia, orbind-o. Petrecuse cei zece ani de dinainte într-o poziţie controlată, cu picioarele încremenite sub o masă. Scrisese un milion de e-mail-uri, sucindu-şi încheieturile mâinilor. Nu se simţea mai aproape de momentul în care ar fi înţeles ceva. Înainte vedea viitorul, drapat în cenuşiu. În urmă, era eşecul istoriei familiei sale. Ea era aşezată în prezent, cu acest trecut şi viitor rotindu-se în jurul ei. Afară se întindea oraşul, cu zgomotele zilei - scrâşnetele traficului, murmurul estompat al vocilor, corurile vagi. Zgomotul se retrăgea şi revenea din nou, iar ea auzea ţipetele păsărilor la streşini. Se gândi la curgerea râului şi la şirul neîntrerupt de maşini, cu fumul plutind deasupra culorilor strălucitoare.

În ziua aceea, aşezată la biroul ei, transpirând în propria-i cămaşă, gândi: Dacă mi s-ar spune că n-o să fac niciodată mai mult de-atât, oare mi-aş dori să trăiesc sau să mor pe loc? Apoi gândi: Ce rost are totul, la ce bun? Asta într-adevăr o mâhni, aşa că îi scrise un e-mail şefului ei. Era concis şi elegiac. Începea cu tinereţea ei, continua cu primii ani de carieră, îi mulţumea pentru protecţie, îi transmitea cele mai profunde regrete ale ei şi se încheia cu "demisionez". Era emfatică. Apăsă butonul Trimite şi apoi îşi închise calculatorul. Îşi luă pălăria şi haina şi ieşi din birou. Simţea că face o criză de nervi pe când ajunse să treacă de paznicii de la poartă, cei doi grăsani care şedeau acolo, spunând glume. Se îndreptară grăbiţi spre ea. Dacă şi-ar mai fi zornăit cheile încă o secundă, ea ar fi cedat şi i-ar fi implorat s-o încuie acolo pentru totdeauna. Poarta se deschise larg. "Fuguţa devreme acasă", spuseră ei în cor, lăsând-o să treacă. Rosa ieşi în stradă, unde maşinile stăteau în coloană pentru a putea avansa. Apoi se îndreptă spre casă.

Era o zi de luni, în iunie, când Rosa îşi părăsi slujba. Era după-amiaza devreme, iar ea şedea în trenul pe jumătate gol, minunându-se că vede atâta spaţiu, atâtea locuri libere. Simţi o pală de aer în timp ce uşile se închideau. Privea ţintă reclamele pentru cartele de telefon şi asigurări auto. Paliative, gândi ea. Aruncă o privire pasagerilor, abia distingându-i unii de alţii. O mulţime mai puţin compactă, dar făcând totuşi parte din hoarde. Râse de un afiş publicitar şi se scobi în ureche. Un bărbat îi surprinse privirea, iar ea îşi lăsă repede ochii în jos. Observă murdăria de pe pereţi şi trasă cu degetele cercuri în jurul petelor de pe banchete. Înregistră fiecare detaliu al compartimentului.

Se afla, la fel ca şi Dante, la mijlocul vieţii, acolo unde se credea că adună cunoaştere şi devine înţeleaptă. Asta presupunea că-şi folosise anii anteriori pentru studiu şi practică, asemeni poetului, însă ea şi-i măsurase în excese de weekend şi vacanţe europene. Ani de zile, fusese productivă la locul de muncă, dar cât se poate de leneşă serile. Timpul se scursese şi ea câştigase bani. Stătuse neclintită în cutia ei. Fusese ziaristă ani de zile, urcând lent în carieră. Scria despre artă. Înţelegea - era destul de clar pentru ea - că era făcută să fie condusă, nu să conducă. Nu prea avea entuziasm pentru jocurile de putere şi controlul tiranic al fiefurilor. Viaţa ei se sprijinise pe câteva elemente-cheie: încrederea în slujbă, dragostea părinţilor ei, relaţia cu Liam. Toate acestea o împiedicaseră să se gândească la alte lucruri prea profund.

Recent, însă, începuse să se simtă dislocată. Moartea mamei ei, în ianuarie, fusese punctul de plecare. Înţelegea că era un proces natural, inevitabil şi de necontestat, dar o scosese din rutină şi nu se mai putea echilibra. Se dedicase muncii şi fusese felicitată pentru perseverenţă, dar noaptea era tulburată de vise urâte, de teama de gol, de haosul interior pe care încercase să-l ţină bine îngropat, conştientă că experienţa ei era comună, nu excepţională, şi că ar trebui, de fapt, să-şi ţină firea. Îi era dor de mama ei, desigur, îi simţea lipsa ca pe o adâncime neagră şi tăcută, şi se gândea că era imposibil ca aceasta să fie condiţia naturală a vieţii. I se părea că s-a produs o deplasare seismică; pământul se crăpase, dezvăluind profunzimile de dedesubt, forme îmbrăcate în umbre.

Mintea ei crea analogii, aluzii la o plângere mai profundă. Se simţea agitată şi avea vise pline de mişcare. Gândurile o reţineau, o împiedicau să fie utilă. Îi lipsea o metaforă definitorie, un sens al coerenţei. Se simţea constrânsă de modelul social care îi estompa instinctele. Avea nevoie de o mitologie locală, un sentiment al raţiunii de a fi. În loc de asta, clocotea de frenezie şi obscenitate. Putea să înjure tot drumul spre casă, blestemând strada şi condamnându-i pe cei inocenţi, deopotrivă cu cei vinovaţi. Observa că percepţia ei despre lucruri se schimba şi era năucitor să se gândească la asta. În loc să se vadă pe sine drept centrul micii sale lumi, iar oraşul ca pe un fundal al vieţii sale, începu să vadă totul ca pe un amestec fracturat, o confuzie nebună de atomi în competiţie, milioane de oameni zbătându-se să trăiască. Îi lipsea o doctrină, o chemare semnificativă. Era înconjurată de maniaci, dar ea însăşi era indecisă. Toate căile păreau la fel de imposibil de străbătut. Era într-un labirint, dar fără ghemul de aţă! Dezorientată, mai presus de orice, şi nu putea îngenunchea să se roage, fiind sigură că asta n-ar ajuta-o deloc.

În martie, preocupată de faptul că se simţea atât de detaşată, îi ceruse lui Liam s-o ia de nevastă. Liam răspunsese nu, ceea ce o şocase profund. Mai mult decât atât, se simţea groaznic de jignită. Continuaseră să mai trăiască împreună câteva luni, dar oricine ar fi putut spune că relaţia lor fusese subminată. Erau zile în care simţea că totul este o comedie macabră, generată de situaţia absurdă în care se găsea. În timp ce ceasul continua să ticăie, ea îşi petrecea durata nedeterminată a vieţii în metrou, ţinându-se strâns de o bară metalică, aşezată la biroul ei şi verificându-şi mesajele, câştigând bani şi umplându-şi burta. Acest sentiment al ridicolului se strecura în proza ei. În aprilie, scrisese un articol despre dansul suedez contemporan care începea cu: "Întuneric, întuneric, întuneric, toţi mergem în întuneric. Dansatorii au dispărut sub deal." [1] Editorul-şef venise la biroul ei şi-i ceruse să elimine rândurile ofensatoare din calculator. "Niciodată", spuse el, "să nu mai citezi niciodată porcăria aia."

În mai, scria în fragmente. Era o situaţie nefericită, deoarece slujba ei era de a scrie şi de a explica, de a produce cantităţi de proză lucidă. În loc de asta, se uita fix la computer, ţinând în mână notiţele unei poveşti. Stânjenită, scrise: "Romanul modernist." După încă o oră: "Rosa Lane raportează." Apoi, se făcu ora prânzului, aşa că scrise: "De Prânzul e un Prânz al Dragostei, Prânzeşte." Mai târziu, scrise: "Desprinde-te" şi "De zarva muritoare" [2], pe două rânduri. Din greşeală, apăsă butonul Trimite, expediind acele câteva fraze editorului, care le ignoră. Capacitatea de a se concentra părea să-i scadă. Dacă odată obişnuia să citească ziarul în fiecare zi, observând preocupările societăţii şi ale colegilor săi, acum frunzărea câteva pagini şi-l arunca. Rămânea cu câteva cuvinte disparate - "VINĂ", "ÎNRĂUTĂŢEŞTE", "AMÂNAREA PEDEPSEI", "TĂCERE" - şi câteva imagini: o mamă care ţipă, un model îmbrăcat în satin, o victimă a unui bombardament. Nici una nu părea să aibă sens. Acum scria: "Eu vreau. Noi vrem." Iar după aceea: "Ce este asta?"

Într-o seară, pe la sfârşitul lui mai, se trezi stând pe o stradă - nu era foarte sigură unde se afla - şi i se păru că strada se tot lărgea, iar numărul autobuzelor şi maşinilor se înmulţea la nesfârşit, în timp ce şirurile de oameni se întindeau etern, alături de fantomele celor morţi, mişcătoare şi clare în lumina apusului. "Nu mă gândisem", spuse ea cu voce tare, atrăgând privirile tăcute ale celor din jur. "Al naibii de mulţi suntem", adăugă ea. Merse clătinându-se pe lângă Albery, uitându-se la halourile neoanelor şi ale lămpilor de stradă, dar şi la umbrele care izvorau dinspre aleile şerpuite. Apoi, mulţimile părură să dispară cu totul, iar ea se gândi la hoţii de poşete şi la negustorii ambulanţi, de mult dispăruţi, rămăşiţe ale unei alte vremi. Se gândi la ei, înfăşuraţi în mantourile şi capele lor, încălţaţi cu pantofi cu catarame, purtând pălării şi mustăţi, şi la mirosul străzilor - de gunoi şi hoituri. Dispărură şi ei, iar ea îşi imagină oraşul mort şi descompus, în timp ce un vânt feroce bântuia pământul. Se scutură de acea imagine deoarece o făcea să se îngrijoreze. Pentru că autobuzele păreau supraaglomerate şi bete de greutate, se întoarse acasă pe jos. Trei ore mai târziu, ajunse la apartamentul ei, plină de praf şi transpiraţie, vorbind încet de una singură.

Faptul că îşi părăsise slujba avu câteva consecinţe imediate. Peter, editorul-şef, îi dădu telefon, fapt fără precedent. Cu gravitate şi dezamăgire în glas, el spuse:
- Ce faci, Rosa? Eşti bolnavă?

Nu e bolnavă, explicase ea. Îi spuse că se simte bine. Voia doar o schimbare de direcţie. "Spre ce?" întrebase el. Era ca şi când ar fi rostit o blasfemie în biserică. Se gândi la el ca la un confesor, cu barbă şi burtă, aşezat în biroul lui cu vedere spre stradă. Nu mergea niciodată acasă înainte de ora zece seara. Avea o nevastă şi o grămadă de copii. O slujbă bine plătită, care îi dădea putere. Lua prânzul cu politicieni, artişti, scriitori, înţelepţi contemporani şi comentatori creduli; toţi cei pe care îi invita la prânz se conformau şi îi vorbeau cu convingere. O Viaţă Bună, în opinia lui.
- Ai muncit din greu ca să ajungi aici, spuse el.

Ea îi mulţumi, apoi îi spuse că nu se poate întoarce.
- E ridicol, spuse el. Sună-mă, dacă te răzgândeşti. Dar nu lăsa să treacă prea mult timp.

Ea spuse:
- Eşti foarte amabil.
- Haide, Rosa, mai acordă-ţi o şansă.

Suna rezonabil, iar ea spuse că se va gândi la asta. Îi mulţumi, iar după aceea el dispăru definitiv.

- Chiar vrei să iroseşti totul? a fost versiunea lui Grace, două zile mai târziu. Grace - cu compasiune, refuzând dovezile - o mustră la o sticlă cu vin. O mustrare din partea lui Grace nu era una obişnuită. Era o adevărată dramă, cu zgomot şi furie. Grace era cu-adevărat uimitoare. Îi plăcea să fumeze şi să azvârle cu cuvinte. Vorbea fără încetare şi acest lucru o atrăsese pe Rosa la început. Era o prietenă relativ nouă; greu de spus dacă nu cumva era mai mult prietena lui Liam decât a Rosei. Rosa o descoperise la o petrecere şi se împrieteniseră repede. Aducea mâncare la pachet şi sticle cu vin şi petreceau ore întregi în apartamentul lor. Era o persoană cu care te simţeai bine: era spirituală, amuzantă, într-un fel conspirativ. La petreceri făcea comentarii şoptite, ascunzându-şi gura cu palma. La fel ca şi Liam, era fermecătoare. Strălucea de carismă.
- Chiar vrei să te dai cu totul la fund? adăugă Grace.

Fraza rămase fixată în mintea Rosei. Să se dea cu totul la fund?
- Presupun că da, spuse ea. Cam asta facem.
- Prostii, spuse Grace. O prostie colosală!

Mâinile îi erau împreunate în poală. Avea gesturi scurte şi sigure. Zâmbea în timp ce vorbea, dar era în acelaşi timp tăioasă. Atunci când zâmbea îşi arăta şirurile de dinţi strălucitori. Avea părul blond şi îl purta lăsat pe umeri, ca o vestală virgină. Arăta elegantă, ca întotdeauna, într-o fustă ce îi îmbrăţişa şoldurile, o bluză decoltată, care-i lăsa la vedere pielea de culoarea măslinei necoapte. Era inchizitorială şi apăra strident anumite lucruri. Aşezată cu picioarele încrucişate şi cu fruntea încruntată de problemele în discuţie, Grace spuse:
- Ai o datorie faţă de tine însăţi.
- Mi-am exercitat dreptul de a alege.
- Şi alegi eşecul şi umilinţa, spuse Grace cu calm.

În orice moment, se gândi Rosa, urma să ridice pumnul. Să sară în picioare şi să strige "La arme!"
- Ce plan ai? întrebă Grace.

Rosa nu avea nici un plan. Asta o făcu pe Grace să zâmbească uşor, cu buzele strânse. Aruncă o privire scurtă, ca şi când i-ar fi fost milă de Rosa. Mda, poate că îi era, pentru că Rosa era într-o stare lamentabilă, timorată şi plângăreaţă, zgândărindu-şi unghiile în faţa paharului gol.

Băuse prea repede, iar acum capul îi era împâclit, iar concentrarea îi dispărea. Grace mai avea totuşi s-o înveţe ceva.
- Planifică-te întotdeauna înainte de a părăsi o slujbă, spunea ea. Sau invers, nu părăsi o slujbă fără un plan. Speri că Liam te va întreţine?

Rosti aceste cuvinte aplecându-se înainte şi apropiindu-şi faţa de cea a Rosei, cu paharul de vin într-o mână şi însemnele justiţiei în cealaltă.
- Nu, nu chiar.
- Nu chiar? Nu chiar? Haide, Rosa, nu fi ridicolă! Nu te poţi aştepta ca el să facă asta. De fapt, nici nu te aştepţi să facă asta, nu-i aşa? Ce vrei să spui prin "Nu chiar"?

Deodată Grace păru nefericită. Gura i se contorsionă şi păru că suferă. Asta era ceva neobişnuit pentru Grace, care se comporta cu un sânge-rece convingător, şi o făcu pe Rosa s-o privească fix. Se gândi că exista ceva în lipsa ei de decizie, în eşecul ei total de-a acţiona, care o făcea pe Grace să sufere.
- Vreau să spun că, probabil, nu mă aştept, spuse ea.

Grace deveni aproape feroce. Îşi puse jos paharul şi o privi pe Rosa adânc în ochi:
- Rosa, trebuie să-mi explici. Probabil? Te rog să-mi spui ce simţi, spuse Grace.

Nervoasă, din cauză că Grace o fixa în acel fel, Rosa spuse:
- Nu, ai dreptate. Trebuie să rezist singură. Eram inertă, în general leneşă. E un şoc când atingi apa şi o simţi rece pe piele, dar acum e mai bine. Acum încep să mă schimb.
- Exact, tu ai spus-o, spuse Grace. Nu trebuie să depinzi de Liam. Ar fi o prostie s-o faci.

Părea să se relaxeze. Stătuse dreaptă, cu o expresie încordată, iar acum se arcui la loc. Grace avea o gârbovire uşoară. Îşi strânse umerii ca un copil. Sarcasmul ei brusc fusese derutant în acel moment, apoi continuaseră să discute.

Ce să mai vorbim de tatăl ei! Ei bine, Rosa îşi sperie de-a binelea bietul tată. Ea pricepea cum stă treaba. El lucrase din greu, iar acum se aştepta la un sfârşit relaxant. Nevasta îi murise şi o vreme fusese întruchiparea mâhnirii, stând aproape nebun de durere în sufragerie, mai târziu neîngrijit în grădină, înclinat spre accese bruşte de plâns. Plângea ca şi când era pe patul de moarte, respirând cu greu şi ţinându-se de cap. Într-adevăr, în secolul nouăsprezece, ar fi murit şi s-ar fi spus că murise de inimă rea. Dar doctorii îl aduseseră pe linia de plutire cu tot felul de remedii. Îl repuseseră din nou în funcţiune şi acum o ducea destul de bine. Desigur, nu era fericit şi gândul că îl neliniştea o deranja pe Rosa. El avea însă alte lucruri la care să se gândească. Pe lângă mâhnirea care îl apăsa, avea şaptezeci de ani, trăia din pensie, fiind convertit recent la tot felul de medicamente homeopate, şi ţinea un regim vegetarian. Ea înţelegea de ce nu putea fi pentru el cea mai acută prioritate.
- Nu m-aştept la nici un ajutor, îi spuse ea, atunci când o sunase ca s-o mustre.

O ridică, ţinând-o strâns ca să nu se zbată, şi îi vorbi la fel ca atunci când era copil. Contraatacând, Rosa începu cu:
- O să mă descurc...
- Întotdeauna te descurci, spuse el, întrerupând prompt. Adică, întotdeauna ai făcut-o, până acum. Înţeleg, Rosa. Îmi pare foarte rău. Dar nu este un lucru potrivit.
- Nu, nu, nu, spuse ea. Nu e un lucru rău. M-am hotărât să-mi încerc norocul.
- Ce înţelegi prin a-ţi încerca norocul?
- În ultima vreme, m-am simţit cam bătută de soartă, ca şi când aş fi suferit de...
Rău existenţial. Dezintegrare intelectuală. Dizolvare epistemologică. Eczemă, o eczemă ciudată pe braţe, care nu dispare. Ipohondria unei sorţi nedistilate. O aversiune faţă de conversaţie. Acedie, pur şi simplu.
- De la ce ţi se trage, mai exact? Rosa, trebuie să ajungem la originea problemei. Nu poţi pur şi simplu să renunţi la o slujbă bună fără nici un motiv. Indiferent de împrejurări, nu poţi face asta.
- Nu plec fără nici un motiv. Există un motiv foarte serios. Mai precis, nu pot să-mi fac slujba.
- De ce nu?
- Din cauza realităţii, tată, spuse ea, cam fără tragere de inimă. Realitatea e un oraş pustiu, abandonat, cum a zis Musil. Sau asta era imaginaţia? În orice caz, nu văd cum aş putea să stau la birou, prezentând oamenilor realitatea, ajustând-o pentru a fi văzută, comentând cu nepăsare evenimentele zilnice, când n-am nici o idee despre ce se întâmplă. Tu ai? Razele gamma, de pildă, nu ştiu nimic despre ele. Despre nici unele. Despre forţele invizibile, despre sistemele de convingeri, despre filosofiile căii, nu ştiu nimic.
- Ai bani economisiţi ca să te recalifici?
- Nu, n-am nici un ban economisit.
- Rosa, asta e extrem de iresponsabil din partea ta.
- E groaznic, sunt de acord. Am fost înşelată.

Cea mai bună cursă spre ceva numit bunăstare, un mod de a împrumuta isteric şi o grămadă de lucruri inutile. Cel mai rău - ei bine, cine era ea să vorbească despre ce era cel mai rău?

- Ai fi putut să cumperi un apartament dacă voiai, spuse tatăl ei. Atunci, cel puţin, ai avea ceva ce să arăţi.
- Nu, nu, asta nu contează. Scara proprietăţii!

Apoi reflectă: Scara proprietăţii este o mare iluzie - toate lucrurile atârnă la distanţă, imposibil de atins, iar scara urcă din ce în ce mai sus, până când se prăbuşeşte, Götterdämmerung-ul [3] sclavilor plătiţi cu ora, în care masele de oameni în uniformă vor purta o bătălie finală pentru o casă mică, pe care s-o numească a lor, şi vor fi omorâţi cu grămada şi arşi. Din cenuşa apocalipsei sclavului plătit cu ora va răsări o lume mai bună.

În acest timp, tatăl ei spunea:
- Totul e atât de neaşteptat şi extrem. Mama ta n-ar fi vrut să dai totul deoparte.
- Ascultă, tată, o să fiu cinstită, spuse Rosa. N-o să mă mai întorc niciodată în cocina aia împuţită. N-o să mă mai smiorcăi pentru resturi. Am pornit în căutarea Graalului. Il me semble que je serais bien, la ou je ne suis pas [4], după cum a spus Sartre. Ca s-o spun pe şleau, renunţ la Schweinerei [5]. Nu mai vreau să aud de ea. Spune-ţi singur minciunile, tată. Eu am pornit spre templul adevărului, indiferent unde naiba s-ar afla.
- Rosa, ar trebui să mergi la un doctor, spuse tatăl ei.
- Asta nu e pe lista mea.
- Reacţia ta este disproporţionată. Supărarea ta este disproporţionată, autodistructivă. Refuzi să accepţi că viaţa este grea. Lucrurile nu sunt niciodată perfecte, spuse el.

Întotdeauna avea pregătită o platitudine. Se pricepea la ele, era adeptul folosirii lor. În unele zile, vorbea fluent în clişee, dar şi ea făcea la fel. Era o trăsătură genetică. Familia ei fusese timp de generaţii lipsită de originalitate.
- Înţeleg. Eu sunt printre cei norocoşi - asta era ceva ce îşi spunea de o mie de ori pe zi.
- Ei bine, acum o să aflăm, spuse tatăl ei.
- Ce-o să aflăm?
- Dacă eşti printre cei norocoşi, spuse el.


Note:
[1] Parafrază după East Coker (poem din ciclul Patru cvartete) de T.S. Eliot (n. red.).
[2] Hamlet de William Shakespeare, act III, sc. I (n. red.)
[3] Amurgul zeilor (titlul operei lui Richard Wagner); prin extensie, sfârşitul furtunos al unui regim sau al unei instituţii (n. red.).
[4] Mi se pare că mi-ar fi mai bine acolo unde nu sunt (în lb. franceză în orig.) (n. red.). [5] Porcărie (în lb. germană în orig.) (n. red.).