05.10.2010
Clipele de îndoială pot fi calea către nebunie atunci cînd nu mai ştii unde era susul şi în ce direcţie e josul. Cîteodată lumina solară pare tot ce ţi-a mai rămas pe o planetă solitară. Atunci poţi crede că undele magnetice au trecut de găurile negre şi că orice informaţie legată de identitatea speciei căreia îi aparţii s-au făcut praf şi pulbere stelară. Atunci, în momentele de delimitare dintre realitate şi căderea într-un abis al temporalităţii, locul în care te afli pare un unghi îndepărtat într-un univers în care nicicare nu a avut neapărat chef să devină existent. De aici şi răzvrătirea sinelui împotriva ordinii pe care nu o poate justificat. Pentru că ordinea te face să te simţi în siguranţă, în timp ce haosul este o formă de manifestare a impermanenţei şi implică nesiguranţă. Planul implică ordine. Cum facem ordine în haos şi cum curăţăm o potecă într-un ţinut al aleatoriului. Am putea începe cu numărat zilele şi orele. Cîte minute mai ai pînă la următoarea criză de panică şi cîte zile pînă la ajungerea într-un ţinut sigur. Drumurile se intersectează, timpul cade în rafale, cascadele devin manifestări ale nonmateriei şi fluiditatea gîndului devine baza fundaţiei. Zidul fricii şi liniştea valului. Realitatea mă caută la capătul celălalt al lumii. Doar că de data asta i-a răspuns robotul.


Ce poţi să spui atunci când eşti departe de ţară, într-o societate străină ţie, mai mult, într-un local îmbibat de fum şi istorie, la graniţa dintre dictatură şi planul Marshall, ce poţi să spui atunci când colega ta din Serbia miroase mâncarea şi nu-i place, şi o tot miroase şi i se pare că nu e ca acasă - de altfel, nici perna nu era bună pentru dormit şi gâtul durea tot - când simţi nevoia să spui ceva despre, nu neapărat împotrivă, nu eşti un şofer de taxi de culoare faţă în faţă cu nişte albi gălăgioşi, nu eşti decât o altă piesă blondă într-un mozaic jurnalistic european, totuşi, nu eşti într-o catedrală, ziceam, şi nici într-o instituţie de presă, eşti doar la o masă, sorbind dintr-un pahar, spumegându-ţi inima că nu poţi să te exprimi corect gramatical şi nici măcar cuvintele nu le cunoşti, ce poţi să spui atunci când toţi cei de lângă tine nu cunosc limba ta - mai puţin o persoană, nimerită prin preajmă datorită istoriei mari şi a celei personale mai mici, nimeni nu poartă blană de tigru sintetică, dar cu toate astea suntem prieteni cu toţii, tu simţi asta şi vrei să spui ceva despre mâncare, despre tot, despre tine şi atunci ies cuvintele dinăuntru, nici tu nu ştii cum şi spui "mucegai dressing" şi nimeni nu te înţelege, toţi într-un cor ritualic spun "ce?", tu repeţi, dar ştii că nu te înţelege nimeni, roşeşti, nu roşeşti, şi doar eu din cealaltă parte a mesei, sorbind paharul cu literatură, înţeleg, râd de mama focului, mă strecor sub masă, şi plec în noapte, desfăşurând un fir nesfârşit, mirosind totuşi a mucegai în toate limbile pământului.

0 comentarii

Publicitate

Sus