Prin faţa ochilor

Sunt în toaleta fetelor când aud primul poc-poc-poc al pistolului semiautomat. Sună fals şi îndepărtat, şi ele continuă să facă ceea ce făceau - îşi piaptănă părul, îşi privesc reflexiile în oglindă...

Poc-poc-poc.


Oglinda e îngustă şi rudimentară, dar strălucitoare. În dimineaţa aceea, mai devreme, îngrijitorul o ştersese cu o cârpă muiată în Windex, iar acum e ca un fragment de minte, care se deschide. Curată ca un gând în mintea unui zeu. Un gând proiectat de creatorul tuturor lucrurilor pe o apă perfect liniştită.

Trebuie să stea cu umerii lipiţi ca să-şi înghesuie amândouă reflexiile în oglindă:

Fata brunetă, surâzând, cu braţul petrecut pe după al prietenei sale.

Blonda, care a plâns, dar care acum râde. Însă plânsul a făcut din faţa ei o fotografie înceţoşată - rimelul i s-a întins, îşi vede imaginea ca pe suprafaţa unui bazin ce scânteiază.
- Mă bucur atât de mult pentru tine, spune ea către reflexia prietenei sale.
- Atunci de ce plângi? o întreabă cealaltă. Râde.
- Pentru că sunt fericită!
- Eşti sigură că nu eşti geloasă? întreabă bruneta, dându-i peria de păr.

Poc-poc-poc.
Poc. Poc. Poc.

- Ce e asta?

Blonda îşi îndeasă peria, acum acoperită cu o ţesătură din fire de mătase aurii şi negre (un cuib de înger în miniatură) înapoi în rucsac, lângă antologia de literatură engleză. Paginile acelei antologii sunt atât de subţiri, încât par visuri de fete moarte, piele translucidă. Pare că tot ce a fost gândit vreodată stă scris pe ele.

Cioc-cioc-cioc-cioc-cioc.

De data asta urmează un ţipăt slab, gâlgâit. Ţipătul cuiva care alunecă brusc într-o baie caldă.
- Rahat, zice una din fete.
- Ce naiba...

Una dintre fete porneşte spre uşă, dar cealaltă o apucă de cot.
- Nu te duce, spune ea. Dacă...?
- Ce?
- Nu ştiu.

Îi dă drumul.
- E doar o farsă. Probabil că e Ryan Asswipe...

Poc. Poc...

De data asta atât de tare - aproape, cu o acuitate mecanică - încât ţipă amândouă. ?ipetele lor sunt urmate de o linişte ce pare stupidă, rece şi dură ca faianţa de pe pereţii din toaleta fetelor. Una spune în şoaptă:
- E Michael Patrick. Ieri, la trigonometrie, mi-a spus că o să aducă un pistol la şcoală, că o să omoare...
- Pe cine? Pe cine să omoare?
- Pe toată lumea.
- Cum?
- "Pe voi toţi, cretinilor", aşa a spus. Am crezut că glumea, ştii ce ciudat...
- De ce n-ai spus nimănui?
- Păi...

De cealaltă parte a uşii de la toaleta fetelor se mai aude un ţipăt. Sună disperat şi gratuit ca o muzică, şi e urmat de vocea unui bărbat care cere ajutor.
"Ajutor" e tot ce spune.
Domnul McCleod?

Apoi tăcere, numai că una din fete poartă şapte brăţări de argint la mâna dreaptă şi, când acestea zdrăngănesc, amândouă îşi ţin răsuflarea. Cealaltă apucă brăţările de pe braţul prietenei ei şi le ţine să nu se mişte.

Apoi el deschide uşa încet şi intră. ?ine cu amândouă mâinile un pistol negru-albăstrui, îndreptat în faţă, fără a ţinti spre nimic.

Când le vede, Michael Patrick râde.
- Salut, spune el.

Una din fete, străduindu-se să nu plângă, înghite în sec, apoi spune:
- Michael.

Poartă o cămaşă strălucitoare - o cămaşă curată de culoare pală, dar la subraţ are pete mari şi urâte de transpiraţie. Are o iritaţie severă sub bărbie, unde se răsese probabil prea repede în dimineaţa aceea.

Michael Patrick surâde. Răsuflă greu. Ia o mână de pe pistol şi o bagă în buzunarul jeanşilor. Poartă pantofi albi cu fulgere albastre pe părţi, cu şireturile desfăcute.
- Aşa, rosteşte el prea tare în liniştea blândă a toaletei, şi amândouă fetele tresar.
- Aşa, spune el mai blând, de parcă i-ar fi părut rău că le speriase. Pe care din voi s-o omor?

Niciuna dintre ele nu respiră.

Amândouă îi privesc faţa de parcă ar vedea-o pentru prima oară. Ce face acolo, în toaleta fetelor, cu un pistol? De câte ori au trecut pe lângă Michael Patrick pe hol, fără să se uite la el? Pluteşte între ei un soi de ură, pândind. O urâţenie, un nimic - o gaură solidă, care îi înghite.

Atunci el îndreaptă pistolul spre una dintre ele, apoi spre cealaltă şi strigă:
- Pe care din voi s-o omor?

De data asta nu mai tresar. În spatele lui se află oglinda... un strop de infinitate care, în neglijenţa lui, le mai păstrează încă reflexiile înăuntrul său, la loc sigur.

Una dintre fete înghite în sec şi răsuflă adânc.
- Te rugăm, şopteşte ea, n-o omorî pe niciuna din noi.

Michael Patrick surâde afectat, apoi spune:
- A, ba nu, una din voi o să moară, dar care să fie?

Le apropie pistolul de feţe, atât de mult încât ele îi simt mirosul. Sulfură, ulei.

Fata brunetă îşi drege glasul şi rosteşte clar, ca şi cum ar fi fost pregătită de ani de zile să spună asta:
- Dacă ai de gând s-o omori pe una dintre noi, omoară-mă pe mine.

Michael Patrick dă din cap aprobator spre ea şi zâmbeşte. Dacă s-a grăbit vreodată, acum n-o mai face.
- Ei bine? o întreabă pe cealaltă. Tu ce ai de spus?

Blonda îşi vede faţa în oglinda din spatele lui, simte căldura prietenei sale lângă ea, umedă, vie, şi se depărtează puţin. Priveşte în jos. Prietena ei respiră acum liniştit. Pe linoleumul gri sunt lacrimi şi nişte pete aurii bizare, ca şi cum cineva ar fi strivit de podea o bijuterie cu tocul unui pantof.

Închide ochii.

Toaleta fetelor e sacră şi încărcată de aşteptare.

Nu mai e nimeni înăuntru în afară de ei trei. Nici dincolo de uşă, se pare. Niciun steag fluturând în vânt în vârful catargului de afară. Nici rastelul pentru biciclete strălucind în soare. Nici uşa dublă portocalie, deschisă ori închisă. Nici vitrina de sticlă plină cu trofee de aur de pe hol. Nici sala de gimnastică, lustruită şi mirosind a cauciuc. Nici cabinetul directorului. Nici biroul directorului, ticsit de fotografii înrămate, înfăţişând copii cu chipuri buimăcite şi soţii diferite, şi totuşi una şi aceeaşi - tinere, frumoase şi surâzătoare, de vârstă mijlocie şi supraponderale - privind inexpresiv de pe aceeaşi faţă schimbată.

Nici directorul. Nici storul veneţian care să arunce umbre dungate pe faţa lui.

Niciun elev care să stea cu spatele rezemat de peretele de cărămidă privind. Nici automatul care toarce în sala de mese, nici femeia în vârstă din spatele vitrinei frigorifice, care taie jeleul în pătrate de smarald, pe care le pune tremurânde pe farfurioare albe.

Nu e nimeni afară. Niciun îngrijitor, nicio secretară, niciun suflet, nici Dumnezeu.

Nimeni n-o să audă ce spune, dacă vorbeşte sau nu. Ar putea pur şi simplu să închidă ochii şi să nu mai vorbească niciodată. Ar putea să aspire tot aerul din încăperea asta - fiecare particulă de praf, fiecare atom - în corpul ei şi să-l ascundă înlăuntrul ei...

E cât pe ce să o facă, să inspire, când brăţările de argint de pe mâna ei scot un sunet firav, profan.

Mâna prietenei sale a alunecat de pe ele din cauza tremuratului şi a transpiraţiei... de pe brăţările de argint pe care le-a cumpărat toamna trecută de la un butic din centrul oraşului şi pe care şi le-a pus pe mâna subţire şi miraculoasă chiar în dimineaţa aceea, cu un milion de ani în urmă.

Acum, că erau eliberate din strânsoarea celeilalte fete, nu se mai opreau din zăngănit.

La uşile magazinelor mici sunt nişte clopoţei ieftini. Pisicile poartă la gât clopoţei. La birourile de recepţie sunt clopoţei de alamă... SUNAŢI DACĂ DORIŢI CEVA. Moş Crăciunul de la Armata Salvării are clopoţei... Miros de benzină în parcarea băcăniei, un pumn de mărunţiş scăpat într-un coş, propria-i respiraţie curgând din ea în frigul de omăt, ca o cicatrice vie.

Şi, dincolo de sunetul îndepărtat al tuturor clopoţeilor pe care i-a auzit şi îndrăgit vreodată, aude sunetul propriei inimi bătând surd în interiorul ei, pompându-i sânge în trup, şi îl îndrăgeşte şi pe acesta... Întotdeauna l-a îndrăgit, fie că a ştiut sau nu până acum... Îl iubeşte atât de mult încât ar rămâne tot restul vieţii chiar aici, aşa, chiar aici, în compartimentul ăsta de baie, îngrozită şi violent de vie... Cu braţul plin de brăţări de argint, cu un trandafir tatuat pe şold - un strop de frumuseţe fatală cusut direct în pielea ei - cu aur în păr, cu rumeneala înfloririi şi a sângelui pe obraji. Are dinţii strâmbi, dar e cel mai bun defect al ei. Pur şi simplu surâde cu gura închisă, şi asta o face mai misterioasă. Ar surâde aşa, frumos, tot restul vieţii dacă ar putea.

Dacă ar putea.

Dar atunci Michael Patrick îi pune pistolul lângă ureche. Îi atinge tâmpla, şi întunecimea lui albăstruie e o şoaptă intimă, cumplită...

Trebuie să-i răspundă şi ea cu o şoaptă.
- Nu mă omorî, îi şopteşte.

Iar când el întreabă:
- Atunci pe cine să omor?

Se aude răspunzând:
- Omoar-o pe ea. Nu pe mine.

(...)

A doua zi dimineaţa, atât Emma, cât şi Diana se simţeau bine. Fusese o furtună cu fulgere şi trăsnete în mijlocul nopţii, scurtă, dar violentă, şi lăsase pământul umed. Deşi Diana i-a spus Emmei că poate să nu se ducă la şcoală, Emma a insistat să se ducă. Mai rămăseseră doar două zile din clasa a treia, şi era "ziua de împărtăşit" a Emmei. Scrisese o compunere despre una dintre păpuşile ei - Bethany Maria Anna Elizabeth - şi avea de gând să ia păpuşa la şcoală şi să-şi citească povestirea în faţa clasei.

Duminică, Diana copiase compunerea Emmei pe computerul lui Paul, apoi luni o printase cu litere mari, groase, pe care Emma să le poată citi uşor. Povestirea Emmei era că Bethany Maria Anna Elizabeth era o orfană care locuise într-o mânăstire până când Emma o găsise şi o adoptase. Emma o iubea pe Bethany Maria Anna Elizabeth, spunea povestea. Mâncarea preferată a păpuşii era Froot Loops. Povestea se termina astfel: Când o să fie mare, vrea să se facă mămică.

Singura parte a poveştii pe care Diana o schimbase era o propoziţie care suna aşa: "Bethany Maria Anna Elizabeth URĂŞTE extemporalele la matematică şi PLICTISITOARELE de ştiinţe ale naturii."

I se păruse un pic agresiv. Deja simţea că sora Beatrice era un pic suspicioasă în legătură cu ea şi Paul - universitarul şi artista -, deşi cu siguranţă Emma nu era singura noncatolică de la Şcoala Generală "Our Lady of Fatima", singura şcoală de fete din zonă. Cum şcolile publice din Briar Hill deveniseră tot mai mari şi mai sălbatice de-a lungul anilor, cu petreceri cu droguri în mod regulat şi câteva izolate, dar cutremurătoare acte de violenţă, din ce în ce mai mulţi părinţi îşi trimiteau copiii la cele câteva şcoli private din oraş, şi "Our Lady of Fatima" avusese un aflux de înscrieri cum nu mai cunoscuse din anii '50. Emma nu era, cu siguranţă, singura noncatolică, dar s-ar putea să fi fost una dintre puţinele eleve fără niciun fel de afiliere religioasă.

Pe Paul nu-l interesa religia. Pe el îl interesa gândirea. Unde se opreşte creierul şi începe mintea? Dacă există răul, poate exista liberul arbitru?

Şi, deşi pe Diana o interesa religia - o senzaţie vagă pe care o avusese întotdeauna, mai ales pe înserat, că exista o prezenţă cu care ar putea comunica dacă ar şti cuvintele potrivite sau ar găsi locul potrivit -, nu avea o direcţie în care să-şi îndrepte interesul. Mama ei nu pomenise niciodată de religie, şi dacă avea vreo credinţă în legătură cu ce se întâmpla dincolo de lumea asta sau după ea, o păstrase pentru sine. Biserica, Biblia, Isus - de la distanţa de la care Diana le întrezărise uneori, păruseră exotice şi vag ameninţătoare. Taine. Ritualuri. Mistere. Îi veneau în minte ceaţă, catifea roşie, mirosul raionului de produse pentru copt de la băcănie - piper negru, zahăr brun, oregano. Asocia aceste arome cu bizareria credinţei religioase de când văzuse, într-o duminică, la raionul acela, o fetiţă în rochie albă de dantelă şi cu voal, de mână cu mama ei, care alegea condimente.

Fetiţa nu era mai mare decât Diana. Dar Diana purta salopetă şi o cămaşă în carouri. Trecea printr-o etapă de "fată de la fermă" din cauza unei casete video cu un film Disney pe care i-o cumpărase mama ei şi la care se uita în fiecare seară în timp ce aceasta îşi citea revistele. Eroina filmului purta salopetă, mulgea vacile şi mesteca paie lungi, iar Diana voia să fie ca ea...

Până când a văzut-o pe fetiţa aceea la raionul de produse pentru copt.

Probabil că o privise insistent, pentru că fetiţa s-a uitat la ea din spatele voalului şi a spus: "Azi am avut prima comuniune."

Diana habar n-avea ce era comuniunea, dar a simţit ceva deschizându-se ca o fereastră înlăuntrul ei. Un pic de mister s-a strecurat prin deschizătură, însoţit de mirosul de cuişoare, apoi mama ei i-a spus să se grăbească şi fereastra s-a închis trântindu-se.

Nu prea s-a mai gândit la religie până în liceu, unde s-a împrietenit foarte tare cu o creştină "renăscută prin credinţă". La vremea aceea (şi la vremea aceea avea doar şaisprezece ani), Diana cunoştea lumea, făcuse multe lucruri pentru care era sigură că nu putea fi iertată nici de cele mai îngăduitoare divinităţi. Avea doar o idee vagă despre ce constituia un păcat, dar ştia că trebuia să-şi ţină capul plecat, că dacă există un dumnezeu care veghează, acel dumnezeu nu zâmbea când o privea pe ea.

Maureen nu a încercat niciodată s-o convertească pe Diana, dar vorbea despre Isus, despre cum el iubeşte pe toată lumea, iartă pe toată lumea, a murit pentru toată lumea. Vorbea despre asta într-un fel atât de intim - cu absolută înţelegere supranaturală - încât Diana simţea teamă şi invidie deopotrivă. Maureen avea ochii foarte negri, cu gene lungi şi, când vorbea despre Isus, pe care chiar îl văzuse, Diana înţelegea de ce mama lui Maureen îi interzisese să meargă la biserica unde fusese "renăscută".

Acum, ca adult, confuzia pe care o simţea când se gândea la Dumnezeu era făcută din acea teamă, alături de ceaţa şi catifeaua roşie pe care şi le imagina în trecut. O purta înlăuntrul ei ca pe o mică lumânare de biserică, chiar în spatele coastelor - un loc plin de clocot şi sânge, un loc pe care nu-i venea uşor să-l viziteze, deşi îi aparţinea.

Şi uneori, Diana bănuia că sora Beatrice, în ciudata ei robă neagră - având doar mâinile şi faţa de un alb păstos expuse acestei lumi a cărnii - îi vedea punctul vulnerabil, precum şi un catalog întreg de păcate. Asta n-o înspăimânta neapărat pe Diana şi nici n-o făcea să se simtă ruşinată. În schimb, o făcea să se simtă de parcă un moment sau loc privat, numai al ei, ar fi fost zărit de un străin de la o distanţă neutră.

Dacă exista un cuvânt care să-i definească starea, probabil că acel cuvânt era neputincioasă. Era similar cu emoţia pe care o simţea când, la ştirile de noapte, vedea un cadavru scos pe targă dintr-o maşină făcută praf sau dintr-o clădire bombardată.

Atunci nu avea rost să te ascunzi.

Dacă lumea voia să-ţi vadă secretele, să se holbeze la cadavrul tău, putea.

Dar tot pentru că sora Beatrice avea acest efect asupra Dianei, ea a schimbat propoziţia provocatoare, antimatematică şi antiştiinţe din compunerea fiicei ei în "Lui Bethany Maria Anna Elizabeth nu-i plac extemporalele la matematică şi ştiinţele naturii la fel de mult ca îngheţata!"

Apoi Diana a împăturit povestirea tipărită şi a băgat-o în ghiozdanul Emmei.

Se duc la un butic din centru şi îşi mai fac nişte găuri în urechi...

Trei pietricele din sticlă roşie în stânga şi trei diamănţele false, dar strălucitoare în dreapta.

Se uită cu rândul una la alta în lumină când ies din butic în soarele strălucitor ce se reflectă în cromul şi geamurile maşinilor curate parcate pe stradă.

Pe trotuar sunt dungi luminoase argintii, parcă trimise ca nişte săgeţi de maşinile acelea, şi fetele păşesc în acea ploaie de săgeţi în sandale, pantaloni scurţi şi maiouri. Îşi ţin una alteia părul să li se vadă bijuteriile cele noi, care şochează şi licăresc ca nişte scânteietoare gânduri în miniatură în jurul capetelor lor.
- Minunat, va spune cu resemnare una dintre mame când le va vedea. Exact ce vă lipsea. Încă nişte găuri în cap.

E prima zi din vacanţa de vară.


Era o dimineaţă întunecată. Furtuna din timpul nopţii lăsase cerul înnorat şi străzile acoperite de frunze verzi, alunecoase. Emma stătea liniştită, încă pe jumătate adormită, în maşină lângă Diana; Bethany Maria Anna Elizabeth era la ea în poală. Păpuşa era un cadou de la mama lui Paul - o costisitoare fetiţă blondă cu ochi albaştri strălucitori care se închideau când era pusă pe spate să doarmă sau când aluneca jos din patul Emmei în timp ce ea dormea. Păpuşa purta o rochie albă din dantelă şi avea un surâs inocent fix - sau era uşor afectat? se întreba Diana.

Trase maşina în faţa şcolii, pe aleea semicirculară. Fetiţe coborau din maşini, apoi urcau treptele de beton mai multe odată, ca să aştepte în faţa uşii duble portocalii sunetul clopoţelului, când li se va da drumul înăuntru.

Diana se simţea confortabil în treningul gri pe care şi-l pusese în dimineaţa aceea. Îl purta adeseori dimineaţa, dar niciodată fără să se simtă în el ca o ţintă fixă. Credea cu fervoare că femeile nu trebuie să devină neglijente când îmbătrânesc, dar iat-o pe ea îmbrăcată într-un trening fără formă, nemachiată. Numai ca s-o ducă pe fiica ei la şcoală, îşi spunea ea întotdeauna, dar când ajungea la câţiva kilometri de casă, în această uniformă de mamă între două vârste, Diana se simţea bătătoare la ochi, ruşinată.

Dar pentru Emma nu conta.
- Te iubesc, mami, spuse ea.
- Şi eu te iubesc. O zi bună, Emma-o, zise Diana, aplecându-se să-şi îmbrăţişeze şi să-şi sărute fiica.

Răsuflarea Emmei mirosea a lapte cu ciocolată. Părul îi mirosea a vise şi a praf umed. Cum i se întâmpla mereu, când îşi adulmeca fiica înainte de culcare sau când o săruta la despărţire, Diana simţi un moment de dor fizic ca o spaimă, ca pe momentul pe care îl avea uneori înainte de a adormi, când nu voia să alunece din lumea simţurilor, oricât de dulce ar fi fost visul care aştepta dincolo.
- Şi Bethany Maria Anna Elizabeth? întrebă Emma.
- La revedere, Bethany Maria Anna Elizabeth, spuse Diana cu însufleţire feţei nemişcate a păpuşii fiicei sale.
- Dar vrea şi ea un pupic, zise Emma, ridicând păpuşa.

Diana se aplecă şi sărută păpuşa, al cărei obraz era rece.

Emma sări din maşină şi, cu ghiozdanul ei cu Albă-ca-Zăpada în spate, cu jacheta roz şi ţinându-şi păpuşa cu grijă, ca pe un bebeluş adevărat, pe umăr, sprijinită în braţul îndoit, urcă treptele de beton. Deasupra ei, la uşa portocalie dublă, celelalte fete aşteptau, plimbându-se de colo-colo, părând palide cu fustele lor în carouri şi ciorapii trei sferturi în umezeala şovăitoare ce începuse să se încălzească şi să se ridice în aburi din ciment.

Pentru o clipă, Diana simţi nevoia imperioasă de a fugi după ea, de a o trage înapoi, de a o ţine departe de acel grup, care de la distanţa asta îi părea sumbru - prea serios, parcă ar fi fost nişte fete bolnave. De asemenea, păreau c-o privesc pe Emma cum urcă scările prea de aproape, prea neliniştit şi Diana avu un cumplit acces de posesiune (a mea) chiar înainte de a auzi sălbăticia mecanică a şcolii şi de a o vedea pe fiica ei luând-o la fugă. Uşa dublă portocalie se deschise şi fetiţele începură să dispară în întunericul strălucitor al locului în care îşi petreceau zilele.

Diana mai privi o dată spre uşa aceea, apoi ieşi de pe aleea semicirculară, părându-i-se că o vede pe sora Beatrice - zâmbind, în rasa ei neagră - luând-o pe Emma de mâneca de un roz aprins al jachetei de vară şi trăgând-o prin uşa deschisă.


Iunie.

Încă e abia iunie.

Dar timpul începe să încetinească şi după-amiezile de vară devin palpabile, făcute din rufe calde şi spray dezodorizant. Mamele lor pleacă la serviciu dimineaţa, şi fetele nu le aud niciodată ieşind. Dorm până la prânz, apoi se scoală şi se uită la talk show-uri mâncând castroane întregi de cereale. Laptele din lingurile lor e dulce chiar şi după ce Froot Loops sau Cheerios sau fulgii de porumb au fost mâncaţi.

Una din ele o sună întotdeauna pe cealaltă pe la mijlocul celui mai deochiat dintre talk show-uri.
- Te uiţi?
- Îţi vine să crezi?

Stabilesc un loc în care să se întâlnească. În centru, la o cafenea sau la o librărie, ori la buticul unde şi-au făcut găuri în urechi.

Ar prefera să meargă la mall, dar ca să ajungă acolo ar trebui să ia autobuzul.

Trebuie să se mulţumească cu centrul oraşului.

Acolo pot ajunge pe jos de la apartamentele mamelor lor. Vara, majoritatea elevilor sunt plecaţi şi în urma lor rămâne doar o adiere umedă ce poartă noroiul uscat şi gunoiul pe după colţ, pe lângă oamenii străzii ce cântă din ghitarele lor prăpădite şi pe lângă sticlele de bere de culoarea smaraldului din tufişuri.

De asemenea, vara, restaurantele şi magazinele de pe East Main Street şi University Avenue îşi ţin uşile deschise. Mirosul de tămâie se amestecă cu cel de porc moo shu. Sunt mereu câţiva tineri - studenţi în ultimul an? profesori tineri? - care stau la mesele de afară, mănâncă rulouri cu ou şi citesc cărţi de la bibliotecă.

Fetele se uită la aceşti bărbaţi, fac presupuneri despre ei, dar în cele din urmă acestora li se alătură întotdeauna femei tinere cu ochelari cu ramă metalică şi jeanşi negri strâmţi.

Cu toate acestea, din când în când, unul dintre ei ridică ochii din cartea lui de la bibliotecă şi salută într-un fel ce ar putea fi o invitaţie ca fetele să i se alăture.

Fetele salută şi ele într-un fel care îi arată că nu o vor face şi el se întoarce la cartea lui, furios sau stânjenit.


Era o dimineaţă liniştită...

Doar veveriţele şi poştaşul erau afară.

Veveriţele se certau - Vino încoace, Nu, vino tu încoace - de pe cele două laturi ale drumului şi Diana se simţi neliniştită privindu-le de la volanul maşinii.

Merii şi perii erau înfloriţi. Arătau extatic. Trecuseră încântător de la sângele lor verde la explozia de flori. Arătau ca nişte fecioare pe cale să fie sacrificate, fericite, martire - păgâne sau regine ale balului sau mirese ale lui Hristos - şi tremurau în adierea răcoroasă şi anticipantă.

Poştaşul, traversând strada la colţ, îşi scoase pentru o clipă şapca, ţinând-o de cozoroc, şi îşi şterse fruntea cu mâna. Deja se încălzea. Geanta lui albastră era ticsită de pachete şi scrisori. Ceva de acolo, Diana ştia, avea numele ei pe el.

Era poştaş în cartier de când se mutaseră Paul şi Diana aici. Se numea Randall, ceea ce ştia pentru că îl întrebase Emma într-o sâmbătă dimineaţa şi venise să-i raporteze prompt. Dianei i se păru că Randall se întoarce şi se uită la ea când trecu pe lângă el, încă ţinându-şi şapca în mână, dar când ea îi făcu cu mâna, poştaşul îi aruncă doar o privire inexpresivă.

Era un bărbat arătos - între două vârste, dar foarte bine făcut, bronzat temeinic, cu capul acoperit de un păr negru şi ondulat. Şi deşi era încă la câteva străzi de casa lui Paul şi a Dianei, ea ştiu că avea să ajungă la uşa lor curând. Se mişca prin cartier cu o viteză nepământeană.

Cotind după colţ, Diana văzu că acea casă în care locuise şi murise de curând, de cancer pancreatic, doamna Mueler era de vânzare. Era un bungalou - o casă neobişnuit de modestă pentru cartierul acela - şi era zugrăvită în verde deschis. Avea o fereastră mare, care dădea spre stradă. De câteva ori, plimbându-se pe acolo cu Emma sau în căutarea Emmei, după ce învăţase să meargă pe bicicletă, Diana o văzuse pe doamna Mueler stând la fereastra cea mare şi privind pe stradă - probabil asta era înainte de cancer sau pe când cancerul era încă un secret bine păstrat în pancreasul doamnei Mueler - şi îi făcuse veselă cu mâna.

Doamna Mueler îi făcuse şi ea cu mâna, fără să zâmbească.

Odată, Diana o văzuse în curte, îngenuncheată. O salutase şi doamna Mueler se întorsese, speriată, şi spusese "Bună ziua", deşi deja se însera.

Diana era sigură că doamna Mueler n-o recunoscuse sau nu ţinea minte că încercase, parcă într-o altă viaţă, să facă astfel încât Diana să fie dată afară din Liceul Briar Hill pentru că venise la şcoală cu un pliculeţ de marijuana în poşetă...

Cu toate acestea, Dianei i se păruse că doamna Mueler, în genunchi lângă un ghem de rădăcini şi pământ, aplecată deasupra unei gropi negre care devenea şi mai neagră pe măsură ce soarele apunea, o privise cu suspiciune. Şi deşi nu-i purta ranchiună - de ce ar fi făcut-o, ştiind că meritase cu vârf şi îndesat pedeapsa pe care voise să i-o dea doamna Mueler? - se simţise uşurată de ceva, o mică povară din trecut ce nu cântărea mai mult decât frunzele strivite dintr-o pungă de plastic, dar care o apăsase totuşi vreme de două decenii, atunci când citise în ziar că doamna Mueler murise "acasă, după o lungă luptă cu cancerul pancreatic".

DE VÂNZARE, scria acum pe pancarta din faţa casei. Perdelele de la fereastra cea mare fuseseră date deoparte pentru prima dată după ani de zile şi, trecând cu maşina, Diana văzu pe cineva mişcându-se în spatele lor - un agent imobiliar? O rudă? Apariţia fugară a unei feţe înguste.

Când intră pe strada ei, fu surprinsă să-l vadă pe Randall poştaşul pe treptele casei. Îndesa un plic mare, maroniu în cutia lor de scrisori.

Cum era posibil? Nu-l văzuse cu o clipă în urmă, cinci-şase străzi mai încolo?
- Bună! strigă Diana, deschizând geamul de la maşină, în timp ce intra pe alee.
- Bună ziua, doamnă, zise Randall, fără a o privi. Pe vremuri era prietenos - nu exagerat, dar mai prietenos decât acum. Nu-i mai spusese niciodată "doamnă". Ştia, fireşte, cum o cheamă.
- Nu tu erai adineaori la vreo câteva străzi de aici? întrebă Diana.

Probabil că poştaşul n-o auzise. Traversă gazonul dintre casa lor şi a vecinilor fără să se uite înapoi şi Diana se simţi jenată, rămânând un moment cu gura deschisă, până o închise conştient şi înghiţi în sec, privindu-l cum se îndepărta, alunecând rapid printre tufe.

Dar nu destul de rapid ca să fi parcurs pe jos cinci străzi în mai puţin de şaizeci de secunde.

O greşeală.

Alt poştaş.

Sau poate că nici nu văzuse vreun poştaş, doar i se păruse. Poate că văzuse amintirea de a-l fi văzut pe Randall în vreo altă dimineaţă de vară - cu o dimineaţă în urmă sau cu un an în urmă. Randall fusese mereu poştaşul lor. De câte ori îl văzuse mergând prin cartier cu geanta plină de plicuri şi cataloage? Poate era doar o conexiune prost făcută... un moment de confuzie între o emisferă şi cealaltă. Probabil că se întâmplă tot timpul. De câte ori nu-şi dau oamenii foc la casă numai pentru că lasă ceva fierbând pe aragaz, ceva ce-şi aminteau cu precizie că luaseră de pe aragaz?

Diana închise la loc geamul dubiţei, străbătu aleea şi parcă în garaj, a cărui uşă o lăsa întotdeauna deschisă când ieşea pentru scurtă vreme. Probabil că nu era cea mai bună idee, având în vedere că înăuntru se afla o cheie a casei agăţată într-un cârlig, chiar deasupra tomberoanelor de gunoi, evident primul loc în care ar fi căutat orice hoţ o cheie a casei. Şi mai era şi o scară scurtă şi şubredă, cu trepte din placaj, care ducea direct din garaj la camera de deasupra, care era atelierul ei. Iar uşa atelierului nici măcar nu avea o cheie.

Dar era un cartier cu o rată a infracţiunilor atât de scăzută, încât era imposibil să rămâi vigilent fără să te simţi nevrotic. Siguranţa cartierului încuraja neglijenţa şi probabil îi făcea pe locuitori mai vulnerabili din pricina asta. Cu toate acestea, Diana nu putea înţelege de ce s-ar pregăti cineva pentru ceva inimaginabil, ceva ce nu se întâmplase niciodată şi nu era de aşteptat...

Cum ar fi un atac cerebral, o bombă, o inundaţie din senin sau moartea.

Poate că unii oameni puteau gândi atât de departe - ca împăratul care îşi comandase o întreagă armată de soldaţi şi cai de teracotă care să-l însoţească în mormânt.

Poate că doamna Mueler o făcuse. Poate că îşi făcuse ordine în dulapuri când fusese diagnosticată cu cancer, ca să nu fie nevoie s-o facă rudele. Unii oameni, Diana ştia, scriau discursurile pentru propriile înmormântări, îşi alegeau singuri locul de veci în cimitir. Şi acei oameni şi-ar fi închis şi încuiat uşile până şi în cel mai sigur dintre cartiere, până şi într-un cartier în care în jumătate de secol nu avusese loc nici măcar un singur act de vandalism.

Acei oameni şi-ar fi putut imagina şi s-ar fi putut pregăti. Dar Diana nu putea.

Înainte de a intra în casă, o ocoli şi se duse la intrarea din faţă, ca să ia plicul maroniu pe care-l văzuse îndesat în cutia de scrisori de Randall.

Soarele îşi făcea deja drum spre margarete, care păreau zdrobite după ploaia puternică din noaptea precedentă, dar fremătau, ridicându-se din pământul jilav.

Curtea din faţă era presărată cu petale de flori de măr, de parcă ar fi avut loc o nuntă în ploaie sau o luptă între două florărese. Pe gazon, petalele acelea păreau nişte flăcări reci de lumânare sau nişte unghii lăcuite.
- Bună ziua, doamnă McFee! strigă un băiat care trecea cu bicicleta pe lângă casă, dar până să se întoarcă Diana să vadă cine era, băiatul aproape dispăruse după colţ.

Cine fusese, şi de ce nu era la şcoală?

Luă plicul maroniu din cutia de scrisori.

DIANA, scria pe el cu litere mari de tipar, cu un Magic Marker negru, şi dedesubt, cu litere mici, adresa ei:
1740 Maiden Lane

Scrisul de mână îi părea vag cunoscut. Îi amintea de al ei. Ocoli din nou casa, rupând din mers clapa gumată a plicului.

Privi în trecere margaretele. Nu era nici nouă dimineaţa şi ele deja se întindeau, ridicându-şi ochii mari spre cer...

În plic, în umbrele galbene, nu era nimic.

Diana rămase multă vreme cu plicul în mână.

Margaretele, cu coada ochiului... aproape că le vedea zvârcolindu-se, încercând...

Se uită mai adânc în plic, dar tot nu era nimic. Se uită din nou pe el. Numele ei, dar nicio adresă a expeditorului. Apoi scutură din cap, mototoli plicul şi îl duse în garaj, scoase capacul tomberonului de gunoi, care era gol, dar mirosea a mucegai, şi aruncă plicul înăuntru. Tomberonul nu scoase niciun sunet când plicul căzu în aluminiul strălucitor, dar se clătină când Diana puse capacul la loc. Păşi din nou în lumină, apoi se gândi iar la el.

Plicurile conţineau scrisori. Plicurile nu soseau goale în cutiile de scrisori.

Se întoarse şi recuperă plicul, ferindu-şi faţa de duhoarea dulceagă a ani întregi de gunoaie dispărute, dar încă zăbovind în containerul strălucitor, şi netezi cât putu de bine cutele, apoi se uită din nou înăuntru.

De data aceasta observă un petic mic de hârtie chiar pe fundul plicului. O bucăţică minusculă de foaie de caiet împăturită. O scoase, o desfăcu şi ieşi cu ea din garaj, ca să vadă mai bine la lumină.

Cu cerneală neagră şi litere de tipar: CURVO.

Ceva îi trecu prin minte ca o lamă de cuţit, dar făcut din aer rece şi ea respiră adânc, întoarse hârtia şi o privi din nou. Cuvântul acela. Un cuvânt pe care nu-l mai auzise ori folosise de ani de zile, dar care însemnase cândva ceva pentru ea... despre ea.

Duse mâna la frunte şi o simţi fierbinte.

Liceul.

De pe vremea liceului nu-i mai păsase dacă era numită curvă sau nu. În liceu era cel mai rău lucru care se putea spune despre o fată, şi cuvântul ăsta era peste tot. Era în apa care ieşea din ţâşnitoare, în şoapta dispenserului de prosoape de hârtie din toaleta fetelor - şi cuvântul avea legătură cu ea, cu trupul ei şi curbele lui, cu visurile şi dorinţele lui... avea legătură cu însăşi esenţa ei, esenţa sexuală a ceea ce era şi a ceea ce devenea - o creatură fizică, cu toate cele cinci simţuri treze, dezgolite, deschise şi condamnate.

Iar apoi pur şi simplu plecase la facultate, unde toată lumea făcea sex, toată lumea avea sexualitate - bisexualitate, homosexualitate. ?i se dădeau prezervative odată cu cheia de la camera de cămin.

Curvă.

În mod miraculos, brusc, cuvântul se evaporase din lume. Cuvântul nu însemna nimic. Apoi se măritase.

Şi acum... acum era aproape un compliment, realiză ea, cu o urmă de zâmbet.

Să fii o femeie de patruzeci de ani într-un trening gri care stă în faţa casei ei din lemn după ce tocmai şi-a dus fiica la şcoală, cu vasele de la micul dejun aşteptând să fie spălate, cu capota maşinii caldă încă, în garaj...

Să fii o mamă din clasa de mijloc pe care cineva să se obosească s-o creadă curvă.

Nu râse în hohote, dar zâmbi.

Nu o durea deloc, nu era ceva viu şi, când îşi dădu seama de asta, simţi o uşurare bizară, o uşurare bizară venită din senin, ca atunci când afli că nu ai o boală pe care n-ai bănuit niciodată că ai avea-o.

Dar cine i-ar trimite un asemenea bilet?

Privi din nou scrisul, dar cu cât se uita mai mult, cu atât mai puţin cunoscut i se părea. În cele din urmă mototoli din nou totul şi-l aruncă în tomberonul din garaj, închizând bine capacul şi îndepărtându-se, încă zâmbind.

Cu siguranţă nu era ceva pentru care să-şi facă griji.

Vreo studentă nebună de-ale lui Paul. Vreun elev de-ai ei de la Universitatea Populară, pe care-l picase pentru absenţe sau cineva care şi-o amintea din liceu - vreun iubit pe care-l părăsise.

Avea patruzeci de ani. Locuise în Briar Hill toată viaţa. Câţi oameni deranjase sau respinsese, de câte ori spusese ceva cu răutate (deşi niciodată intenţionat - îşi amintea să fi rănit vreodată intenţionat pe cineva?) era greu de sondat acum. Gândul la asta îi provoca ameţeală şi greaţă, ca atunci când priveşti într-un abis plin de duhori şi muşte. Nu era prima dată când se întâmpla aşa ceva. Vreun mesaj inexplicabil cu intenţia să... ce? S-o enerveze? S-o dezarmeze?

N-avea să permită asta.

Viaţa era scurtă.

Viaţa ei era perfectă.

Şi era a ei.


(...)

Diana tremura sub duş.

Deşi apa era fiartă şi emana cicatrice şi văluri de abur, înceţoşând uşile cabinei de duş şi tot ce era dincolo de ele - deşi pielea o ustura de arsură şi vedea că mâinile şi picioarele îi erau roşii - nu se putea încălzi. Frigul o pătrunsese prea tare. Avea nevoie de... ce? Cacao fierbinte? Ceai? Whisky? Ceva care să poată ajunge la răceala aceea.

Noi suntem familia Ellsworth...

Diana trăsese perdelele şi se dusese repede la uşă. Când Timmy încercă s-o urmeze, îl împinse înapoi uşor, cu piciorul gol. În garaj se împiedicase de coada unei greble, care era proptită cu capul în jos de o grindă şi aceasta căzuse cu dinţii peste ea. Îi dăduse sângele pe gât şi îi lăsase un semn adânc.

Se ţinea de gât în întunericul garajului, când văzu o siluetă în uşa deschisă, umbrită complet de soarele care răsărea în spatele ei.
- Diana.

Înainte de a recunoaşte vocea - care era răguşită, insistentă, vocea cuiva care se străduia s-o trezească dintr-un somn foarte adânc, dintr-un ocean de somn, încerca s-o cheme înapoi la suprafaţă sau s-o scoată din comă de sub milioanele de geamuri strălucitoare - ţipă.

Şi ţipătul fu ca un vânt rece, ca o mătură rece înlăuntrul ei, măturând-o complet, o întreagă viforniţă stârnită de o mătură de nuiele, o răceală profundă pe care nici acum, sub duşul clocotit, n-o putea ajunge.
- Diana, spusese el, şi o luase de umeri şi o scuturase mai tare decât ar fi fost nevoie... oare ţipa în continuare?
- Diana! Încetează, încetează!

Simţea miros de lup. Blană curată şi sânge în răsuflarea lui. Albă-ca-Zăpada în sicriul ei de sticlă, devorată de un lup...

Ba nu, era Scufiţa Roşie.

Îşi lipise botul mustăcios de urechea ei şi îi şoptea încet:
- Linişteşte-te, linişteşte-te.

Paul.

Mâna ei, pe care şi-o apăsase pe ceafă, avea trei dungi de sânge pe palmă. O ţinu în faţa lui, care era blândă de tristeţe. Nu avea s-o sărute ca s-o readucă la viaţă, şi nici s-o mănânce ca un lup. Asta nu era o poveste. Cum putuse să uite - aşa cum uitase de păsări, de greieri, de insomnie - că şi asta venea odată cu vârsta mijlocie?

Fiice cu codiţe... casa din panouri... soţul arătos.

Dar cum de uitase de tot restul?

Toţi anii ăştia, toţi bărbaţii care se plimbau prin grădini zoologice, parcuri şi mall-uri ţinându-şi de mână nevestele în timp ce se uitau la picioarele fetelor care treceau pe lângă ei.

Bineînţeles, o s-o părăsească pentru o altă femeie. Cum a putut să uite?

Şi atunci, începu să plângă, o transparenţă pură îi umplu ochii, o strălucire ca de strasuri sau de apă licărind la orizont, şi el o luă în braţe.
- Linişteşte-te, zise el din nou.

Dar de ce plângea?

Ce bocea?

Băiatul care se mişca între picioarele fetei cu gura, cu limba?
Soarele care răsărea în spatele lor?
Viaţa ei de vis plină de ceşti şi perdele, mobilă, electrocasnice, pereţi?
Codiţele aurii ale fiicei ei?
Ochii de un albastru rece ai soţului ei?
Vara, plină de trandafiri?

- Opreşte-te, zise el bătând-o uşor pe spate.

Dar nu se putea opri. Deşi totul era încă acolo - dubiţa, grebla, grădina, poneiul de plastic, casa de vis, care conţinea deopotrivă visurile şi lucrurile ei - avea să se sfârşească. Putea mirosi asta pe el. Soţul ei era îndrăgostit de o femeie mai tânără... de o fată. Ştiuse. I se spusese...

Dacă îşi părăseşte soţia pentru tine, într-o zi o să te părăsească şi pe tine pentru...
Cine?
O studentă?
Sau fata cu care îl văzuse era chiar mai tânără decât o studentă? O absolventă de liceu? O liceeană? O fată care îl văzuse trecând pe domeniul universităţii... o fată pe care el o văzuse... caramele şi o ceaşcă de ciocolată caldă, pentru că era atât de tânără încât nu putea bea cafea... o fată pe care o zărise şi care avea să-l fure, aşa cum făcuse Diana, cu tinereţea ei, cu frumuseţea ei proaspătă?

I se limpezi privirea. Peste umărul soţului ei vedea umbrele copacilor în soarele care răsărea proiectând limbi negre şi portocalii pe lemnul alb al casei lor. Clipi, apoi se uită la Paul, care părea bătrân în soarele dimineţii, ca un bărbat care avea mai puţini ani înaintea lui decât avea în urmă, ca un bărbat care, dintr-o frică disperată de moarte, hotărâse să-şi părăsească soţia.

O îmbrăţişă slab.
- E ultima zi de şcoală, zise Diana. Îl împinse uşor la o parte. Trebuie să-i duc pe Emma şi pe colegii ei la grădina zoologică. Trebuie să fac un duş.

El îi dădu drumul, aprobând din cap.

Ea nu mai zise nimic şi el nu mai avu inimă să-i spună ce venise să-i spună. Dar, sub duş, răceala nu voia să se lase spălată. Diana ieşi de sub duş cu pielea încreţită şi baia era plină de abur, în care ea păşi de parcă ar fi fost un nor sau un gând, sau viitorul, şi se înfăşură într-un prosop alb şi se privi în oglindă.

Nu fu nicio reflexie acolo, până când nu făcu un cerc cu mâna.
Apoi, în cercul acela, Diana îşi văzu faţa.
Înroşită, dar familiară.
Îmbătrânită, dar faţa ei... faţa pe care o purta şi la şaptesprezece ani.


Vine septembrie.

Una din fete o ia pe cealaltă dimineaţa în prima zi de şcoală. În timp ce merg cu maşina prin Briar Hill, care străluceşte puternic sub catifeaua violet a cerului matinal, sunt tăcute. Niciuna nu s-a mai trezit atât de devreme de la începutul lui iunie.

Briar Hill arată la fel, dar şi profund schimbat. Cărămizile arată de parcă ar fi fost spălate, iar panta acoperită pe care se află oraşul este atât de proaspăt tunsă încât urmele roţilor de la maşina de tuns ies în evidenţă pe verdele sclipitor. Ferestrele strălucesc imaculate... nicio amprentă, nicio urmă, niciun fir de praf. Şi elevii care coboară din maşini în parcare poartă haine noi şi privesc în jur. Fantomele celor care au absolvit anul trecut sunt încă aici - Amanda Greenberg, balansându-şi picioarele din BMW-ul tatălui ei; Mark Twitchell, scuipând pe trotuar; Bob Blau, cu o haină sport neagră şi lac de unghii roz; Sandy Ellsworth, cu capul plecat, trăgând un ultim fum din ţigara ei cu drog, la volanul Thunderbird-ului ei uzat, cu părul blond platinat plin de electricitate şi lumină - dar în mai puţin de o zi vor dispărea.
- Doamne, zice una din fete, uite-l pe Nate.

Parchează atent, dar repede între un Jeep şi un Buick Riviera negru.
- S-a ras în cap.

Se uită una la alta cu gura deschisă, apoi izbucnesc în râs.

Privesc din nou.
- Isuse. Am vedenii sau are un cercel în buza de jos?
- Da!

Râd din nou. Geamul maşinii e deschis şi Nate Witt, care e la doar câţiva metri, se întoarce să se uite în direcţia râsetelor, şi cercelul din buza de jos sclipeşte în lumină. Fetele îşi înghit repede râsul şi îi fac politicos cu mâna.

Zâmbeşte... un zâmbet periculos, uimitor.


Regina de Mai.

Ar fi trebuit să pară o altă viaţă, un secol în urmă, dar nu părea. Încă mai simţea greutatea precară a diademei pe cap, prinsă cu agrafe înfipte adânc, dureros, în părul ei blond.

Purtase rochia albă a lui Maureen, cea pe care Diana o ajutase s-o aleagă la Prom World cu numai câteva săptămâni în urmă. O dăduse la strâmtat, pentru că Maureen avea pieptul mai mare decât ea, dar rochia nu fusese scurtată, lungimea era tocmai bună. Aveau aceeaşi înălţime.
- Nu, zisese Diana, scuturând din cap. Nu pot...

Dar mama lui Maureen o luase de umeri şi spusese:
- Te rog... fă-o pentru Maureen. Nu pot să-mi îngrop fiica în rochia pentru balul de absolvire.

Aşa că Diana o îmbrăcase.

Îşi amintea cum mâinile domnului McCleod tremuraseră când o ajutase să urce pe podium, care era o masă - o masă suprarealistă - de trandafiri adevăraţi şi din foiţă, dintre care unii fuseseră făcuţi chiar de ea şi Maureen la masa din bucătăria mamei ei, alţii fuseseră donaţi de florari din toată ţara, trimişi în memoria victimelor şi în onoarea supravieţuitorilor.

Tremurau în adierea vântului.

Un suspin izbucnise din tribune când Diana urcase pe podium.
- Eşti cea mai frumoasă Regină de Mai pe care a avut-o Briar Hill vreodată, îi şoptise domnul Mc Cleod...

Cerul era perfect, acut de albastru, şi mirosul trandafirilor adevăraţi şi falşi plutea în valuri peste terenul de fotbal. Diana se uitase în sus şi soarele era atât de strălucitor deasupra, că părea să lumineze până şi atomii şi moleculele dintre ei şi restul universului - minuscule strasuri. Când îşi mutase privirea, îşi văzuse părinţii stând unul lângă altul în tribune.

Oare se ţineau şi de mână?

Amândoi plângeau.

I se întinsese microfonul şi Diana dăduse drumul din mână sforii de care erau legate baloanele albe umflate cu heliu şi astfel le eliberă.
- Astea sunt pentru tine, Maureen, spusese ea, şi toată lumea îşi ridicase privirea spre soare, ca să le vadă plutind prin aer, mai uşoare decât aerul, mai uşoare decât orice în cer sau pe pământ.

Linoleumul e ceruit şi picăţelele lui aurii strălucesc sub sutele de perechi de pantofi noi care grăbesc spre primele ore când sună clopoţelul.

Sunetul e şocant de puternic.
Oare întotdeauna fusese atât de puternic?
- Succes, îi spune una din fete celeilalte.

Au ore diferite şi trebuie să se despartă.
Deşi sunt cele mai bune prietene de numai jumătate de an, le e greu să se despartă pe coridor, să părăsească vara pe care au petrecut-o împreună. Câteva săptămâni de acum încolo va mai părea vară, dar apoi frunzele se vor schimba şi soarele va păli, urcând şi devenind mai uşor pe cerul de deasupra oraşului Briar Hill.

Le e greu să se despartă pe coridor, să se imagineze una fără alta în lume, luând notiţe, gândind, aşteptând să sune de recreaţie.
- Ne vedem la prânz, spune una din ele, cu o privire plină de regret. Apoi se apleacă şi şopteşte: Arăţi grozav.
- Şi tu, răspunde cealaltă.

Se îmbrăţişează scurt.


Diana se aplecă să se uite mai de aproape la reflexia ei în oglindă.
Dar reflexia fusese înceţoşată de răsuflarea ei.
Cu toate acestea, se uita fără să clipească la ea însăşi.

Era ceva de care fusese mândră... mândră că înaintarea în vârstă nu venise pentru ea ca o schimbare chinuită. Ştiuse momentul exact când trecuse de la fată la femeie şi făcuse acest lucru, aşa cum făcea şi acum, cu cât de mult curaj era în stare.

Nu fusese în ziua nunţii şi nici când născuse. Ci mai târziu. Avea... cât? Treizeci şi trei? Treizeci şi patru de ani? Mergea cu maşina la serviciu, după ce o lăsase pe Emma la grădiniţă. Era iarnă. O zăpadă prăfoasă îşi scutura eşarfele din pene pe stradă. Oprise la un stop. Nu mai erau alte maşini în intersecţie, dar o fată aştepta să traverseze strada.

O roşcată. Probabil avea vreo optsprezece ani. Studentă poate, sau în ultimul an de liceu.

Purta o jachetă argintie şi căşti, şi dădea din cap şi zâmbea la o muzică pe care numai ea o putea auzi... un zâmbet profund tainic, zâmbetul cuiva care era tânăr, care nu fusese niciodată altfel decât tânăr. Înainte de a păşi pe carosabil, fata se uită drept prin parbriz la Diana, dar expresia nu i se schimbă.

Cu siguranţă privirile li se întâlniseră, se gândi Diana. I se păru că vede un slab licăr de recunoaştere pe faţa fetei, dar era atât de adâncită în muzica ei, în gândurile ei amuzante, încât Diana nu însemna nimic pentru ea. Asta eram eu, îşi zise Diana. Am fost fata aceea cândva. Am crezut că nimeni nu a mai fost sau nu va mai fi vreodată fata aceea...

Timpul trecut o surprinse. Când trecu în sfârşit de intersecţie, era o femeie matură.

Curând după aceea, începu să le spună elevelor ei "scumpo". Începuse să poarte bluze scumpe în loc de culori vii. Îşi aruncă mica ei colecţie de brăţări pentru gleznă. Îşi cumpără un costum de baie întreg, ca atunci când o ducea pe Emma la ştrand, vara, să nu-i vadă nimeni trandafirul tatuat pe şold.

Oglinda se aburi din nou şi Diana lăsă umbra albă a răsuflării ei să i se târască încet pe faţă.


Sala de mese e asurzitoare...

Tacâmuri pe linoleum, monede care cad pe tava de metal a automatului. Cineva bate cu pumnul în masă şi se aude ca o serie de mici explozii. Râsul strident al unei fete. Un băiat care scoate sunete de ghitară electrică din gât. Stând la coadă, Rita Smith, părând mai mare şi mai neplăcută decât anul trecut, strigă: "Ia ăsta de pe mine" la un băiat care a aruncat o tarantulă neagră de plastic în direcţia ei.

Una dintre fete se strecoară repede pe scaunul gol de lângă cealaltă, care soarbe lapte cu ciocolată dintr-un pahar mic de carton, aşteptând-o.
- N-o să-ţi vină să crezi, zice ea înainte să salute.

Se uită în paharul de lapte cu ciocolată al prietenei ei. Pare dulce şi întunecat, şi i se face poftă de lapte cu ciocolată - laptele ăla cu ciocolată. Îşi ia privirea de la el şi spune:
- E în aceeaşi clasă cu mine...

Prietena ei ridică ochii.
- Nate? întreabă ea.
- Nate. Stă chiar lângă mine.
- Aiurea! Fugi de-aici! zice prietena ei. Ai vorbit cu el?

Ea dă din umeri, zâmbeşte.
- I-am spus "Îmi place chestia aia din buza ta". Arată spre locul de pe buza ei.
- Şi el ce-a zis?
- A zâmbit.
- Nate a zâmbit?
- Nate a zâmbit, spune ea.


Când ieşi din baie şi traversă desculţă holul, încă înfăşurată în prosop, Diana văzu că Emma stătea în capul oaselor în pat. Nu zâmbea.
- Unde e motanul? întrebă Emma.

Diana se strădui să surâdă. Zise:
- Scumpo, l-am pus la mine în atelier azi-noapte. N-are de ce să-ţi fie frică de motan.

Emma nu spuse nimic. Dar arăta de parcă ar fi descoperit un secret al Dianei - i-ar fi citit jurnalul, i-ar fi citit gândurile - şi n-ar fi fost mulţumită, deşi avea o nouă putere datorită acestui fapt.

Emma zise:
- Vreau să plece pisica aia.

Diana se făcu că n-o aude şi merse mai departe.