Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Herta Müller, Oskar Pastior şi Securitatea


Comunicat de presă

25.09.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Potrivit unei dezvăluiri din presa germană, poetul Oskar Pastior, a cărui detenţie de cinci ani  într-un lagăr sovietic din anii '50 constituie subiectul ultimului roman (Leagănul respiraţiei, tradus de curând la Editura Humanitas Fiction) al laureatei premiului Nobel Herta Müller, a fost informator al Securităţii între 1961 şi 1968, anul în care a cerut azil politic în Republica Federală Germană. După cum rezultă din dosarul cercetat recent la CNSAS, la întoarcerea sa din lagăr, Pastior a fost pus sub urmărire de Securitate şi, fiind ameninţat cu închisoarea pentru homosexualitate şi pentru "poezii antisovietice", a terminat prin a semna un angajament ca informator, sub numele "Otto Stein". Cu toate acestea, deocamdată cel puţin, în dosar, în afara angajamentului, nu s-a găsit nici o notă informativă semnată de poetul german născut în România.

Reproducem mai jos interviul pe această temă acordat de Herta Müller ziarului Frankfurter Allgemeine Zeitung în ediţia de sâmbătă 18.09.2010. Aici, Herta Müller mărturiseşte că aflarea veştii a cutremurat-o, că a resimţit-o ca pe o palmă. Încercând să-şi explice cum s-au petrecut lucrurile, evocând presiunea la care ajunsese să fie supus Pastior înainte de semnarea angajamentul, Herta Müller afirmă că îl judecă pe bunul ei prieten cu aceleaşi criterii cu care îi judecă pe toţi informatorii aflaţi în propriu-i dosar, dar că, în acelaşi timp, dacă Pastior ar mai fi în viaţă (a murit în 2006), l-ar lua în braţe pentru toate prin câte a trecut.

Problema gravă este că ne va fi mereu extrem de greu să tragem linia de demarcaţie între oameni aduşi, într-un moment al vieţii lor, la disperare (ca Pastior) şi cei care au păşit pe drumul angajamentului şi al turnătoriei cu inima uşoară sau chiar cu pasiune. Judecata noastră va fi mereu îngreunată de scrupule multiple. Dar ceea ce s-a întâmplat cu Pastior nu face decât să arate încă o dată ce monstruozitate istorică ne-a fost dat să trăim.

Mulţumim doamnei Herta Müller, redacţiei FAZ şi domnului Alexandru Al. Şahighian, traducătorul interviului, pentru posibilitatea pe care i-au dat-o de a pune la dispoziţia publicului din România acest document. (Gabriel Liiceanu)

****
 

          Interviul luat scriitoarei Herta Müller
de cotidianul  Frankfurter  Allgemeine  Zeitung


Când şi cum aţi aflat că Oskar Pastior a lucrat din 1961 până în 1968 pentru Securitatea română? Şi care a fost prima Dv. reacţie?
Herta Müller: Atunci când după moartea lui Oskar Pastior s-a făcut ordine în locuinţa lui, printre nenumărate hârtii s-au găsit şi câteva notiţe: că la venirea lui aici, în 1968, li s-a destăinuit fără rezerve autorităţilor germane. "Am facut tabula rasa", scrie el. Mi-am zis încă de-atunci c-o fi avut ceva de destăinuit. Conţinutul era enigmatic. În urmă cu câteva săptămâni am aflat apoi de la Stefan Sienerth, un istoric din München, originar şi el din Transilvania, despre informatorul Oskar Pastior. Descoperise dosarul lui. Drept care Fundaţia Oskar Pastior a decis să clarifice lucrurile. Ernest Wichner s-a dus la Bucureşti la CNSAS pentru a citi dosarul.

Prima mea reacţie a fost spaima. Era o palmă, şi furie. Pe măsură ce Sienerth, iar acum Ernest Wichner îmi relatau cu precizie crescândă detaliile, mă treceau toţi fiorii. Dosarul e un tablou sumbru al anilor '50 şi '60. Închisorile erau ticsite. Reîntors din lagăr, Pastior muncea într-o fabrică de lăzi,  acolo fusese salahor, acum putea în sfârşit să urmeze facultatea la Bucureşti. Voia să se reîntoarcă la normalitate, să-şi ia - cu o îndărătnicie istovită, de neclintit - viaţa în propriile mâini.

Dar din nou viaţa i-a fost confiscată. Dosarul arată cum îl  pândeau de pretutindeni. Mai mulţi profesori de la facultate îl iscodesc şi ei. Strădaniile principalului său urmăritor vor culmina cu un denunţ. Rapoartele acestuia sunt atât de infame că te-nfiori. Era homosexual, ca Pastior. Te-ntrebi dacă nu cumva e vorba de o răzbunare din motive personale. După ce-a supravieţuit lagărului de muncă, Pastior a ajuns duşman al statului fiindcă cei cinci ani de chin l-au făcut să scrie vreo şapte poezii despre cele pătimite acolo - avea o mare nevoie lăuntrică să le scrie. Aceste poezii despre lagăr au fost laţul în care l-au prins: "antisovietice" - atât, şi era de-ajuns.

Pentru a scăpa de arestare, Pastior a semnat angajamentul de informator. Reîntors din lagăr, nu a ajuns să fie un om liber, ci pradă. A doua mea reacţie la informatorul Pastior a fost de compasiune. Şi cu cât sucesc mai mult detaliile pe-o parte şi pe alta, cu-atât mai mult ea se transformă în tristeţe.
 
Oskar Pastior însuşi nu v-a povestit aşadar niciodată nimic despre asta? Nici chiar în discuţiile pe care le-aţi avut lucrând la Leagănul respiraţiei?
H.M.: Mi-a spus că după întoarcerea acasă din lagăr şi în toţi anii de după aceea a trăit zi de zi ca un om hăituit, de frică să nu-l aresteze ca homosexual. Mereu erau prinşi homosexuali pe care el îi ştia. Asta mi-a spus-o deseori. Dar niciodată că din cauza unor poezii despre lagăr ajunsese să fie luat la ochi. Nu vorbeam decât despre miile de amănunte ale vieţii cotidiene din lagăr. Şi asta într-adevăr era mai mult decât de-ajuns. Era atât de istovitor pentru el, încât deseori îmi făceam griji că nu va reuşi să reziste acestei precizii pe care el însuşi şi-o impunea.

Dar amintirile erau pentru el o necesitate - precizia aproape monstruoasă a imaginilor din lagăr îi bântuia creierul de şaizeci de ani. Acum putea în sfârşit mărturisi că lagărul încă i se mai zvârcoleşte în cap. Într-atât de mult îşi dorea ca această ticăloşenie să fie odată descrisă.

Aţi fost prieteni foarte apropiaţi. Îi reproşaţi tăcerea?
H.M.: Da, bineînţeles. Ar fi trebuit s-o spună. Nu i-au lipsit ocaziile de a o face, au existat tot timpul, de fiecare dată. Tăcerea lui a fost pesemne o decizie limpede. Şi cred că această decizie era de un ordin general şi că data cu mult dinaintea prieteniei noastre. Iar lucrurile cu pricina n-aveau nimic de-a face cu mine şi cu perioada trăită de mine în România: eram un copil de şapte ani atunci când Pastior a devenit informator. Cine ştie, poate că la oribila enormitate a lagărului n-a vrut s-o mai adauge şi pe cealaltă.
 
În mai 1968 Oskar Pastior s-a prezentat în faţa autorităţilor germane şi a mărturisit în mod explicit activitatea sa de informator al Securităţii. Ştiţi cumva dacă, în general, mai târziu a vorbit cu oricine altcineva despre asta, de pildă cu fratele lui?
Când judecăm ce a făcut Oskar Pastior e important să ştim că la imigrarea lui în Germania li s-a destăinuit autorităţilor. A trebuit să se elibereze de această povară distructivă ca să poată respira liber, ca să-şi găsească un nou început. L-a silit s-o facă scârba pe care-o resimţea. Dar e foarte probabil că majoritatea informatorilor n-au făcut aşa ceva la venirea lor în Germania, ba unii din ei, ajunşi în Vest, chiar au continuat să fie în "serviciu comandat". Poate că spovedania lui Pastior a fost una de conformitate administrativă, dar e absolut cert că toate astea l-au chinuit neîncetat.

Iar pe femeia care fusese arestată - doar aparent, cum reiese azi din dosar, din cauza poeziilor lui Pastior despre lagăr-, pe această femeie Oskar Pastior a căutat-o şi vizitat-o în Germania imediat după sosirea lui aici, şi a vorbit cu ea despre cele întâmplate. Una din notiţele lui o consemnează. Şi la fel cu spovedania lui administrativă, acest fapt este şi el important în felul cum îl judecăm pe informatorul Pastior. Perfidia cu care l-au lăsat să creadă toată viaţa că poeziile lui despre lagăr ar fi dus la arestarea femeii - această perfidie e de-a dreptul diabolică. E limpede că un om ca Pastior n-a putut niciodată să se debaraseze de aşa ceva! Sunt sigură că el şi-a dus absolut singur toată povara şi că n-a vorbit cu nimeni despre asta.  
 
Cum vă explicaţi că în dosarul lui nu există nici un raport informativ, ceea ce este totuşi foarte neobişnuit? Ar fi posibil ca, practic, el să nici nu fi scris vreodată un astfel de raport?   
H.M.: Este posibil. Cine ştie dacă totuşi de undeva nu mai apar şi asemenea rapoarte. Poate că însă a rămas cu desăvârşire pasiv, în speranţa ca ofiţerul lui operativ să-l piardă treptat din vedere. N-ar fi putut ieşi cu totul dintr-asta decât cu preţul arestării sale. Nu mi-l pot închipui pe Pastior ca pe un turnător zelos - pentru el asta era calvar curat. Este omul cel mai scrupulos pe care-l cunosc. Era prea scrupulos să spună că vinovăţia lui era moderată, şi avea prea puţine motive să spună că era grea. Asta explică poate şi tăcerea lui.

Faptul că s-a aflat de activitatea lui de informator va modifica perspectiva asupra operei sale literare?
H.M.: Îmi spunea că în lagăr limba pe care-o vorbea i s-a sfărâmat. Ei da, acum ştiu că limba lui Pastior s-a sfărâmat nu doar o dată, ci şi o a doua oară. Simţi din textele lui cum existenţa e pusă la strâmtoare. Şi-a recuperat eul propriu  travestind şi dezgolind cuvintele. Vulnerabilitatea umorului lui Pastior, amuzamentul cu gustul amărăciunii - acum ştiu că la cântarul lor trag două greutăţi.
 
Ceea ce ştim acum vă schimbă imaginea despre omul Oskar Pastior?
H.M.: O întregeşte. Pe informatorul Oskar Pastior îl judec după aceleaşi criterii ca şi pe ceilalţi informatori din dosarul meu. Numai că ajung la un alt rezultat. Dacă ar mai trăi Pastior, de câte ori m-aş duce la el aş insista de fiecare dată să-şi citească dosarul şi să scrie el însuşi despre asta. Dar de fiecare dată aş face-o strângându-l în braţe.

În româneşte de Alexandru Al. Şahighian 
 
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer