Bestiar

Julio Cortázar (1914-1984) a absolvit cursurile Facultăţii de Litere a Universităţii din Buenos Aires în 1937.

A debutat în 1938 cu volumul de poeme Prezenţe. A colaborat la revistele Sur şi Realidad. În 1951 pleacă la Paris cu o bursă U.N.E.S.C.O., unde va rămâne până la sfârşitul vieţii. În acelaşi an îi apare volumul de povestiri Bestiario, urmat de Sfârşitul jocului (1956), Armele secrete (1959), Poveşti cu cronopi şi glorii (1962), Toate focurile, focul (1966), Ocolul zilei în optzeci de lumi (1967), Urmăritorul şi alte povestiri (1967), Insula la amiază şi alte povestiri (1971), Octaedrul (1974), Cineva în trecere pe aici (1977), Un oarecare Lucas (1979), Cât de mult o iubim pe Glenda (1980), Ceasuri nepotrivite (1982), Autonauţii de pe cosmopistă (1983) etc., care vor impune publicului de pe toate continentele un autor aproape neîntrecut în genul prozei scurte.

Pe lângă capodopera Şotron (1964), a scris romanele Examenul (1950), Premiile (1960), Fantomas contra vampirilor multinaţionali (1965), 62: model de asamblat (1968), Cartea lui Manuel (1974). A publicat, de asemenea, volume de poezii, teatru şi eseuri.

Filmul Blowup (1967) al lui Michelangelo Antonioni este inspirat din nuvela lui Cortázar, Funigei.


Reacţiile faţă de prima carte a unui autor (publicată anacronic, după consacrarea acestuia) sînt marcate întotdeauna de o dualitate: fie este privită cu scepticism, suspectîndu-se mereu un anumit caracter rudimentar al scriiturii, fie, dimpotrivă şi în conformitate cu unele teorii, este întîmpinată cu entuziasm major, ca operă de o prospeţime şi o vigoare pe care autorul poate că nu le-a mai egalat ulterior. După ce-ai citit Şotronul lui Cortázar, e imposibil să nu priveşti cu mai puţin entuziasm un volum subţirel de proză scurtă (chiar dacă proza scurtă l-a consacrat). Dar Bestiarul lui Cortázar (apărut în 1951) e recipientul ce conservă toate esenţele tari dezvoltate mai tîrziu în proza sa. Variile categorii ale fantasticului - ambiguitatea, straniul, indeterminarea, acel effroi necesar desăvîrşirii acestuia - sînt cu toate ilustrate de prozele din volum: în Omnibuz, o femeie urcă într-un autobuz fantomatic, unde toţi călătorii o fixează impertinent cu privirea; la coborîrea acestora, în dreptul unui cimitir, unde merg să depună nişte buchete de flori uriaş-neliniştitoare, Clara are o stranie senzaţie de eliberare. În Casa ocupată, existenţa domestică tihnită a doi fraţi, în vechea locuinţă părintească, e întreruptă iremediabil de intruziunea unor prezenţe misterioase, care pun stăpînire, treptat, pe întregul spaţiu. Tema dublului apare şi ea, în Cea de departe, proză redactată sub forma unui jurnal, ţinut de Alina Reyes, care simte că trăieşte viaţa unei alte femei, ce este, în acelaşi timp, ea însăşi. Pentru amatorii de mistere, echivoc şi inexplicabil, Cortázar e, ca întotdeauna, esenţial. (Andreea Răsuceanu, în Observator cultural)


Andrée, eu nu voiam să vin să locuiesc în apartamentul dumitale de pe strada Suipacha. Nu atât din pricina iepuraşilor, ci mai curând pentru că mi-e greu să intru într-o ordine stabilită, prevăzută în cele mai mici amănunte, cele care la dumneata acasă păstrează muzica lavandei, tremurul unui puf pentru pudrat, dialogul viorii cu viola în cvartetul Rará. Îmi lasă un gust amar să intru într-un mediu unde cineva care trăieşte în spiritul armoniei a aranjat totul ca o reflectare vizibilă a sufletului său, aici cărţile (într-o parte cele în spaniolă, în cealaltă cele în franceză şi engleză), dincolo pernele verzi pentru canapea, în locul acela precis de pe măsuţă scrumiera de cristal ce pare un balon de săpun tăiat în două, şi întotdeauna un parfum, un sunet, un avânt de plante, o fotografie a prietenului mort, un ritual de serviciu de ceai şi cleştişor pentru zahăr... Ah, draga mea Andrée, ce greu e să te împotriveşti, chiar acceptând-o cu toată supunerea propriei fiinţe, ordinii minuţioase pe care o femeie o instaurează cu delicateţe în locuinţa ei! Ce gest vinovat să iei o cupă mică de metal şi s-o pui în celălalt capăt al mesei, s-o aşezi acolo numai pentru că ţi-ai adus dicţionarele englezeşti şi trebuie să stea chiar în locul acela, la îndemână! Deplasarea acelei cupe e ca şi cum ai pune un oribil roşu neaşteptat în mijlocul unei modulaţii de Ozenfant, ca şi cum coardele de la toate contrabasurile s-ar rupe în acelaşi timp, cu aceeaşi îngrozitoare plesnitură de bici, în clipa cea mai tăcută a unei simfonii de Mozart. Deplasarea acelei cupe strică echilibrul raporturilor din toată casa, al fiecărui obiect cu altul, al fiecărui moment al spiritului său cu spiritul întregii case şi al celei care o locuieşte. Nu pot să-mi întind mâna către o carte, să împresor cu gingăşie conul de lumină al unei lămpi, să deschid cutia muzicală, fără ca un sentiment de ofensă şi sfidare să-mi treacă pe dinaintea ochilor precum un stol de vrăbii.

Ştii de ce am venit la dumneata, în salonul liniştit şi primitor la amiază. Totul pare atât de firesc, ca întotdeauna când nu cunoşti adevărul. Dumneata ai plecat la Paris, iar eu am rămas în apartamentul de pe strada Suipacha, în virtutea planului pe care-l alcătuiserăm, simplu şi mulţumitor pentru amândoi, până când luna septembrie o să te aducă din nou la Buenos Aires, iar pe mine o să mă lanseze în vreo altă casă unde poate că... Dar nu de asta îţi scriu, îţi trimit scrisoarea din pricina iepuraşilor, mi se pare corect să fii la curent, şi pentru că îmi place să scriu scrisori, şi poate pentru că plouă.

M-am mutat joia trecută, la cinci după-amiaza, copleşit de ceaţă şi de lehamite. Am închis atâtea geamantane în viaţa mea, mi-am petrecut atâtea ceasuri făcând bagaje care nu duceau nicăieri, încât ziua de joi a fost plină de umbre şi de curele, căci atunci când văd curelele de la valize parcă aş vedea umbre, elemente ale unui bici care mă loveşte indirect, în felul cel mai subtil şi mai groaznic. Dar mi-am făcut bagajele, am anunţat-o pe menajera dumitale că voi veni să mă instalez şi m-am urcat în ascensor. Exact între primul şi al doilea etaj am simţit că voi vărsa un iepuraş. Nu ţi-am explicat niciodată treaba asta, să nu crezi că din lipsă de loialitate, dar n-o să mă apuc, fireşte, să povestesc altora că din când în când vărs un iepuraş. Întrucât mi se întâmplase întotdeauna fiind singur, păstram secretul aşa cum se păstrează atâtea dovezi ale celor întâmplate (sau pe care le faci să se întâmple) în strictă intimitate. Nu mi-o reproşa, Andrée, nu mi-o reproşa. Din când în când mi se întâmplă să vărs un iepuraş. Nu-i un motiv ca să nu pot locui în orice casă, nu-i un motiv să mă ruşinez şi să trăiesc retras şi să tac.

Când simt că o să vărs un iepuraş, îmi bag două degete în gură în chip de pensetă deschisă şi aştept să simt în gât pufuşorul călduţ urcând ca o efervescenţă de sare aromată. Totul se petrece rapid şi igienic, cât ai bate din palme. Îmi scot degetele din gură şi, odată cu ele, prins de urechi, un iepuraş alb. Iepuraşul pare mulţumit, e un iepuraş normal, perfect, atâta doar că foarte mititel, ca un iepuraş de ciocolată, dar alb şi pe de-a-ntregul iepuraş. Mi-l pun în palmă, îi mângâi pufuşorul cu degetele, iepuraşul pare satisfăcut că s-a născut, freamătă tot şi-şi lipeşte botişorul de mâna mea, mişcându-şi-l cu tremurul acela liniştit şi gâdilător al botişorului unui iepure ce se freacă de o mână. Caută de mâncare şi atunci eu (vorbesc de vremea când asta se întâmpla în casa mea din afara oraşului) îl pun în glastra mare unde creşte trifoiul pe care l-am semănat special pentru asta. Iepuraşul îşi înalţă de tot urechile, împresoară un fir de trifoi fraged cu o mişcare rapidă de morişcă a botişorului, şi ştiu că pot să-l las şi să plec, să-mi continuu un răstimp o viaţă nu prea diferită de cea a atâtor oameni care-şi cumpără iepuri de pe la ferme.

Între primul şi al doilea etaj, Andrée, ca o prevestire a ceea ce avea să fie viaţa mea în casa dumitale, am ştiut că voi vărsa un iepuraş. Imediat m-a copleşit teama (sau era uimire? Nu, teamă de uimire, poate), căci înainte de a pleca de la mine, cu doar două zile în urmă, vărsasem un iepuraş, aşadar puteam fi liniştit pentru o lună, pentru cinci săptămâni, poate şase, cu puţin noroc. Vezi deci că problema iepuraşilor era pe de-a-ntregul rezolvată. Semănam trifoi în balconul casei mele, vărsam un iepuraş, îl puneam în glastra cu trifoi şi după o lună, când bănuiam că dintr-o clipă într-alta... ei bine, atunci îi dăruiam iepurele ce crescuse între timp doamnei Molina, care credea că e vorba un hobby de-al meu şi nu mă întreba nimic. În altă glastră creştea deja un trifoi fraged, tocmai potrivit, iar eu aşteptam fără nici o grijă dimineaţa în care gâdilatul pufuşorului care urca avea să mi se oprească în gât şi noul iepuraş avea să repete din clipa aceea viaţa şi obiceiurile celui dinainte. Obiceiurile, Andrée, sunt forme concrete ale ritmului, sunt partea aceea a ritmului care ne ajută să trăim. Nu era ceva atât de îngrozitor să vărs iepuraşi, odată ce asta intrase în ciclul invariabil, în metodă. Vei vrea probabil să ştii la ce bun atâta osteneală, atâta trifoi şi doamna Molina. Ar fi fost mai bine să omor imediat iepuraşul şi... Ah, ar trebui să verşi măcar unul, să-l iei cu două degete şi să-l pui în palma deschisă, legat încă de tine prin însuşi gestul acesta, prin aura inefabilă a proximităţii lui abia alterate! O lună te îndepărtează atât de mult! O lună înseamnă mărime, blană cu fir lung, salturi, ochi sălbatici, diferenţă ca de la cer la pământ. Andrée, o lună e un iepure, într-o lună devine un iepure în toată firea; dar momentul iniţial, când fulgul călduţ şi fremătând ascunde o prezenţă inalienabilă... Ca un poem care se înfiripă, rod al unei nopţi în Idumea: care îţi aparţine tot atât cât îţi aparţii tu însuţi... şi apoi nu chiar tu însuţi, atât de izolat şi de distant în lumea lui albă şi netedă de mărimea unei scrisori.

M-am hotărât totuşi să omor iepuraşul îndată ce se naşte. Eu urma să locuiesc patru luni în casa dumitale: patru - poate, cu noroc, trei - linguri de alcool în botişor. (Ştiai oare că din milă poţi omorî instantaneu un iepuraş, dându-i să bea o lingură de alcool? Carnea i se frăgezeşte, se spune, cu toate că eu... Trei sau patru linguri de alcool, apoi la toaletă sau un pacheţel aruncat la gunoi.)

Când am trecut de etajul trei, iepuraşul îmi tresărea în mâna deschisă. Sara aştepta sus, să mă ajute să duc înăuntru valizele... Cum să-i explic, să-i spun că un capriciu, că un magazin de animale...? Am înfăşurat iepuraşul în batistă, l-am pus în buzunarul pardesiului, fără să-l închei, ca să nu-l strivesc. Abia dacă se mişca. Mărunta lui conştiinţă trebuie să-i fi revelat fapte importante: că viaţa e o mişcare în sus, cu un clic final, şi totodată un cer alb, învăluitor şi mirosind a lavandă, în fundul unui puţ cald.

Sara n-a văzut nimic, era cu desăvârşire acaparată de arzătoarea problemă de a împăca propriul simţ al ordinii cu valiza mea cât un dulap, cu hârtiile şi cu nepăsarea mea faţă de explicaţiile ei complicate în care revenea neîncetat expresia "de exemplu". Îndată ce am putut m-am închis în baie; să-l omor, repede. O gingaşă zonă de căldură străjuia batista, iepuraşul era alb ca zăpada şi mi s-a părut mai frumos decât ceilalţi. Nu mă privea, stătea doar, fremătând mulţumit, şi ăsta era modul cel mai îngrozitor de a mă privi. L-am închis în dulăpiorul de medicamente gol şi m-am întors să despachetez, descumpănit, dar fără să mă simt nenorocit, nici vinovat, fără să-mi săpunesc mâinile ca să le scap de o ultimă convulsie.

Am înţeles atunci că nu puteam să-l omor. Însă chiar în noaptea aceea am vărsat un iepuraş negru. Şi după două zile unul alb. Iar a patra noapte un iepuraş cenuşiu.


Trebuie să ţii tare mult la frumosul dulap din dormitorul dumitale, cu uşa aceea mare ce se deschide generos, cu rafturile goale în aşteptarea rufăriei mele. Acum i-am pus acolo. Acolo înăuntru. E adevărat că pare imposibil; nici Sara n-ar crede-o. Pentru că Sara nu bănuieşte nimic, şi nu bănuieşte nimic datorită grijii mele teribile, o grijă care-mi distruge zilele şi nopţile şi mă macină pe dinăuntru, împietrindu-mă precum steaua-de-mare pe care ai pus-o deasupra căzii şi care, ori de câte ori fac baie, pare să-mi umple trupul de sare, de raze de soare fierbinţi şi de stăruitor murmur din adâncuri.

Ziua dorm cu toţii. Sunt zece. Ziua dorm cu toţii. Cu uşa închisă, dulapul e o noapte diurnă numai pentru ei, acolo îşi dorm noaptea într-o molcomă supunere. Când plec la serviciu, iau cu mine cheile de la dormitor. Sara crede pesemne că n-am încredere în cinstea ei şi mă priveşte şovăielnică, se vede bine în fiecare dimineaţă că îi stă pe limbă să-mi spună ceva, dar în cele din urmă se abţine, spre marea mea bucurie. (Când deretică în dormitor, de la nouă la zece, fac zgomot în salon, ascult un disc cu Benny Carter care pune stăpânire pe toată atmosfera, şi fiindcă şi Sara e amatoare de cântece şi de paso-double dulapul pare silenţios, şi poate că şi este, căci pentru iepuraşi e timp de noapte şi de odihnă.)

Ziua lor începe la ora de după cină, când Sara ia tava cu un clinchet uşurel al cleştişorului de zahăr, îmi spune noapte bună - da, Andrée, cel mai trist e că-mi doreşte noapte bună - şi se închide la ea în cameră; dintr-odată mă pomenesc singur, singur cu dulapul încuiat, singur cu obligaţia şi cu amărăciunea mea.

Îi las să iasă, s-o pornească agili la asaltul salonului, mirosind vioi trifoiul ascuns în buzunarele mele şi care acum face pe covor efemere dantele pe care ei le strică, le răscolesc, le înghit într-o clipă. Mănâncă bine, tăcuţi şi cuviincioşi, deocamdată n-am de ce să mă plâng, mă uit doar la ei de pe canapea, cu o carte inutilă în mână - şi eu, care voiam să citesc toate volumele de Giraudoux din biblioteca dumitale, Andrée, ca şi istoria Argentinei de López de pe raftul cel mai de jos -, iar ei îşi mănâncă trifoiul.

Sunt zece. Aproape toţi albi. Îşi înalţă capul călduţ spre lămpile din salon, cei trei sori nemişcaţi ai zilei lor, şi le place lumina pentru că noaptea lor nu are nici lună, nici stele şi nici felinare. Privesc la soarele lor triplu şi sunt mulţumiţi. De asta sar pe covor, pe scaune, zece pete uşoare care se deplasează ca o constelaţie mişcătoare dintr-o parte în alta, în vreme ce eu aş dori să-i văd liniştiţi, să-i văd la picioarele mele şi liniştiţi - într-un fel, visul oricărui zeu, Andrée, visul nicicând realizat al zeilor -, nu aşa cum sar acum, strecurându-se pe sub portretul lui Miguel de Unamuno, în jurul vazei de un verde luminos, în cavitatea neagră a biroului, veşnic mai puţin de zece, veşnic şase sau opt, iar eu mă tot întreb pe unde or fi cei doi care lipsesc, şi dacă Sara s-ar trezi pentru un motiv sau altul, şi ce-o fi cu preşedinţia lui Rivadavia, despre care voiam să citesc în istoria lui López.

Nu ştiu cum de rezist, Andrée. Eu am venit în casa dumitale, îţi aminteşti?, să mă odihnesc. Nu-i vina mea dacă la răstimpuri vărs un iepuraş, dacă mutarea asta m-a afectat şi pe dinăuntru - nu este vorba de nominalism, nici de magie, numai că lucrurile nu se pot schimba aşa, dintr-odată, uneori iau o cu totul altă întorsătură şi când aştepţi palma din dreapta vine din stânga. Aşa se întâmplă, Andrée, sau altminteri, dar mereu aşa.

Îţi scriu noaptea. E trei după-amiaza, dar e noapte pentru ei. Peste zi dorm cu toţii. Ce uşurare biroul de la serviciu, plin de ţipete, ordine, maşini Royal, vicepreşedinţi şi copişti! Ce uşurare, ce linişte, ce groază, Andrée! Acum mă cheamă la telefon, sunt prietenii care îşi fac griji din pricina nopţilor mele solitare, e Luis care mă invită la plimbare sau Jorge care mi-a luat bilet la un concert. Aproape că nu mă încumet să-i refuz, scornesc stăruitoare şi interminabile poveşti că nu mă simt bine, că sunt în urmă cu nişte traduceri, că am nevoie de singurătate. Şi când mă întorc şi mă urc în ascensor - porţiunea aceea între primul şi al doilea etaj -, în fiecare seară îmi încolţeşte fără greş speranţa deşartă că nu-i adevărat.

Fac tot ce pot să nu îţi distrugă lucrurile. Au ros puţin cărţile de pe raftul de jos, le vei găsi ascunse pentru ca Sara să nu-şi dea seama. Ţineai mult la lampa cu vasul de porţelan, plin de fluturi şi cavaleri de pe vremuri? Crăpătura mai că nu se vede, m-am străduit toată noaptea s-o lipesc cu un ciment special cumpărat de la o firmă englezească - ştii doar că firmele englezeşti au cele mai bune sortimente de ciment - şi acum m-am aşezat lângă lampă, pentru ca nici unul dintre ei să n-o mai ajungă cu lăbuţele (e aproape înduioşător să vezi cum le mai place să se ridice în două labe, nostalgie a omului de departe, poate imitându-şi zeul care se tot foieşte şi îi priveşte morocănos; pe deasupra, ţi-ai dat probabil seama - poate în copilăria dumitale - că poţi pedepsi un iepuraş punându-l să stea la colţ nemişcat, cu lăbuţele pe perete, ore în şir).

La cinci dimineaţa (am dormit puţin, trântit pe canapeaua verde şi trezindu-mă la fiecare cursă de pe covorul pluşat, la fiecare clinchet) îi pun în dulap şi fac curăţenie. De asta Sara găseşte totul în ordine, deşi uneori i-am văzut pe chip o uimire reţinută, când rămâne cu ochii ţintă la un obiect, la o uşoară decolorare a covorului, şi din nou dorinţa de a mă întreba ceva, dar eu mă apuc să fluier variaţiunile simfonice de Franck, aşa că nici gând. Dar la ce bun să-ţi mai povestesc, Andrée, despre măruntele nenorociri ale acestor zori de zi surde şi vegetale, în care păşesc adormit culegând de pe jos fire de trifoi, puf alb, lovindu-mă de mobile, înnebunit de somn, şi traducerea mea din Gide pe care am lăsat-o baltă, cea din Troyat de care nici nu m-am apucat încă, scrisorile de răspuns adresate unei doamne de departe care s-o fi întrebând dacă... la ce bun să continuu cu toate astea, la ce bun să scriu mai departe rândurile astea pe care le scriu între telefoane şi întrevederi?

Andrée, draga mea Andrée, singura mea consolare e că sunt zece, nu mai mulţi. Acum cincisprezece zile am ţinut în palmă un ultim iepuraş, apoi nimic, doar cei zece pe care-i am aici, în noaptea lor diurnă, şi-i văd crescând, se urâţesc când începe să le crească blana, apoi adolescenţi îmboldiţi de urgenţe şi capricii, ţopăind pe bustul lui Antinous (băiatul ăsta cu privirea goală e Antinous, nu-i aşa?) sau dispărând în camera de zi, unde mişcările lor stârnesc zgomote răsunătoare, încât trebuie să-i alung de acolo de teamă să nu-i audă Sara şi să-mi apară în faţă îngrozită, poate în cămaşă lungă - fiindcă Sara trebuie că doarme aşa, în cămaşă lungă -, şi atunci... Doar zece, gândeşte-te şi dumneata la mica bucurie pe care totuşi o simt, la liniştea tot mai profundă ce mă cuprinde când la întoarcere trec de plafonul rigid de la primul şi al doilea etaj.


Am întrerupt scrisoarea fiindcă trebuia să mă duc la o şedinţă de comitet. O reiau aici, la dumneata acasă, Andrée, în lumina cenuşie a răsăritului. E într-adevăr o nouă zi, Andrée? Un spaţiu alb de pe pagină va fi pentru dumneata intervalul, poate puntea care uneşte scrisul meu de ieri cu cel de azi. Trebuie să-ţi spun că în intervalul acesta totul s-a năruit, acolo unde dumneata vezi puntea uşor de trecut eu aud cum se sparge vârtejul furios al apei, pentru mine partea aceasta a hârtiei, partea aceasta a scrisorii mele nu prelungeşte liniştea cu care îţi scriam când m-am întrerupt ca să mă duc la şedinţa de comitet. În noaptea lor cubică fără nori dorm unsprezece iepuraşi; poate chiar acum, dar nu, nu acum. Mai târziu, în ascensor, sau la intrare; nu mai contează unde, când poate fi acum, se poate întâmpla în orice moment din cele care mi-au mai rămas.


Gata, am scris toate astea pentru că ţin să-ţi dovedesc că n-am fost chiar atât de vinovat de distrugerea ireparabilă a locuinţei dumitale. Voi lăsa scrisoarea asta să te aştepte, ar fi oribil ca poştaşul să ţi-o înmâneze într-o dimineaţă senină la Paris. Azi-noapte am întors cărţile de pe raftul al doilea; ajungeau deja până acolo, ridicându-se în două labe sau sărind; le-au ros cotoarele ca să-şi ascută dinţii - nu de foame, au tot trifoiul pe care li-l cumpăr şi-l depozitez în sertarele biroului. Au sfâşiat perdelele, pluşul de la fotolii, rama autoportretului lui Augusto Torres, au umplut covorul de puf şi au sărit chiţăind în cerc în lumina lămpii, în cerc şi parcă adorându-mă, chiţăind cum nu credeam că o pot face iepurii.

M-am străduit în zadar să curăţ puful de pe covor, să netezesc pe margini pluşul ros, să-i închid din nou în dulap. Se luminează de ziuă, Sara se va scula pesemne curând. E aproape ciudat că nu-mi mai pasă de Sara. E aproape ciudat că nu-mi mai pasă să-i văd ţopăind, căutând cu ce să se joace. N-am fost chiar atât de vinovat, vei vedea la întoarcere că am reparat multe stricăciuni cu cimentul cumpărat de la o firmă englezească, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să te cruţ de supărări... În ce mă priveşte, de la al zecelea la al unsprezecelea e ca un fel de abis de netrecut. Vezi şi dumneata: cu zece încă se mai putea, cu un dulap, trifoi şi speranţă câte se pot face! Nu însă şi cu unsprezece, fiindcă spunând unsprezece spui cu siguranţă doisprezece, Andrée, doisprezece care va fi treisprezece. Atunci se luminează de ziuă şi mă împresoară o singurătate îngheţată care înghite bucuria, amintirile, pe dumneata şi poate şi altele. Şi balconul ăsta care dă spre Suipacha, năpădit de zori, de primele sunete ale oraşului. Nu cred că le va fi greu să adune unsprezece iepuraşi presăraţi pe caldarâm, poate nici nu-i vor lua în seamă, ocupaţi cu celălalt trup pe care trebuie să-l ridice şi să-l ducă în mare grabă, înainte să apară primii elevi care trec pe acolo.